Carte (Nume): ”Lună de Mălai, a lui Mihăiță”
Autoare: Iulia ELIZE
Editor: Editura PIM, Iași, 2021
Format: A5 (Clasic)
Pagini: 180, monocolor, alb-negru
Copertă: După o fotografie din arhiva personală, destinată copiilor
Tip copertă: Color, laminată
Tip Carte: Carte pentru copii

PREFAȚĂ, PENTRU COPILAȘI...

Cu mult drag, pentru copii și pentru povești, mărturisesc, mă hotărâsem să încep să scriu o carte destinată numai lor, și, azi, însemnasem mult, ”cu creionul”, pe ”Lună de Mălai, a lui Mihăiță”, ca importanță de încercare și îndepărtare față de ce scriu eu de obicei, o carte, pentru mine, atipică și mai neobișnuită, în stil, față de ce am scris până acum, însă de care sunt foarte mulțumită. Vrând neapărat să emit și cartea pentru copii, cuprinzând darul meu sincer și bun, către copii, pe care îi iubesc mult și pe care îi îndrăgesc, din tot sufletul meu. ”Și din toate creioanele copilăriei mele, în care, și eu, m-am jucat...”

La început, trăisem, mărturisesc, regretul că nu ar fi ieșit o carte puțin mai amplă și mai larg dimensionată, în număr pagini, dar faptul acesta a fost contrazis, concluzional, de, însăși, tema, care ar impune, de fapt, din cauza destinatarilor, care sunt mai mici, de fapt, o limitare a numărului de pagini. Având în vedere dimensiunea ei, o pot încadra foarte bine, într-o carte destinată copiilor, dar și după scop, foarte bine și nimerit. Ca să nu îi obosesc sau să îi plictisesc. Sau, dacă mi-este îngăduit, fiind, totuși, un miniroman epopeic. Însă destinat numai copiilor sau cititorilor mai tineri.

Cartea este structurată pe 10 părți și această Prefață, fiecare din părți, cuprinzând câte un fragment foarte semnificativ. Fiecare dintre cele 10 capitole, urmărește aventura lui Mihăiță, prietenii lui, întâlnirile lui, căutându-și, de fapt, părinții care îl lăsaseră la un bunic bătrân. Mult, este ajutat de Lună de Mălai, care este un Avatar foarte potrivit pentru prietenie și dragoste necondiționată, atipic, legându-se, și contextual, de atributul ”o Lună”; însă, nu tocmai, luna de pe cer, ci o lună mai atipică și mai urâțică, pesemne. Abia văzută. Fapt sugerat prin nume, unul mai comic. De aici, așadar, întreaga epopee și întreg conflictul. Pentru că, în lume, trebuie să existe, însă, și prietenia mult ajutătoare, îndreptățindu-mă să îmi imaginez, astfel, toate personajele și situațiile.

Și cum să nu mă bucur că personajul ”Lună de Mălai” m-a îndreptățit, foarte bine, să mă implic, atât de mult, prin această carte, dar și celelalte personaje, plonjând, comic, în albia bună a Umorului și în deplinele mele cuvinte? Poate, în fiecare Autor, oricare ar fi dânsul, este, de fapt, și un scriitor pentru cărți pentru copii, destinate tuturor mamelor pentru care, de fapt, scriem și care cumpără, câteodată, și cărți. Și, pesemne, în fiecare copil, fie el cât de mic, subzistă de fapt un visător deosebit și unic, care descoperă să citească, în timp... Și să se transforme, așa, în ”micul cititor”...

Unele pasaje au, totuși, o tentă filosofică, se introduc unele inserții personale cu privire la teme Cosmogonice, însă întruchipate după mintea copiilor, de pildă cum este descris un păianjen care țese ”Pânza cosmică” văzută, copilărește, ca un fel de țesătură de arahnidă reală și ar fi un cosmos foarte asemănător, ca structură de constituție, cu pânza de păianjen, așadar cu structură de masă. Sau că există, el, foarte real, ca entitate cu masă, adică exact prin pânza cosmică reală, pe care cu greu ne-o imaginăm, și neapropriindu-i-se, până atunci, structuri de masă. Dacă tot am vorbit de masa pânzei cosmice sau de arătarea cosmosului, prin masă, nu știu dacă această idee personală va fi, cu timpul, și aprobată, de ultimele descoperiri ale Fizicii cuantice (care vor încânta și copiii!). Introducând-o, acum, mai mult ca să mă joc, și eu, așa cum s-ar juca și copiii.

Într-o carte pentru copii, trebuie, pesemne, să te joci mult. Aceasta am făcut și eu, numai m-am jucat. Și, din această joacă, nimerindu-mă și văzându-mă să scriu, însă, foarte serios, de sub ochelarii mei cu rame mai groase, dacă s-ar fi născut și această carte, la care țin, însă, foarte mult. Fiind la suflet, și eu, numai un copil, și vrând ca toți copiii să mă citească, într-o zi, când fac vreo pauză de la joacă sau școală...

Tonul cărții este unul copilăresc, dar pe alocuri scriind și hilar, vrând ca copiii să se distreze, citind-o, și de ce nu, foarte mult, înlesnind ca ei să petreacă imaginându-și și creând imagini, așa după cum acestea au fost, mai libertin, create. Adică mai comic și în amplitudine imagistică, total descusute și în libertate. Sper că mi-a reușit, de exemplu, ”Un bunic simpatic”, deși oleacă puțin cam habotnic și cam obsedat religios (Având un caiet, pe care el îl considera secret, în care el își nota toate tainele religioase și, de ce nu, ale Cosmosului.)

Dar care, după cum poate s-a aflat, citindu-se cartea, a cam fost devoalat și descoperit, atât de Mihăiță, cât și de Călugării de la Templul cel Mare. De care ne aducem, foarte bine aminte, PENTRU CĂ AM PRIMIT, ȘI NOI, TRANDAFIRI!

Din perspectiva Bunicului, mi-am permis să spun foarte multe lucruri despre Religie, însă numai dintr-o perspectivă foarte potrivită copiilor, impersonală și cu totul subiectivă personajului. (Anume Bătrânul bunic). Este, de altfel, o carte joc, este o carte în care copiii numai se joacă, și probabil ar trebui ca fiecare persoană care o citește să se substituie acestui Copil Etern, care își imaginează mult și numai se joacă, fără nicio grijă, sunt poate eternii noștri copii, suntem noi, care ne jucăm, fără grijă, chiar dacă părinții nu prea sunt prin apropiere, când facem, poate, vreo mare boacănă, care este, însă, neapărat, de natură copilărească și de joc și nu face niciun rău nimănui... ”CA SĂ NE CERTE, CUMVA, DRAGI PĂRINȚII NOȘTRI!!!”

Să las... Un sărut foarte cald, de ce nu, tuturor copiilor lumii, împreună cu Lună de Mălai, care mi-a șoptit, să spun (și de la ea) ceva! Orice!



FRAGMENTE DIN CARTE (Cu o pădure):


Mihăiță și-a mutat pasul lui mic, de acum, înspre pădure. Știa, foarte bine, de la Bunicul, că Pădurea era, de fapt, o entitate foarte bună la suflet, dar, mai întotdeauna, tăcută. Privi, o secundă, înapoia lui.
În spate, lăsase, de-acum, de-a binelea, cărarea pe care ar fi urmat-o de obicei.
Mai încolo, ar fi urmat, de fapt și de drept, primele pâlcuri de copaci, cu arborii care au început să îi grăiască băiețelului de numai 7 ani, după glasul profund parcă natural și omenesc. Dar și prin muzici. (Deși erau numai niște copaci, deja, destul de bătrâni și cu frunzele foarte verde profund și mai mari).
— Mihăiță! Mihăiță! Ce cauți aici? În pădure?
— Nici eu nu știu... Să nu mă îngrijorez, prea tare, poate, de tot ceea ce mi-a povestit Lună de Mălai! Sunt puțin supărat, de fapt...
— Aha...
— Când am văzut, de fapt, primii copaci... M-am mai liniștit... Pentru că sunteți frumoși...
— De fapt... Pe noi... Nu ne conduce, încă, cum să îți spun, absolut nimeni... Câteodată, însă, ne-am lăsa, în grijă, de fapt, unui mare dirijor, ca un sfânt, care să ne cânte frumos... Suntem o orchestră întreagă, de fapt, făcută din lemn și ea este, desigur, foarte vie... Suntem centagenari, aproape toți. Adică avem cam peste o sută de ani...
— Aha...
— Să ne tot cânte... Foarte frumos... Poate chiar și unei singure păsări, ne-am lăsa, cu toții, în grijă... Dar să fie frumoasă... Cu glasul blând și foarte cuminte. Și să ne iubească mai mult decât orice!
— M-am simțit, aici, un pic mai liniștit și mai ocrotit...
— Ce zici...
— Mă simt mai bine, aici, decât cu Moșul, de fapt...
— Îhîm.
— Așa simt acum, chiar așa simt, deși Bunicul s-ar cam supăra. Bunicul nu înțelege că nu îmi poate ține loc, numai el, de mamă și de tată, și de familie.
— Îhîm.
— Pe care și eu o merit, pentru că sunt un copil. Câteodată, îmi interzice să vorbesc, câtuși de puțin, despre ei... Și se supără... Mai cred că nu o să îi revăd niciodată, pe ei doi, pentru că nu mă lasă Bunicul!
— Mai rămâi... Pe la noi... Pe aici, nu te-ar deranja nimeni niciodată, însă e o casă, pentru un copil, cu siguranță cam singuratică... Pe aici, nu sunt decât numai pădurari, sălbăticiți din cauza trecerii anilor...
— De fapt, era ca și cum aș fi fost, din nou, în casa mea molcomă și bună și pe lângă mama și tata, care nu m-ar fi lăsat, niciodată, de la ei, cu scop ca să plece, urmând poate al drum, unul separat.... E un fel de duioșie în dragoste, e muzica pe care cred că și copacii cei mai vajnici o imploră!
— Ce copil deosebit... Ce frumos vorbește, de fapt... Așa... Cum să spun...
— Cum?
— Lin... Înduioșător și lin...
— Dar aș vrea, mult, să mă duc la ei...
— Nu o să se poată, aceasta, niciodată, pentru că nu te lasă Bunicul și soarta.
Arțarii și primii stejari, au început să hohotească, toți, plângând, cu rouă pe la frunți, de la prea multă emoție... Nu prea des, erau, ei, vizitați de un copil foarte cumințel și frumos. Li se întâmpla, din păcate, chiar rar!
— Dacă nu ți-e frică, a șoptit un tufiș bun, care era plin de afine mari și negre, foarte zemoase și mari, și dacă nu ți-este frică, Mihăiță, dragă, poți să intri, încă, și mai adânc, în pădure. Nu ți se întâmplă nimic prea special, cel mult, poți vedea cum se rostogolește, prin ierburile foarte înalte din poieniță, un bursuc... Poți vedea cum se coace, de pildă, zmeura... Cum se fac și cum cresc ciupercile, cum se fac brune sau poate chiar roșii, dacă vor să țină oile departe... Dacă te plimbi, prin pădure, foarte încet, o poți înțelege foarte bine...
Cum cresc Arborii... De fapt... Cum ne cântă păsările dintre cele mai felurite. Poți culege, cu mâinile, exact o poveste... Mereu, în pădure, se scriu, câteodată, cele mai frumoase alăturări de cuvinte, însă cu frunzele, pentru că, și acesta este un secret foarte mare: PĂDURILE SUNT BLÂNDE!! Ele ocrotesc!! Sunt păzitoarele mari și fără niciun interes, înspre putere sau înspre a face rău cuiva, cât de mic. Ele se aplică gratuit, binelui. Ce poveste să îți spunem?
— Pe undeva, vreau să găsesc niște mure... Pentru dulceață din mure coapte... Că face moșul, dulceață... Pentru că e bună... Zmeura este bună aici, pentru că este foarte parfumată, plăcându-i și ursului... Apoi, să aflu mai mult, despre ce îmi spunea LUNĂ DE MĂLAI... De fapt, la toată lumea am cam povestit, ceea ce mă încearcă... Sunt mai trist, așa... De felul meu...
— Fii liniștit. O să îți spunem Povești, POVEȘTI, Mihăiță, numai POVEȘTI! Noi suntem, toți, de fapt, murele și afinele!
— Da?
— O grămadă de povești triste!
— Ce legătura au poveștile cu tristețea?
— Nu știu... Ce întrebarea cam grea... Ce să aibă poveștile legătură cu tristețea... Lasă asta, și să nu uiți: Afinele sunt, de fapt și de drept, numai pentru tine, să nu dai nimănui din afinele tale!
— E un înțeles mai deosebit?
— Copacii și pădurile cheamă la ele sau la ei, uninominal...
— Aha...
— Vezi? Ia sita aceasta. Apoi, culege cu ea afinișul, pentru că te lăsăm. Dar încearcă să nu mai folosești atât de multă hârtie, pentru că ne doare... Fiecare metru cub.
— Îhîm.
— La o scrisoare, e nesemnificativ. (Și Mihăiță s-a umplut pe obraji cu rușine.) La scrisorile tale, micuțe, chiar că e nesemnificativ.
— Țineți aici... O scrisoare de nisip... Nu am găsit-o de mult... Nu e a mea... Dar am găsit-o pe aici, prin pădure, și m-am gândit să o și citesc...
— O scrisoare? Dacă tot vrem să știm ce se mai întâmplă, cu oamenii care pierd scrisori prin păduri... Unde e?
— Ce?
— Scrisoarea! Cine a scris-o?
— E un fel de poem, cu aceasta începe, cu un poem foarte lung! Te saturi, de el, citindu-l... Pentru că e lung, foarte lung!

Ham du ham.
Ham ham ham.
N-am niciun ham ham.

— Ce faci? Ce tot mormăi acolo? Ce faci?
— Sunt un câine, de fapt. Nu se vede? Latru și eu... Cu asta, mă ocup, de fapt...
— De ce latră câinii, totuși, când toate lucrurile par să fie așa cum trebuie? E un, oarecare, semn? Vreun limbaj de câine fidel stăpânului său și omului? De ce un câine, cum să spun... și latră?
— Asta, să nu întrebi niciodată. Câteodată câinele simte anumite adevăruri, pe care oamenii nu le pot înțelege. Din păcate.
— Ce simt ei? Câinii, ce simt?
— Ham ham Ham, asta simt. Oamenii ar trebui să fie mereu fericiți. Dar mereu. Și să nu se gândească, la altceva, decât că sunt, ei, foarte datori cu propria lor fericire. A ta unde e, Mihăiță, de fapt? Gândește-te bine. Și apoi... ia-te pur și simplu... cum te conduce inima. Așa... nu vei avea nevoie de niciun Patrocle sau niciun Lăbuș, să te păzească, pe tine sau pe Moș Afram, Bordeiașul vostru de la marginea Templului centrat, unde-i șarpele de la marginea ținuturilor cu cerbi sau cu mori de vânt, sau nopțile când te prind prin lunci întristându-te, sporovăind numai cu Călugării sau cu Arțarii, pentru că tu, pur și simplu, ai ști cum să umbli și să pășești...
Ia-te, Mihăiță, după propria F E R I C I R E... Exact după ea, să te duci...
— Așa îmi spusese și Înțeleptul Arțar... Să caut să fiu foarte fericit...

Mulțumesc mult acelora care vor citi cartea... Este o carte dăruitoare, la care am muncit în mod deosebit, fiind o carte cu un limbaj specific.