Cenușa iernii se vântură dinspre mare și-napoi. O fereastră deschisă te poate risipi în lume. Poți să-ți imaginezi cum gândurile tale fac amestecuri și combinații dintre cele mai nebănuite cu materia în care, minuscul, te lași purtat, descompus, recompus, cameleonizat în graba indusă de speranța în a avea o destinație măreață, nelipsit de impactul cu real-irealul, sarcastic-hilarul și toate contrariile care se atrag. Inspiri și nici nu-ți dai seama câte lumi ai dintr-odată în tine, habar nu ai ce să faci cu ele. Poate de aici stările de bine-rău, îngândurările liber-profesioniste, frustrările euforice, împrietenirea în declin, amabila însingurare.
Singurătatea e ca o floare care se prinde repede chiar și dintr-un lăstar furat. Se lasă pe mâna cuiva care o copilește, o udă, o așază la lumină și ea crește ca nebuna, înflorește în perioadele cele mai ciudate din viață, se ofilește pentru scurtă vreme, care înseamnă reînnoire, și dintr-odată o vezi cum se înalță către soare, mai dornică de a fermeca, de a epata cu parfumul și culorile ei. Uneori, se copilărește doar pentru a te amăgi cu purtarea ei. Și te ții după ea. Nici nu știi când ajungi la capătul vieții. Te iscodește până află unde ții poezia, lucrul care îi place foarte mult. Remediul pentru nesocotințele ei văzute și nevăzute. Tu o aduci în artă ca pe cineva important. Aproape că este modelul pictorului, muza poetului, cu picioarele ei lungi, talia cât s-o cuprinzi cu un braț puternic, rotunjimile neciobite și ochii mari în care te predai.
Contemplu în dimineață lumea, dar ecoul privirii mele nu se întoarce de nicăieri. Așezată pe marginea simțurilor, cât să nu cad în gol, mi se pare că sufletul acesta acumulat de pe la oameni este întocmai râpa în care cel ortoman s-a rostogolit odată cu moartea. Îmi vine să-i strig: hei, tu! ce faci în adâncul tău, te plictisești? Þi-e greu? Ești nevoiaș? Atunci mi se pare că o pasăre cu ochi de cucuvea fâlfâie aerul și închid fereastra, lăsând lumea pe dinafară. N-are decât să sune la interfon, dacă ține morțiș să-mi cunoască singurătatea. Să știi, este foarte iubitoare, ascultătoare și dintr-odată foarte cuminte, adică n-o mai uită Dumnezeu prin vecini, se duce la serviciu și se remarcă. În orele libere citește sau se plimbă pe țărmul oamenilor, mai intră în vorbă cu câte unii, dă binețe bătrânilor, mereu le sare în ajutor. I-am pus și nume: Singularia Tantum. Să nu spui că exagerez.
Deși nu trebuie să dau explicații, totuși, îți voi spune că nu demult am cunoscut o doamnă foarte veselă dinafară. Venită din metropolă aici unde apele însemnează ființe ca la botez, sunt vrăjitoare, vindecătoare, antinevralgice, m-a luat într-o scurtă promenadă prin împrejurimi. După ceva timp de mers umăr la umăr pe tăcute, neștiind să tăiem panglica, ne-am așezat pe o bancă și ne-am lăsat singurătățile să se joace în parc, printre tufele de trandafiri îmbobociți. Mirosea puternic a nămol descântător de trupuri și de dureri, nu știe omul câte știe ghiolul. Singurătățile noastre se înțelegeau foarte bine, ne bucuram că nu trebuie să ne ocupăm de ele în mod expres. Atunci a fost momentul să facem schimb de cărți. Și de cuvinte de apropiere. Eu i le-am dăruit pe ale mele, ea, Luminița, adică Lu, pe ale ei. Necondiționat. Mi se păreau diafane pe lângă ale mele care din piatra realității erau făcute.
Ce interesant! Cuvintele ei erau chiar Singularia Tantum, așa ordonat așezate între coperți.
Ce nume cool, mi-am zis atunci, în timp ce mă uitam cu atenție la pălăria ei din “foaie verde” și mi-am jurat să-l reproduc în singurătățile mele. Aliniate, cuvintele săreau de pe un picior pe altul, zicând: “am câștigat o inimă/ dar n-am piept pe măsură/ sufletul îi face respirație gură la gură/… am câștigat o cafea cu caimac/ dar trebuie să mă apuc și de fumat/ și de sex în tandem”/ “foaie verde pălărie”.
Poeta Luminița Zaharia are o singurătate veselă. Singurătatea rămâne înăuntru. Doar veselia scapă fiindcă știe cum. Două jumătăți de măr: una otrăvită. Cea mai ipocrit de frumoasă. Și te tentează să muști măcar o dată. Suficient ca să mori de savoare. Singularia poetei este de un umor care strânge, frisonant, care înfioară. Un mic monstru cu un obraz neted și celălalt zbârcit. “raiul nu era, cum v-ați imagina,/ un iaz plin de pește/ o lume perfectă păzită de-un sfânt/ avea dealuri și văi/ buturugi și bătăi/ de copite…”/ “un om, un cal, un gînd hoinar”.
Ea știe să trateze lucrurile bulversante într-un fel de ilaritate ironică, unde înțepăturile sunt ace fine de acupunctură: “n-am frică sunt mai bogată am multe frici/ sunt cochetă am două broșe k/ le-am primit chiar de dragobete/ în inima kapitalei învinsă pe kalea victoriei/ în genunchiul stâng/ pe motiv că era mai aproape de inimă”, “Kruda realitate face visele de o mie de ori/ mai frumoase, domnule x/ mimez viața și despre mine se vorbește în continuare/ a fost sau n-a fost doamnă domnișoara k/ sau viceversa”/ “doamna k”.
Ea știe să facă haz de necaz, îi place să diminueze dramele vieții și să mărească tragicomicul, ca în piesele lui Molière, încât, începi o poezie aproape în lacrimi și o termini aproape în râs, ori invers, depinde de subiectul propus cititorului: “astăzi e ziua mea/ de nemurire./ nu voi muri astăzi, prin urmare!/ sunt așa mîndră de mine/ am rezistat chiar crizei mondiale/ crizei personale/ cri cri cri ză/ ca un greieraș rîd de oamenii furnici/ hei, pînă aici!/ se enervează amicii care mi-au făcut tort”/ “o mercedes pentru fiecare”.
Luminița “pocește” sau, cum aș spune eu ca ea, “ludicește” anumite cuvinte: “creierul poemovor”/“foaie verde pălărie”, “iubirea este fericirofobă”/ “fobie”, “iubicid retard”/ “iubicid retard”, “poemzia”/ “identități schimbate”, “homovoră”/ “troc intergalactic”, “vorbosferă”/ “transcrierea fonetică a iubirii”; ea le generează sensuri hibride, le încadrează potrivit temei abordate, și asta conferă originalitate și personalitate poeziei sale.
Tot în felul jucăuș face referire la poezie și poet, ca o legătură zglobie, de basm, ca un talisman: “eu aș fi vrut să nu las niciun semn/ strigasei invitația din urmă/ spre noi, poeții galeși, un îndemn/ de-a sfâșia din tine, ca o turmă/ de ființe stranii, rău înfometate/ de sfinte frumuseți ce te robiră…” / “semnul”, “port haine noi de-mpărăteasă/ visînd să par adulților frumoasă/ numai copiii mă deconspiră/ și strigă-n plină stradă, fără milă:/ - uite-o pe baba cloanța, are suflet de paie!/ metafora ta mă ia la bătaie/ metafora mea se chircește în baie”/ “poezie sublimă”, “ca să nu cazi letal din vîrf de pom,/ agață-te mai îndârjit de stele…/ e ora când toate zeițele dorm./ poeții se hrănesc, privind, cu ele.”“poem desuet”, “schimb tot, culori, coperți, celule moarte/ și sexul, dacă este salutar,/ arunc medicamentele și rujul,/ cos zdravăn fiecare buzunar/ în casa mea - doar flori și cărți să fie/ perdelele din suflet le sfîșii/ ușa deschid doar pentru Poezie/ și-o rog să-mi facă droaie de copii!”/ “curățenie generală”. Poetul este fie supus torturilor procustiene, fie zburătăcește pe gânduri și idei, abramburit până la a se transforma în precipitații de poezie: “pricep ades sau numai mi se pare/ dar greu de înțeles e cum nu moare/ poetul/ ca-n procustianul pat/ cînd trag în jos de suflet, ne-ncetat/ grelele cărți… iar fluturii zglobii/ capul abramburit i-l smulg spre stele/ unde-or să cadă atâtea poezii/ fărîmițînd poetu-n zbor, cu ele?” / “poetul”.
O poezie nici albă, nici fixă, nici tristă, nici euforică, mai degrabă înțepătoare, copilărească uneori, adultizată în joacă, parcă spre a vedea cum e să fii mare – treburi de fete, numai ele vor să fie prea mature ori dimpotrivă, să pară mai tinere decât le arată vârsta biologică. O metamorfozare în stare lentă, care conține și un pic din cerneala poetică: “metamorfoza ta amară/ mi-a răvășit cerneala-n călimară./ i-am dat atunci dulceață/ de nuci verzi./ mătasea risipită-n ceață/ s-a scuturat în brazi./ nori siamezi au înfășat risipa,/ fără veste.” / “metamorfoză”.
Luminiței îi place să jongleze cu expresii arhicunoscute pentru a evidenția stări, nostime de regulă, a sugera o idee, a-l duce pe cititor cu gândul la citate din opere ale unor scriitori/ filozofi consacrați, la aspecte de viață relevante etc.: „la 8 fără 5 trecute/ fix”/ „azi fără ieri”, „dau iubirea la radio-șanț”/ „deturnări”, „ce e-n mînă, nu-i minciună!”/ „... în 2013”, „verba volant”/ „pe stînga, mereu pe stînga”.
Iubirea, un pic naivă, un pic luată peste picior, este tratată în joacă, amuzant, ca o născocire de copil sau văzută retro, din ochii adultului care încearcă să se mai copilărească, să mai dea curaj, o ultimă șansă acestui sentiment năzuros și neîmplinit: „cei care nu mai pot să iubească/ stau la rînd, anonimi și cuminți,/ cu sufertașul în mînă,/ la Marele Zeu al Iubirii.”/ „cei care mai pot să iubească”. Iubirea Luminiței este una complexă. Pornește în toate direcțiile și se răsfrânge asupra tuturor lucrurilor și ființelor. Felul în care o mărturisește este foarte personal. Aș putea crede că pentru ea, iubirea este „obiectul” pe care trebuie să-l achiziționăm la un moment dat. Acesta trebuie să existe în orice casă. După gusturi, necesități, ambiții, iubirea poetei se poate confunda, la un moment dat, cu un caiet de „mărturisiri”, lozul cel norocos, dar nu în viață, ci în moarte, ori acel imbold „decapotabil” venit din „contabilitatea” lui Dumnezeu: „iubirea e acest caiet curat/ cu versurile care stau să vină/ un vis nebun cu visul voalat/ cînd te orbesc splendorile-n lumină/ iubirea e un loz de cîștigat/ la loteria opulent-a cerului/ impulsul criminal cînd ți se strigă:/ nu ești pygmalionul nimănui/ iubirea? Un imbold decapotabil/ cînd echilibrul s-a atins cu greu/ să-l pupi, că prea a fost ireproșabil/ contabilul lui Dumnezeu!”/ „ce e iubirea?”.
Și aceeași Luminița ne demonstrează că iubirea este un alpinist care atinge înălțimile cele cele mai neaștepate, cele mai abrupte, fără sfori – la propriu, dar și la figurat, fără pitoane, acolo unde nebuniile spiritului nu au nevoie de îngrădiri, de sfaturi dinafară, cu atât mai mult de obiecții, controverse, critici, pentru a se arăta în toată naturalețea ei, venită uman, nepretențios, acolo unde „fără de trup, gîndul e numai lumină”/ „pe stînga, mereu pe stînga”.
Tot în concepția poetei, iubirea se traduce prin bărbăție, curaj, tenacitate și se confundă cu el, cel la care visează, cel căruia îi scrie, cel pentru care se copilărește, deși aparent este doar un „portret” prins într-o fotografie: „o fotografie cu un bărbat-/ ar fi trecut neobservat/ altor ochi poate, dar nu mie!/ tablou la care am rămas/ pironită locului/ pradă înminunării și focului/ preț de-o veșnicie/... purta un tricou verde/ să nu se distingă cumva de natură./ gîndea – așa, ca-ntr-o cimilitură!,/ că o singură ființă de-l vede,/ o va săruta luuuung pe gură/ o va îmbrățișa în iarba crudă/ o va prinde în cea mai puternică poezie/ îi va da tot ce va dori să ia/ și încă pe-atît, prin magie.”... „și muntele, muntele mă-nfiora/ ca prima iubire cînd te ia pe nepregătite/ pînă și cerul se însenina/ și tot ce mă înconjura/ începea, amețitor, să palpite./ dacă acum mă va săruta?!/ dacă mă va îmbrăca, îndrăzneț și timid,/ în ființa lui de iarbă crudă?!”/ „bărbat cu muntele în spate”.
Iubirea este starea de concepție poetică, inspirația, muza în persoană, iar când ea nu apare, poeta se simte stingheră, „deposedată” de cuvinte: mă uit la foaia albă/ foaia se uită la mine/ e-atîta tăcere între noi/ că mi se face rușine!/ unde sunt zilele de-altădată/ cînd mă hîrjoneam cu poezia la propriu/ iar voi mi-o credeați figurată?!/ iubirea mi-a furat, în trombă,/ toate cuvintele din dex”/ „lipsă de inspirație”.
Iubirea este superioară, se află sus-sus, în eter, pe tărâmul Internet unde guvernează cu zâmbet gălbior, numit ca-n basmele moderne, „stăpânul emoticoanelor” (din moment ce stăpânul inelelor are deja locul ocupat): „așa m-a vrăjit/ cu un zâmbet gălbior, rotunjit/ (forma de cerc te cucerește instantaneu/)”... „dincolo de tastatură/ pesemne că avea și el o gură/ brațe chiar nelucrate în săli de forță/ o inimă flăcăruie sau torță/ ochi albaștri verzi candrii miopi/ fundiță roșie la barbă – de deochi”/ „stăpînul emoticoanelor”, numai că poeta află de legătura superfluă, de înșelătoria sentimentală a stăpânului emoticoanelor chiar de la emoticoanele de la curte: „emoticoanele-mi șopteau că mă iubește/ era stăpânul lor absolut/ acest stupefiant necunoscut”... „aveam mintea inima trupul conectate periculos/ în același triplu ștecher/ voci depărtate îmi strigau că e un șmecher”... „mai tîrziu am aflat/ din surse alternative/ că emoticoanele lui erau nocive/ că le arunca, fără discernămînt/ și altor femei întîmplătoare/ de pe întregul pămînt”/ „stăpînul emoticoanelor”.
În toată această pledoarie pentru iubire, bărbatul se află dincolo de bariera sufletească, cei doi fiind separați nu de o ușă metalică, ci de una și mai grea, făcută din singutătate: „două ființe/ de o parte și cealaltă/ a aceleiași uși/ ucigîndu-se softly/ așteptînd/ să se sfîrșească zilele/ cîmpul magnetic/ să cadă iar/ fiecare în lumea lui”/ „killing me softly” sau „tu ai natura ta, om depărtat/ înorbitor de albă, cu furnici.../ eu am o lume din beton armat/ cu oameni mai mici”... „nedrepte oglindiri, nu crezi, iubite,/ pentru doi oameni cu schelet asemeni”/ „tu acolo, eu aici”.
Și nu în ultimul rând, iubirea este un medicament pentru întinerire: „... iubicid retard!/ se agită bine/ cu precădere în fața focului/ se ia o linguriță pe burta goală/ (buricul va tresălta ca sărutat)/ ”... „uite, îl testez acum pe mine, iau tot flaconul pe nerăsuflate/... /răbdare, atîta vă cer, nu e vina mea că acționează așa lent/”/ „iubicid retard”.
La Luminița, poezia, poemul reprezintă soarele în jurul căruia se rotesc ideile, gândurile cele mai năstrușnice, îmbrăcate în cele mai neobișnuite cuvinte, în haine alese, bine croite. Numai ea putea să scornească un poem al mâinilor precum o dedicație sau o rugă, un semn sau pur și simplu un gest, un imn înălțat nu omului, ci mîinilor care făuresc pentru el: „cu mîna dreaptă/ (numită așa că se-nchina doar dreptății/ și lucrurilor înalte de pe pămînt)/ bărbatul în roșu strîngea ferm/ mîna de porțelan a fetei neprihănite/ cu sufletul sfînt.”... „cu mîna stîngă/ (cea dinspre inimă, vreau să spun)/ bărbatul roșu îi închidea,/ ca-ntr-o cătușă caldă de catifea,/ mîna întreagă./ de parcă palma lui stîngă/ ar fi țipat vieții înseși: mi-ești dragă!”/ „poemul mîinilor”.
Starea de vis a poetei nu este una normală. Ea trece din copilul-femeie în copilul-bărbat. Chiar și îndrăgostirea nu este numai una ființială în totalitate, dimpotrivă, devine o relație de intimitate cu natura. Spre exemplu, iubește muntele cu acea tandrețe feminină, aproape inexplicabilă: „și muntele, muntele mă-nfiora/ ca prima iubire cînd te ia pe nepregătite/ pînă și cerul se însenina/ și tot ce mă înconjura/ începea, amețitor, să palpite.”/ „bărbat cu muntele în spate”, „cu ochii numai iris/ mă privea/ avid/ pînă în epicentrul fricii”... „cu ochii numai iris, mă privea/ eliberată (prin deducțiune frumoasă)/ mă urcase pe versantul cel mai abrupt/ mă așezase în iarbă, și iarba se ofilea/ mușcase pentru mine o bucată de cer/ să mă hrănească/ și cerul era acum rupt/ ca tivul unei rochii de mireasă”/ „cu ochii numai iris”.
Dar câte fațete nu are iubirea acestei poete?!
Iubirea, cadru artistic de altfel, este un „dezmierd”, este o tăcere de „teiubescuri” și chiar un travesti de indiferență: „iubirea travestită în indiferență/ dezmierdul în sfadă/ coloana infinitului/ în dor circumscris”/ „tăceri în doi”. Iubirea de poet nu este una obișnuită, ea poate transpune chiar și o „băbuță de viitor”/ „sunt o băbuță de mare viitor”.
Între femeia-poet și iubire există metaforă, există predicat, atribut pe care poeta le evocă în mod constant și echilibrat. Acestea îi dau curajul să se manifeste, să trăiască intens, să scoată în afară încărcătura poetică. Cea mai interesantă stare descrisă de poetă este cea pe care o simte „cînd năpîrlește un poet”: „și tarantula năpîrlește/ își leapădă exoscheletul/ de ce ar eluda natura/ pe măria-sa poetul?!”. Ea simte permanent nevoia schimbării, reînnoirii ideilor, cuvintelor, felului în care se exprimă pe sine. Cum toate vietățile pământului își schimbă starea, comportamentul, „pielea”, poetul de ce ar fi exclus? Nu se supune el, oare, acelorași legi universale? O pană de poet trebuie să fie fără reproș. Cât mai aproape de perfecțiune. Când năpârlește poetul, spațiul se umple de poeme. Poeme vechi. Altele noi, în ton cu realitatea zilei, cu cerințele scriitoricești, le vor lua locul.
În final, poeta consideră că viața ei este formată din numeroase detalii, o aritmetică cu toate operațiile din care rezultă o singură valoare: singurătatea: „viața mea:/ adunări, scăderi, înmulțiri și-mpărțiri. Soldare./ viața mea – o contabilitate a lucrurilor mărunte/ cu rezultat previzibil/ nul/ fără sens.” / „killing me softly”. Ea nu poate fi supărată pe viață, totuși. Ia totul în glumă, ca pe o „reclamă la viața eternă”.
Despre motivul singurătății vorbește printre rânduri, nu poate fi ocolit, ar însemna să se mintă, dar până când?: „sunt otrăvită de toxina singurătății,/ carbonizată în atîta nedragoste,/ ofilită de atîta nesomn –/ apă stătută, / apă moartă.../ plecați!”/ „killing me softly”.
Luminiței nu-i scapă nimic de sub ochiul satiric-umoristic: viața, moartea, miracolele, femeia, bărbatul, singurătatea, inspirația, dragostea, păcatul, iluzia, natura, codul bunelor maniere, visarea, povestea, construirea, zborul, realitatea, Internetul, o plajă întreagă de teme în care presară propria dezinvoltură, culoare, fantezie. Ei nu-i scapă poezia!
Chiar și titlurile folosite sunt, adesea, bizare: ”/“foaie verde pălărie”, “iubicid retard”, “troc intergalactic”, “cardigan cu clapă”, “în alcatrazul vieții mele”.
Inimoasă cum am cunoscut-o, ea face și câteva dedicații Singularia Tantum: Floryanei, Cameliei, doamnei “K”, Anei, iubitului internaut, Taniei, bărbatului “cu muntele în spate”, “stăpânului emoticoanelor”, lui “delon și de niro” etc.
Poezia ei este verb, este pronume, este substantiv... este gen, și asta o demonstrează în felul ei năzbâtios, incontestabil, în “barbarisme”: țol-țoală, vin-vină, bar-bară, ton-toană, viol-violă, cocon-cocoană, drog-droagă cu substraturile respective. A se vedea cum femininul este “incriminat”.
“Singularia tantum” închide paginile cărții într-o notă ușor melancolică, ușor ironică, cu aceeași veselie care transpare din versurile închinate iubirii dintre el și ea, momente de reproș asupra sinelui mereu îndrăgostit de cine (nu) trebuie: “nu-l asculta pe diable, cînd îți spune/ să-ți calci pe inimă – păcat de ea!/ știm că ai una de rezervă, totuși/ nici azi nu ai aflat care-i a ta!”. Este un “dialog franțuzit” despre cum poți trata iubirea, “ grand amour”, această maladie unică!
Sesizez că Lumina, Luminița altfel spus, este Singularia Tantum. Într-adevăr, după lectura cărții, am concluzionat că poeziile Luminiței sunt Singularia Tantum.
Ne-am despărțit, fiecare cu singurătatea ei de mână. Până la o nouă întâlnire. În cuvinte!




(21 ian. 2014)