Detentă și transfigurare













Metafora textului unui haiku ca parte vizibilă a unui iceberg aflată deasupra apei remarcă faptul că partea cea mai voluminoasă și mai profundă a poemului – imaginile, sugestiile, apropourile, aluziile, simbolurile – se află sub nivelul apei. Nu e dată ca text ci ca subtext. Nu e înțeleasă pur și simplu ci subînțelească. Nu e scrisă pe cele trei rînduri ale poemului ci printre rînduri.

O altă abordare, tot metaforică, vede haiku-ul ca un spațiu tridimensional, ca un corp geometric unde textul ar fi liniar și imaginile plane, volumul fiind produs printr-un fel de dospire a fermenților de creștere presărați în text, ca praful de copt adăugat aluatului. Funcția evocatoare a textului implică un text coerent și mimetic care să ducă cititorul în fața imaginilor. Aceea gonflabilă, care dilată poemul, fiind realizată de elemente resort, de comprimate care se destind și îi dau un cuprins. Cele din urmă sînt doar accidente ale coerenței textului, mici alterări, deraieri ale expresiei de la cursul altfel comun și plat.

O a treia interpretare a haiku-ului consideră că e vorba de un text alegoric. Că, în întregimea sa, poemul este o vorbire indirectă, că trimiterile explicite (realiste) ale textului sînt doar o pistă falsă (sau minimalistă) și adevărul poemului rezultă din simbolistica imaginilor și consistă în emoția și spiritualitatea care iradiază din ele. Alegoria fiind figura de compoziți e care guvernează compunerea unui haiku.

Însumînd cele trei puncte de vedere, se poate conchide că haiku-ul are mai multe straturi sau orizonturi: textul, imaginile și sensul bogat și complex al apropourilor. În ideea unui poem 3D, putem vorbi de o decolare a sensului din liniaritatea textului și platitudinea imaginilor. În aceea a expansiunii avem de a face cu o înălțare prin dobîndirea de volum. Considerînd alegoria, este evidentă construirea premeditată a sensului prin urmărirea simultană a două niveluri diferite. În toate este însă evidentă prezența unei detente, unei potențialități de expansiune sau de destindere a unor resorturi interne comprimate.

Cu siguranță, elementul cu indicele cel mai înalt al detentei pe care-l găsim într-un text este cratima, cea care notează ruperea premeditată a textului și apariția unui spațiu virtual în care cele două imagini, sensuri, idei (diferite) vor găsi, molipsindu-se înde ele, un mod rodnic de comunicare. Juxtapunerea are puterea unei explozii controlate care dă volum și formă poemului.

În continuare mă voi ocupa însă de alterarea textului și, consecutiv, a imaginilor pe care le propune textul alterat. Cred că avem de a face cu o figură de stil specifică haiku-ului pe care voi încerca s-o definesc, s-o exemplific și să-i dau un nume. O să aleg numele de transfigurare, ferindu-mă însă de aluziile prea marcate pe care le-ar putea genera accepția religioasă de schimbare la față. Și pentru asta voi alege doar semnificația neutră de a da (unui lucru, unei situații) altă înfățișare, alt aspect.

Substituirea unui singur cuvînt din text cu unul care tulbură echilibrul imitativ al imaginii (reale) este suficientă pentru a lansa poemul în spațiul simbolic.

casă în ruină –
creanga de liliac
sprijină zidul

Dan Florică

Textul care a fost alterat este creanga de liliac atinge zidul. Asta a văzut, bănuiesc, autorul și putem vedea și noi. Contrastul evident dintre construcția-n paragină și izbucnirea impetuoasă a primăverii (evocată prin crenguța de liliac înflorită, pentru că de obicei cuvintele kigo sînt asumate la apogeul ființei lor) este suficient pentru a resimți mai acut compasiunea pentru casa surpată, compensată însă brusc de năvalnicul avînt al anotimpului. Un singur cuvînt, sprijină, deturnează imaginea de la rolul ei de simplă descriere naturistă și decorativă, făcînd-o aptă să simbolizeze o stare de spirit. Realitatea ușor modificată, concretul transfigurat atît cît să poată încorpora simbolul, a devenit astfel un suport generos pentru solidaritatea cu lucrurile-n paragină.

Transfigurarea ar fi deci acel gen de schimbare semnificativă a înfățișării unei scene reale prin alterarea textului, astfel încît vederea ei să salte în viziune. Transformarea realizată mută înțelesul poemului într-un alt orizont, scena nu se mai adresează doar celor doi ochi ci și (mai ales) ochiului din frunte. Sau minții și inimii. Realul glisează sau virează în imaginar, alunecăm în lumea lui ca și cum.

Cititorul asistă într-un fel la această schimbare magică. La felul în care casa-n ruină a solicitat și a obținut sprijinul crengii de liliac. Scena avea în ea o carență care se cerea împlinită. Și gara de mai jos, cochetînd cu vîntul care bîntuie bărăganul, îl seduce să se joace de-a trenul. Și vîntul se-oprește o clipă să ia un ciulin. Dar jocul ne obligă să spunem acum vizionar – face o haltă.

gară pustie –
vîntul face o haltă
să ia un ciulin

Loredana-Florentina Dalian

În ambele poeme, apropourile părților au conlucrat peste granița așezată, se pare doar ca provocare a închipuirii, între ele. Nu altfel se întîmplă și în poemul care urmează.

deal fără turme –
cojocul ciobanului
paznic la stână

Florentina Loredana Dalian

Dealul fără turme, implică părăsirea stînei, iar cojocul rămas sau uitat în cui va deveni foarte lesne, într-o viziune parțial tristă, parțial ironică, paznic la stînă.

Reluînd modelul reformării acțiunii pe care o poate face un lucru, în poemul de mai jos, mîțișorii (salciei), deveniți prin ceea ce permite jocul de cuvinte (și) puii pisicii, nu se mai leagănă banal în vînt, ci, în mod paradoxal zgreapțănă, clamîndu-și astfel neajutorarea, la ușa Tăriei – Calea Lactee. E o alterare a textului și, dacă vreți, o personificare sau o metaforă, dar cu rost categoric în decolarea poemului în orizont spiritual.

vânt printre sălcii –
mâțișorii zgreapțănă
Calea Lactee

Cezar Florin Ciobîcă

Este evident că un poem bun nu este unul pur și simplu realist. Autorul de haiku vede (simte) nu doar ceea ce este ci și ceea ce palpită în profunzimea realității. Un fir de paing în toamna tîrzie nu mai este doar o sclipire ornamental neutră în decorul anotimpului ci o clipire insistentă a luminilor de avarie ale anului pe ducă.

toamnă tîrzie -
pe-un fir de paing lumini
de avarie

Corneliu Traian Atanasiu

Cu aceeași ușoară ironie, transfigurînd nu doar isprava păianjenului ci și pe aceea a muștei și apelînd la un joc de cuvinte, poemul înscenează, pornind de la o imagine reală, o confruntare care dă viață și haz paraginei. Haiku-ul este un poem ludic, simțim mai acut lucrurile grave copilărindu-ne.

la geamul spart
paingul paznic –
nu trece nici musca

Radu Patrichi

Un ultim poem ne poate convinge că metafora sau personificarea nu sînt doar îngăduite ci și necesare dacă realizează acea transfigurare care face poemul să decoleze.

plouă cu soare –
cântărind curcubeul
cumpăna fântânii

Valer G. Pop

E realmente uimitor cum s-au potirivit lucrurile și ceea ce spun ele inimii fără să sufle o vorbă. În ploaia cu soare resimțim totdeauna bucuria de moment a împăcării elementelor altfel adverse, dacă nu chiar incompatibile, nu degeaba expresia populară continuă cele spuse cu mîine-i sărbătoare. Și iată: curcubeul s-a nimerit călare pe cumpăna fîntînii. Pe unul din capetele ei, ca pe o cobiliță purtată pe umăr de o ființă cvasimitică, un fel de erou din basme sau din povești. La ce-ar fi bună cumpăna decît la a cumpăni, a cîntări lucrurile și a le pune în echilibru. Un echilibru dinamic obținut prin clătinări și legănări ușoare. În cazul de față, se pare că făptura inconsistentă a curcubeului poate ține în echilibru, în uimirea noastră de moment, toată amărăciunea nemărturisită a vieții.