Într-o dimineață, uitându-se prin niște fotografii de-ale lui Juan, o zărește pe chiliana lui. Juan îi spune că o cunoaște, este Mrs. Richardson. Nevasta tipului “flamboyant” pe care i-l arată într-o poză de grup. Un “sexagenar exuberant”.
Astfel începe iarăși o perioadă de speranțe, neliniști, căutări, dorințe, întâlniri și iubire fără prejudecată. O reîntâlnește într-o seară, după o licitație de cai, în “somptuoasa locuință a lui signor Arosti” – un crescător italian, distantă, plictisită, tratându-l ca pe un străin oarecare. “Își decolorase puțin părul și-l purta mai lung decât la Paris...; machiajul era mai simplu și mai natural decât cel al lui madame Arnoux, de regulă ceva mai sofisticat. Purta o fustă foarte scurtă, la modă, care-i descoperea genunchii, și o bluziță decoltată care-i scotea în evidență umerii netezi și mătăsoși și gâtul grațios: stamină cuprinsă într-un lănțișor de argint de care atârna o piatră prețioasă, un safir probabil, care la fiecare mișcare se legăna ștrengărește deasupra decolteului generos din care mijeau sânii ei moi”. Toată noaptea, cât a durat cina și după, l-a evitat, iar când la un moment dat a prins-o de braț cu putere pentru a o smulge dintr-un grup, i-a poruncit pe un ton rece să-i dea drumul fiindcă poate să-i creeze probleme. Atunci, a amenințat-o că va divulga secretul fugii ei, despre golirea contului secret și a faptului că este încă madame Arnoux, măritată în Franța.
Mario Vargas Llosa inserează la momentul potrivit, numele unor specialități culinare peruane: tamales (crochete de mămăligă), ceviche (pește marinat, servit cu manioc, cartofi și porumb).
Între două dispariții ale fetei nesăbuite aveau loc minunate momente de dragoste.
Iubirea este văzută în fel și chip, din unghiuri de vedere cu totul și cu totul diferite. Dacă pentru fata nesăbuită, aceasta nu poate fi numită un sentiment în sine, pentru că fericirea înseamnă bani, iar pentru ea nu se face să se plictisească între patru pereți, pentru Ricardo se confundă cu lucrurile lumești, firești, devenite tradiție: o casă, o nevastă, un trai liniștit. Elena Gravoski, vecina lui de apartament, crede că există o rețetă a iubirii pe care nu o cunoaște, dar i-o cere lui Ricardo, ea însăși accentuând faptul că nu are habar și că este în afară de o asemenea intensitate sentimentală.
Niciuna dintre viețile prezentate în paralel nu este liniștită, monotonă. Agitația, spiritul de afirmare în muncă pentru Ricardo; aventurile și implicațiile periculoase, fără vreo altă judecată decât banii, pentru Lily; militarea pentru un țel politic în cazul lui Paul. Toate acestea fac din prezentul roman unul de acțiune care merge mână în mână cu sentimentele de dragoste înaripate, vii, niciodată consumate.
Plin de peripeții, autorul ne poartă pe străzi, prin orașe, librării, bistrots, revoluții, mișcări sociale ori culturale, schimbări etc. Și în toate, o iubire imensă, inexplicabilă, întâmplătoare, datorată destinului, fără lecuire.
Ricardo este plin de dorință. Chiar și după atâta timp scurs fără să mai știe ceva de ea, nu-și poate stăpâni elanul iubirii. Nebun după ea, mărturisește: „deși știam că orice relație cu fata nesăbuită era sortită eșecului, singurul lucru pe care mi-l doream într-adevăr în viață, cu acea patimă cu care unii urmăresc averea, gloria, succesul, puterea, era s-o am pe ea cu toate minciunile, încurcăturile, egoismul și disparițiile ei. O prostie, fără îndoială...”.
Fetei crude îi place să petreacă timpul în mod studios, să învețe câte ceva, profitând de poziția socială pe care se află în oricare dintre perioadele de metamorfoză a numelui, poziției sociale și vieții pe care o duce. Astfel, pe când era madame Arnoux, lua cursuri de limba franceză și engleză; ca și Mrs Richardson, urmează niște cursuri de istoria artei la Cristie’s și Sotheby’s, să învețe să facă aranjamente florale la Out of the bloom, în Camden, și chiar să participe la ședințe de yoga și de meditație transcedentală într-un ashram din Chelsea. Altfel, s-ar plictisi cumplit.
Autorul romanului ne poartă prin Newmarket, spre preocuparea locuitorilor accestui ținut pentru hipodromuri, piste de antrenament, padocuri, boli și accidente ale cailor sau nenorocirile „bietelor patrupede” în cursele de cai, lucruri care o făceau pe fata nesăbuită să se umple de amărăciune, să aibă depresii și angoase, să-i fie lehamite de viața pe care o ducea. Sila ei de Newmarket părea o reală traumă. Se distra doar când David Richardson o lua cu el în călătoriile sale de afaceri, în calitate de broker, prin Asia, unde intermedia diverse commodities...
Așa dispare pentru a treia oară, plecând în Japonia cu David. Tot în acest timp, Ricardo îl pierde și pe actualul prieten, hipistul Juan Barreto, căci, „în locul eliberării spiritului, „desăvârșirea totală a minții omenești”, după cum asigura gurul acidului lisergic, fostul profesor de la Harvard, doctorul Timothy Leary, drogurile, viața promiscuă și dezordonată au creat numeroase probleme și câteva nenorociri personale și familiale. Dar nimeni n-a trăit atât de visceral toate acele transformări ca prietenul meu Juan Barreto.”. Era vorba de o boală nouă. Ataca mai ales comunitățile de homosexuali, dependenții de heroină și de toate drogurile intravenoase, precum și hemofilicii. În afara faptului că principalele căi de transmitere ale „sindromului” erau sperma și sângele – nimeni nu vorbea încă de SIDA – nu se știau prea multe lucruri despre originea și natura lui.
În momentele acestea de reală tristețe, Ricardo își dă seama și mai abitir de pierderea proprii identități. Cine mai era el? Peruan? Nu. Plecase de prea multă vreme. Încetase să mai fie din multe puncte de vedere. European? Nu. Circula prin Franța, Anglia, datorită contractelor de traducător/ interpret pe care trebuia să le onoreze. Dar asta nu-l preschimbase câtuși de puțin. Atunci?! Probabil că era „un pișpirică, un simplu translator, adică cineva care e doar atunci când nu e – așa cum îi plăcea colegului meu Salomón Toledano să ne definească – un hominid care există doar când încetează a fi ceea ce este, pentru ca prin el să treacă mai bine lucrurile gândite și spuse de alții.”.
În timp ce micuța chiliană dispare pe negândite din peisajul existențial, erotic, prietenii lui Ricardo pier, unul câte unul, lăsându-i acel amar, acea însingurare cu care se luptă muncind ”pe brânci” prin lume. Paul grăsanul moare în luptele de gherilă. Juan, hipiotul peruan, devenit pictor de cai în Newmarket, fără de care Londra, Anglia n-o să mai fie la fel - datorită acelui „sindrom”.
Salomón Toledano „se lăuda că vorbește douăsprezece limbi și că poate traduce în și din toate.”. Un bărbat scund și sfrijit, „aproape pierdut în niște haine lălâi pe care s-ar fi spus că le cumpăra așa dinadins, ca să-i fie mari”. Avea ochi de țestoasă, ezitanți, „oscilând parcă între somn și veghe”. „Cei care-l vedeau așa neînsemnat, un neica nimeni, nu-și puteau imagina înclinația lui extraordinară pentru limbi străine și harul de a le tălmăci.”. Considerându-se mai mult spaniol decât turc, vorbea o spaniolă studiată și ușor arhaică în care translatorii erau numiți tălmaci. De aici își trăgea porecla de „Tălmaciul”. Înainte de absolvire cunoștea deja turcă, arabă, engleză, franceză, spaniolă, portugheză, italiană și germană, iar după ce a terminat filologie romanică și germanică, a trăit câțiva ani la Tokio și în Taiwan unde a învățat japoneza, mandarina și
dialectul taiwanez. „Cel mai grozav era să-l auzi în japoneză, fiindcă atunci, fără să-și dea seama, adopta atitudinile, plecăciunile și gesturile orientalilor, ca un adevărat cameleon.”. Referindu-se la translatori, la statutul acestora, Tălmaciul afirmă: „Dacă simțim într-o bună zi că ne paște moartea și ne întrebăm ce lăsăm în urma trecerii noastre prin această harababură, răspunsul cinstit ar fi: nimic, căci n-am făcut nimic altceva decât să vorbim pentru alții. Fiindcă ce altceva înseamnă, dacă nu asta, să fi tradus milioane de cuvinte din care nu ne mai amintim niciunul, fiindcă niciunul nu merita reținut?” – motiv pentru care nici nu este prea îndrăgit de cei care practicau această profesie.
Mario Vargas Llosa nu numai că face descrieri original-apetisante de caractere, înfățișări umane și lucruri, comunități, locuri, evenimente social-politice și culturale, dar are magia de a reliefa adevăruri existențiale, fie ele și dintre cele care s-au mai spus. Ești supus, fără a fi obligat în niciun fel, meditației.
Despre ce crede Salomón Toledano despre iubire, aflăm în câteva cuvinte, în „teoria corectă”: „Pe femeie trebuie să o iei de păr, s-o înnebunești și s-o trântești în pat! S-o faci să vadă toate stelele de pe cer cât ai bate din palme! Asta e teoria corectă.”.
Ricardo cunoaște, prin 1976-1077, printr-un prieten comun, pe editorul spaniol Mario Muchnik care l-a îndemnat să pregătească o mică antologie de povestiri de Cehov care era cunoscut pe piață ca dramaturg de excepție, nu și ca un grozav povestitor. Îndrăgostit de soldăței de plumb, de filatelie și de anticariate, chiar dacă nu se prea omora să cumpere ceva, Salomón Toledano își anunță plecarea la Tokio, pentru un post de translator exclusiv pentru Mitsubishi, ceea ce pe Ricardo îl face să respire ușurat, pentru că „era un specimen interesant, dar era ceva în el care mă întrista și mă alarma, căci îmi revela sensul ascuns al destinului meu”. „Un alt mod de a fi mereu un străin, de a fi fără a fi, de a exista fără a exista”, ca și profesia de interpret, asta se simte în faptul de a fi străin!
Pe aeroport, îi lasă lui Ricardo un husar din garda Împăratului, ca să-i poarte noroc. Așa că, îl va păstra alături de periuța marca Guerlain.
La două luni după plecarea Tălmaciului, Ricardo primește o scrisoare din care află că fata nesăbuită se află în Japonia și, desigur, despre ceea ce înseamnă rafinament subtil al culturii japoneze care nu constă, cum și-a imaginat el, în gravurile perioadei Meiji, nici în teatrul No, nici în Kabuki, nici în marionetele Bunraku, ci în bordeluri, acele maisons closes, botezate châteaux, cel mai faimos fiind Châteax Meguru, „un adevărat paradis al plăcerilor carnale, unde se simțea din plin geniul japonez, combinând tehnologia cea mai avansată cu înțelepciunea sexuală și cu riturile înnobilate de tradiție. Totul era posibil în încăperile de la Châteax Meguru: excesele, fanteziile, iluziile, extravaganțele aveau parte de o ambianță și o dotare anume pentru a se materializa.”.
Află, deci, că fata nesăbuită are un petit ami cu care trăiește sau doar se afișează în lume, „un individ rău famat, cu o înfățișare deplorabilă, pe care era de-ajuns să-l vezi ca să te treacă fiori pe șira spinării.”. Se încurcase oare cu un gangster? Să fie acum amanta vreunui șef al mafiei japoneze? „Un bărbat cu putere și bani, bineînțeles, accesorii indispensabile pentru a fi cucerită.”. De cum știe unde este, Ricardo caută cu disperare și, în cele din urmă obține un contract la Seul. Ea îi mărturisește că este singurul prieten care i-a mai rămas, motiv care-l determină să-i amintească: „Eu nu sunt și n-o să fiu niciodată prietenul tău... Sunt amantul tău, iubitul tău, individul care-i din copilărie nebun după micuța chiliană, după luptătoarea de gherilă, după nevasta funcționarului, după cea a crescătorului de cai, după amanta gangsterului. Pămpălăul care trăiește numai și
numai ca să te dorească și să se gândească la tine.”. Ei îi e dor de dulcegăriile pe care nu i le-a mai spus nimeni de când s-au întâlnit ultima oară. „Hai, zi-mi una acum, te rog”. „În nopțile cu lună plină ies să latru la cer și atunci îți văd chipul pictat acolo sus. Chiar acum aș da cei zece ani de viață care mi-au mai rămas, ca să mă văd oglindit în adâncul ochilor tăi de culoarea mierii arse.”.
Mario Vargas Llosa este de un romantism exacerbat. Naturalețea cu care relatează momentele drăgăstoase te dezarmează. El face poezie dintr-o simplă discuție, dintr-un dialog de dragoste în care el e cald și ea e rece, dintr-o convorbire telefonică normală.
Cât de fericit este Ricardo de regăsirea iubitei, ne-o confirmă chiar el: „Cele două săptămâni care mai rămâneau până la voiajul meu la Seul le-am consacrat unor activități cu care presupun că se ocupau logodnicii fericiți de odinioară în zilele dinaintea nunții, când amândoi aveau să-și piardă fecioria:...”.
Kuriko - așa se numea acum fata nesăbuită - arăta la fel de tânără și frumoasă. Puteai s-o iei drept una dintre japonezele acelea delicate și mărunțele care treceau pe stradă. I s-a luminat fața când l-a văzut pe Ricardo. Acesta află despre cultura și tradițiile japoneze chiar din prima discuție cu soția șefului Yacuza: „Aici nu-i bine să fii altfel decât ceilalți. De aceea bogații se prefac săraci, iar săracii, bogați.”. Japonezilor nu le plac, deci, lucrurile, atitudinile ostentative. Dar cum de a rămas ea cu Fukuda? Cumva îi plac gangsterii?! „te iubesc așa de mult că aș face orice ca să te păstrez” - îi mărturisește el. „M-aș face tâlhar, escroc, traficant de droguri, ce vrei tu.”. Pentru prima dată ea i se destăinuie. Niciodată nu simte că a depins de cineva cum depinde de Fukuda, dar aceasta nu este dragoste, jură că nu poate fi, ci mai degrabă o boală, un viciu. Din toate câte i le
povestește, Ricardo nu știe ce să ia drept bună având în vedere că ea era mai expertă în minciuni decât în adevăruri.
Îl cunoscuse demult, într-o călătorie făcută în Orient alături de, atunci soțul ei, David Richardson. Pe vremea aceea, David făcea afaceri cu Fukuda. Află despre relația matrimonială a nevestei lui cu domnul Arnoux, un motiv în plus ca fata nesăbuită să îl anunțe pe Fukuda despre această descoperire și să-i ceară să lucreze pentru el, indiferent ce ar presupune această angajare. Din prima seară cum ajunge la Tokio, devine amanta șefului Yacuza, dar care n-o aduce să trăiască împreună cu el decât abia după doi ani, timp în care Kuriko a locuit într-o pensiune, într-o cămăruță cu baie și chicinetă. Devine de fapt una dintre multele amante ale lui Fukuda. Relația lor era strict una dintre o angajată și patronul ei. Ce lucra ea pentru el?! Îi ducea „comisioanele” prin lume, exact ce-i plăcea ei: să călătorească. În ce constau acestea?! Contrabandă cu droguri, diamante, tablouri, arme?! Tot ce știe este că Fukuda îi pregătea pachete, valize, genți, serviete și că a trecut fără bătăi de cap de vame, granițe și polițiști.Oare conștientiza la ce pericole era expusă?! Călătorind prin Africa și Asia cunoscuse ce este groaza. Dar ei tocmai acest mod de a trăi, intens și la limita imposibilului, îi plăcea cel mai mult. Adora viața aventurieră, lipsită de plictis și rutină. Se ferea de moartea lentă într-o viață caustrofobă. Plină de constrângeri, rezumată la un trai comun, prea cuminte, prea așezat, prea ordonat. Aproape că nici nu-i păsa că ar putea fi trimisă la carceră și schingiuită, asasinată, înjunghiată... sau poate că excludea din start că i s-ar putea întâmpla tocmai ei. Iar pentru toate acestea, Fukuda nici măcar nu garanta că ar putea ridica un deget pentru a o apăra. Și-ar fi pus propria piele pe băț, ceea ce nu se cuvenea pentru un șef de talia lui. Fukuda nu era în măsura să iubească pe cineva. De lucrul acesta era perfect conștientă. Și totuși, era singurul de care asculta, mărturisește ea însăși. Motivul: era mai puternic decât ea și o făcea să se simtă vie, utilă, activă. Pentru ea asta însemna însăși viața. Suficient să trezească gelozia în îndrăgostitul incurabil, „pămpălăul” de Ricardo, cu mutră de „cățeluș plouat”. Îl asigură că nu-l iubește pe Fukuda. Și că nu este fericită. Doar că se simte posedată de acel om. Oricât de copleșit de tristețea, orgoliul și gelozia provocate de ideea că iubita lui s-ar fi dăruit acelui nemernic, realizează - pentru a câta oară?! - că: „o s-o iubesc mereu, chiar dacă m-ar înșela cu mii de Fukuda, căci e cea mai delicată și mai frumoasă femeie din lume: regina mea, prințesa mea, torționara mea, mincinoasa mea, micuța mea japoneză, unica mea dragoste.”. Cei doi fac dragoste ca pe vremuri, la Châteaux Meguru, o casă de toleranță labirintică, dotată cu saună, jacuzzi, paturi cu saltele de apă, oglinzi, radiouri și televizoare, casete porno etc. Sub pretextul că un amic peruan vrea să viziteze ținuturile și are nevoie de un cunoscător al locurilor, Kuriko primește permisiunea de a-l însoți pe Ricardo. Vizitează templele șintoiste și templele budiste zen, muzee și pagode. Apoi, este invitat împreună cu Salomón și prietena japoneză a acestuia, să cineze acasă la Fukuda. Va fi o seară-spectacol. Ricardo nu bănuia ceea ce avea să i se întâmple.
Fukuda trăia într-un cartier rezidențial, la etajul șase, într-o clădire cu un portar cu epoleți și fireturi. Era „un bărbat scund, mai mic chiar decât SalomónToledano, aproape scheletic, iar în comparație cu fata nesăbuită, mărunțică, dar zveltă, el părea o piticanie.„... „Dar cel mai tare te izbea la el gura fără buze, care abia se mișca atunci când vorbea, ca și cum ar fi fost un ventriloc”. Era imposibil să nu te întrebi ce vede fata nesăbuită la un omuleț neînsemnat și bătrân.
După trei pahare de șampanie, de data aceasta făcând un exces de băutură, Ricardo era deja amețit și fără autocontrol.
Seara se continuă la teatrul-restaurant, „un music-hall cu o scenă uriașă cu mese și măsuțe dispuse pe o rampă în formă de evantai, sub candelabre imense ce luminau puternic spațiosul local.” Cu gesturi imperative, Fukuda a decis locurile, punându-i alături pe el și pe micuța lui japoneză. Discuțiile se purtau alăturat sau încrucișat. Fukuda părea foarte prins de spectacol, aparent nesesizând apropierea dintre cei doi iubiți.
Mario Vargas Llosa, prezintă ritualul servirii mesei la restaurantul japonez. Amabilitatea lui Fakuda, discuția iscată din senin între Salomón și Mitsuko, plecarea ei neaștepată, faptul că mica japoneză și-a ținut întreaga seară piciorul ei desculț peste al lui, așezarea intenționată a acesteia lângă el la restaurant și în taxi, faptul că l-a luat cu ea în apartamentul lui Fukuda, insinuând că acesta nu se află în clădire și că puteau face liniștitți dragoste, avea să le înțeleagă un pic mai încolo. Se credea cel mai fericit, acum când descoperise urechiușele ei, niște „capodopere minimaliste”. „I le adoram și mi-ar fi plăcut să le tai, să le îmbălsămez și să le port prin lume în buzunarul sacoului, cât mai aproape de inimă.”. Nu-i venea să creadă că soarta ori zeii ori cine știe cine ar fi putut fi așa de generoși cu el tocmai în noaptea aceea. Ricardo s-a convins că nu era adevărat -
în cazul lui fiind spus -, că odată consumată, dragostea sărăcea sau dispărea: „A mea sporea de la o zi la alta.”.
În mirajul unei seri de dragoste, într-o cameră din casa lui Fukuda aflată în penumbră, și cu teama permanentă ca acesta să nu fie prin preajmă și să-i surprindă, sub influența băuturilor consumate peste măsură, Ricardo trăiește spaima și rușinea vieții lui când, în spasmele actului erotic, îl zărește pe Fukuda, imparțial, rece, nestingherit, cu ochelarii lui cu lentile rotunde ca să nu i se vadă „fețișoara”, privindu-i cum fac dragoste și înțelege că totul a fost aranjat dinainte. Toate ciudățeniile pe care nu le pricepea încep acum să iasă din întuneric. „Am înțeles de ce fusese Kuriko așa de caldă cu mine în ultimele două zile și mai ales în noaptea asta. N-o făcuse pentru mine, nici pentru ea, ci pentru el. Ca să-i facă pe plac stăpânului ei. Ca să ejaculeze domnul ei.”. Este momentul ca ea să-l insulte și să-i reproșeze pentru a nu știu câta oară faptul că nu a vrut să o
păstreze lângă el atunci când l-a rugat, atunci când trebuia să meargă la cursurile de combatantă din Cuba revoluționară și nu mai voia să o facă. „Îți închipuiai că făceam asta pentru tine, coate-goale ce ești, ratatule, imbecilule? Dar cine ești tu, cine te crezi? Ah, ai muri dacă ai ști cât te disprețuiesc și cât te urăsc, lașule!”. Ricardo cel înșelat în adâncul sentimentelor sale cele mai pure este atât de furios și consideră că toate calificativele adresate de micuța japoneză i se potriveau de departe. Indignat de cât de cretin, imbecil, tâmpit și așa mai departe fusese, consideră că orice lamentare nu-și are rostul. Ia primul avion înapoi către Paris, hotărât să încheie definitiv acest capitol amoros din viața lui, să o dea uitării, în sfârșit, pe fata cea crudă.
La șase luni după revenirea la Paris, primește o scrisoare de la iubita lui Salomón cum că acesta își pusese capăt zilelor, înghițind un flacon de barbiturice, fiindcă nu putuse face față refuzului lui Mitsuko de a rămâne împreună, întrucât, îi explicase aceasta, era interesată de propria carieră și voia să se dedice întru totul ei.
Urmează o nouă etapă din viața lui Ricardo. De o vreme locuiește într-o clădire art-déco de pe rue Joseph Grainier. Aici îi cunoaște și stabilește o frumoasă prietenie cu Simon și Elena Gravoski. Simon mergea pe patruzeci de ani, avea barba deasă și roșcată și o burtă proeminentă care îl făceau să pară mai batrân. Se îmbrăca aiurea, „cu un sacou cu buzunarele doldora de carnețele și hârtii și o geantă burdușită de cărți. Purta niște ochelari de miop, pe care-i ștergea întruna pe cravata lui șifonată. Era întruchiparea savantului neglijent și distrat.”. Elena era cochetă și îngrijită, veselă, entuziasmată, niciodată prost dispusă, exact pe dos de soțul ei. „Era scundă, subțirică, expresivă și degaja simpatie prin toți porii.”. Yilal, fiul adoptiv, se născuse în Vietnam, nu știau nimic cu certitudine despre el. Adopția fusese posibilă prin intermediul Caritasului, „după demersuri
kafkiene care i-au inspirat ulterior lui Simon teoria expusă în monologuri hazlii – despre inevitabila dezintegrare a umanității din pricina cangrenei birocratice.”. Muțenia lui Yilal nu era de natură biologică, ci datorată unei traume din copilărie. Posibil vreun bombardament sau vreo teribilitate văzută și simțită în acel război care îl adusese în starea de orfan. Nu era nici surd. Îi plăcea muzica și bătea tactul din picior. Răspundea prin gesturi și semne expresive și uneori în scris, pe tăblița pe care o purta de gât. Era „pipernicit” de felul lui, nu pentru că nu mânca. Era un copil retras, introvertit, „putea sta multă vreme cu privirea pierdută, închis în lumea lui interioară, de parcă tot ce-l înconjura s-ar fi evaporat.”. Pentru că familia Gravoski nu avea televizor - pe vremea aceea televiziunea încă era considerată ca fiind ceva anticultural -, Ricardo îl primea la el în apartament de
trei-patru ori pe săptămână să vizioneze câte un meci de fotbal sau vreo emisiune de copii. Astfel, odată când se întorcea de la Bruxelles, dintr-o deplasare în interes de serviciu, Yilal îi arată un mesaj pe tabliță: „Când erai plecat, te-a sunat fata nesăbuită.”. Era a patra oară când îl suna, după episodul Japonia. Primele dăți nici nu voise să-i răspundă, ba i se făcuse și rău pentru că-și amintise... sau intra în stări depresive. În timp ce era la Viena, avut o legătură cu Astrid, o translatoare daneză cu care lucrase la Comisia pentru Energie Atomică. Ceva care nu putea să fie de durată. S-a întâmplat ca într-o noapte, Kuriko să-l sune: „Iar o să-mi închizi telefonul, pișpirică?”.
Din seara aceea, nu a mai avut nicio relație sexuală. „La cei patruzeci și șapte de ani ai mei ajunsesem să constat că un bărbat putea duce o viață perfect normală fără să facă dragoste. Fiindcă
viața mea era destul de normală, deși searbădă.”. Se mulțumea cu munca, activitățile mecanice de traducător; filmele, concertele, cărțile și discurile mai mult îi ocupau timpul decât îl făceau să se deconecteze, să se entuziasmeze și asta i-o datora lui Kuriko, chiar îi purta pică. Uneori se simțea bătrân. A treia oară, la un an după telefonul de la Viena, fata nesăbuită l-a sunat în apartamentul de la Paris. „O fi apărut deodată în viața ei un gol pe care îl putea umple pișpirică.”. Dar nici de data asta nu i-a răspuns.
A patra oară, spre surprinderea lui, și mai ales a celor doi Gravoski, comunicase cu Yilal. Înseamnă că acesta vorbise. Lucru ce părea cu neputință atâta vreme cât nu se întâmplase cu niciunul dintre ei această minune, cu toate încercările și eforturile de a-l face pe copil să vorbească. Este momentul destăinuirii. Ricardo le spune minunata lui poveste de dragoste.
Fata nesăbuită rămâne fata crudă, fata cea rea, zăluda, Mata Hari, cum o numește Simon, când îi află povestea de la Ricardo, datorită multiplelor și periculoaselor sale aventuri. Ea este când micuța chiliană, când micuța peruană, când micuța japoneză. Este fata cu ochii de miere arsă, cu sânii tari și picioarele subțiri. Este ambițioasă și curajoasă. Așa o cunoaștem în postura de combatantă pe tovarășa Arlette. Vrea să fie bogată, așa că ajunge, în funcție de împrejurări: madame Arnoux, Mrs Richardson, Kuriko. Se expune pericolelor cât timp se află în Japonia, face trafic de contrabandă. Dar este foarte fericită că – așa cum și-a dorit-, călătorește prin toată lumea. „Ce viață plicticoasă am avut eu, Dumnezeule mare!” - exclamă Elena după ce Ricardo încheie ultimele amănunte.
De când i-a povestit Elenei despre suferințele sale în dragoste, Ricardo începe să aștepte telefonul iubitei. Aproape că se teme că nu-l va mai suna. Se înhamă la așteptare. Și traduce din povestirile lui Ivan Bunin. Îi trimite manuscrisul prietenului său, Mario Muchnik. Uneori, îi citește și lui Yilal povești traduse de el, dar și din romanele de Jules Verne, două dintre ele plăcându-i cel mai mult: Ocolul pământului în optzeci de zile și Mihail Strogov.
După două luni și jumătate, Kuriko îl sună din nou. El îi răspunde. Surpriză: se afla chiar la Paris, probabil pentru comisioanele lui Fukuda, introducând pe piața europeană afrodiziace exotice din „colți de elefant și coarne de rinocer”. Ajunsese „un schelet de femeie”, îmbătrânise „cu zece ani” de la acea noapte memorabilă din Tokio. „Era îmbrăcată modest și neîngrijit.”. „Purta un sacou uzat, care putea fi bărbătesc, și niște pantaloni de flanelă decolorați, din care se iveau niște galoși stricați și nelustruiți. Era nepieptănată, degetele îi erau incredibil de slabe, unghiile tăiate prost, nepilite, de parcă și le-ar fi ros. Oasele frunții, ale pomeților, ale bărbiei, îi ieșeau mult în evidență, întinzându-i pielea palidă, cu accentuate irizări verzui. Ochii își pierduseră strălucirea și erau înfricoșați, amintind de unele vietăți timide. N-avea nicio bijuterie și niciun fel de machiaj.” Întrebându-l cu ce se mai ocupă, Ricardo îi răspunde: „Pișpirică până la moarte!”. Cât despre ea, fusese închisă la Lagos, „două luni cât veacul”, în „orașul cel mai oribil, cel mai urât, cu oamenii cei mai ticăloși din lume”. Fukuda a azvârlit-o ca pe un câine râios. Presupunea că este sub urmărire internațională și că luase și SIDA de pe la negrii nigerieni. „E un om rece și practic, care știe ce-i trebuie. Eu deja nu-i mai eram de niciun folos. E exact opusul tău, pe lumea asta. Tocmai de aceea Fukuda este bogat și puternic, în vreme ce tu ești și o să rămâi mereu un pișpirică.”
Fata nesăbuită era în declin. Să fie oare adevărat că fusese închisă și violată de polițiștii din Lagos?! Niciodată nu puteai afla adevărul adevărat de la ea. „Mereu mistere, mereu povești, mereu secrete”. Nu se va schimba niciodată! Dar după cum arată, se pare că trăise drama vieții ei, „ura nesfârșită care-i impregna toate cuvintele era reală.”. Până acum, ea nu știuse ce este frica, dar acum simte că o paralizează. O anulează. Nu mai are încredere în nimeni. Dar nu era ea cea care voia să trăiască intens?


1.03.2014