La editura Brumar a apărut în 2011 prima carte a unui foarte promițător dramaturg, Florentin Sorescu. Titlul piesei de teatru într-un act cu șase mari scene, "Arca lui Iona", este de fapt un joc lingvistic, o încrucișare fericită a unui clișeu internațional, arca lui Noe și a parabolei vieții lui Iona. Noe nu prea e amintit, decât ca subiect publicistic. Apariția înspre finalul scenei 1 a unui copil mesianic din Jakarta, care salva animale de la înec, la marile revărsări de ape din Indonezia este o reminiscență a mitologemului universal (după cum afirmă istoricul religiilor Mircea Eliade) al potopului. Personajul Gavril se miră citind o știre senzațională dintr-un ziar, iar Ignat este cel care oferă în replică un corespondent la mitul lui Noe, prin demitizare și remitizarea salvatorului omenirii cotropite de năvălirea apelor:
“Gavril (citește în continuare din ziar): “Un copil a plecat din proprie inițiativă în zonele inundate. După câteva zile, a fost văzut apărând cu barca plină de câini, pisici și alte animale. Erau inclusiv melci. A explicat că toți au grijă de salvarea oamenilor, dar de animale nu se ocupă nimeni. Uite-l pe Noe, au exclamat localnicii, văzându-l apărând cu barca plină de tot soiul de animale.”
Ignat: Un Noe, copil? Îmi place. Cred că, în felul lui, și Noe tot copil a fost. Copiii au în cap numai lucruri trăsnite. Nu poți crede că în corabia pe care ai construit-o încape toată lumea, fără să fii copil.” (p. 21)
Ca personaj emblematic, Iona este în istoria veterotestamentară o figură umană mai mult duplicitară, pentru că de două ori face exact după cum îi dictează liberul arbitru, precum un actant liber, fără contract diegetic fixat prin balade, sau ca un Păcală. Prima dată, atunci când renunță la misiunea înștiințării cetății Ninivei că mânia lui Dumnezeu urma să se abată asupra ei. Iar a două oară, după ce vede salvarea ninivitenilor, grație sincerei căințe și iertării lor de către Dumnezeu, Iona se înverșunează că profeția distrugerii cetății nu și-ar fi atins niciodată scopul prim, pedepsirea exemplară a păcătoșilor.
Florentin Sorescu alege patru personaje principale, doi bărbați și două femei, Elvira, soțul ei Gavril, Domnișoara Necunoscută și Ignat (străini mai întâi unul față de celălalt), a căror caracterizare directă prin indicațiile regizorale este în mod intenționat de-o consistență redusă până la sfârșit, ca să prevaleze în schimb portretizarea acestora în plină evoluție verbală, din replicile date. Nu știm cum arată, pentru că autorul dramei lasă acest important aspect pe seama imaginației cititorilor și a actorilor: o primă inovație de ordin interactiv ține de receptarea posibilă a piesei. Pentru că participarea publicului la acțiune implică obligatoriu transferul treptat de psihologie individuală către eroii piesei, crearea mentală în carne și oase a fiecărui personaj. Spectatorii tineri se vor vedea mai ales în pielea lui Ignat și în cea a Domnișoarei Necunoscute (replică intertextuală onomastică la Necunoscuta din Steaua fără nume de Mihail Sebastian). Spectatorii mai în vârstă, mai ales cuplurile conjugale, se vor identifica pe tot parcursul evenimentelor aparent banale sau science fiction ce marchează evoluția radicală a destinelor, cu Gavril și Elvira. Ce nume banale! Așa ar spune oricare iubitor de teatru familiarizat c-o onomastică mai captivantă. De mult nu se mai întâlnesc astfel de nume, Ignat, Elvira, Gavril... Iar pe câinele Domnișoarei Necunoscute să-l cheme Karl, bine că nu direct Marx! Cine și-ar bate capul cu ascultarea unor oameni atât de banali, ca în "Scaunele" lui Eugen Ionescu, dat fiind faptul că scena 1 e o replică mai ștearsă a acestei capodopere din teatrul absurd de-acum cincizeci de ani?!
Abia după ce piesa dramatică s-a sfârșit, adică după ce și-a atins scopul său hierofanic, ne vom da seama că Gavril și Elvira sunt constuite ca personaje în plină evoluție, inițial niște neinițiați, doi străini unul față de celălalt, deși căsătoriți de mult timp, pe când alura Domnișoarei Necunoscute și cea a lui Ignat ofereau de la început indiciile inițierii lor în tainele potopului apocaliptic, potop mult așteptat de cei doi. Dacă pentru soții Gavril și Elvira e vorba până la punctul culminant de lehamite sartreiană și angoasă existențială heideggeriană, de un statut al neinițierii care ar fi putut să-i macine până la dispariție, pentru fascinanții Ignat și viitoarea sa pereche, Domnișoara Necunoscută, potopul de afară, care nu se mai termină de-un an întreg, nu-i decât revelația ploii, a spiritului universal. Scenele ultime, a cincea și a șasea, scot la iveală răsturnări teribile, convulsii și eliberări în sufletele Elvirei și lui Gavril, cu toate că situația se pare că rămâne aceeași, nicio stopare a precipitațiilor, ci insignifiante drenări după modelul celor din Bratislava (care amintește de... îmbrățișare tinerilor actanți). Posibila ieșire a lui Gavril, evadarea din locuință, în plin potop, îi conturază pregnant acestuia un nerâvnit statut avut și de Iona, pentru că se vede singur, gol, rănit ca Iov, fără copii în fața lui Dumnezeu, în care nu crezuse niciodată. Elvira crede că și-a pierdut soțul, iar după un vis, rănită sufletește că asistase iluzoric la moartea prin înecare a întregii lumi, contemplând un mort cu chipul tânăr, pe care-l adora, se îngrozește la trezire de soarta lui Gavril, acuzat de ea că nu-i declarase niciodată c-o iubește. Elvira crede că soțul său tocmai s-a sinucis, fiind luat imediat, de îndată ce ieșise afară, de apele înfuriate.
Am relatat doar câteva evenimente c-un impact destul de viu, de catarctic asupra publicului cititor sau spectator. Teatrul lui Florentin Sorescu merită auzit, pipăit, gustat, vizionat, poate și mirosit în apropierea scenei și în contact interactiv cu actorii. În scenele ultime, a cincea și a șasea, dramaturgul dă dovadă că stăpânește impecabil tehnicile teatrului elaborat de Luigi Pirandello. Dacă ne-am referi doar la romanul acestuia, "Giustino Roncella născut Boggiòlo", mai precis la relatarea acțiunii din piesa de succes “Insula nouă” a scriitoarei Silvia Roncella, căruia îi moare copilul făcut în scurtul său mariaj de un an cu Giustino, impresarul său artistic, dezastrul din insulă poate constitui și-o revelație a morții universului. Personajele Gavril și Elvira ale lui Florentin Sorescu ajung la o criză psihologică și spirituală similară celei trăite de soții Giustino și Silvia din romanul lui Pirandello, tradus execrabil la noi de către Adriana Lăzărescu (Eminescu, 1988). Se pare că Florentin Sorescu a dorit să creeze o criză conjugală de amploarea celei a tinerei familii Roncella. Familia lui Gavril și a Elvirei fusese privată de apariția copiilor, și aceasta din vina bărbatului, care simțise inutilitatea nașterii pe lume a urmașilor, de frica sfârșitului fără sens a vieții întregii omeniri, din pricina egoismului și indiferenței spirituale. Însă Elvira este cea care declanșează ruptura, criza lor conjugală, făcându-l pe Gavril să străpungă fictiv burta chitului în care s-ar afla amândoi și de fapt întreaga omenire, nu doar el, după cum spune singuraticul lor vecin de apartament, Ignat. Și Domnișoara Necunoscută va vorbi abia la urmă despre plutire, precizând că toți contemporanii plutesc pe-un safir imens, Pământul învelit de-un imens ocean. Lumea ar fi ca o corabie mirifică, după Ignat. Gavril este primul personaj care își asumase încă din prima scenă, pe când se găsea în casă singur cu Elvira, condiția hamletiană, a scepticismului radical nietzscheian:
“Gavril: Iar acum nu mai avem timp… Acum trăim în secolul vitezei. La ce bun să mai stăm să gândim… Totul trebuie să se desfășoare cât se poate de repede. Așa, ca într-un fast food. Instantaneu, dacă se poate…
Elvira: Păi, noi avem timp berechet… Nici nu știu de când n-am mai ieșit din casa asta. Și nu mi-a trecut nicio idee prin cap.
Gavril: Și în afară de timp și analiză, [ideea] mai necesită ceva.
Elvira: Ce?
Gavril: Ceva ce a dispărut cu totul în ziua de azi. Ceva cât se poate de important.
Elvira: Sunt numai ochi și urechi.
Gavril: Se numește viziune. Adică intuiția întregului. Asta ne lipsește acum…
Elvira: Asta să ne lipsească nouă, că-n rest le avem pe toate…
Gavril: Bunăoară, Newton.
Elvira: Ieri a fost Platon, acum e Newton. Cât ai de gând s-o ții așa?” (p. 16).
Deși Elvira și Gavril par doi bătrânei exemplari ai mileniului trei, fie conu Leonida și Efimița, fie eorii anchilozați în rutina zilnică din "Sacaunele" ionesciene, în ei vor germina energii spirituale despre care niciunul dintre ei n-au habar că izvorăsc de fapt din prețuirea reciprocă, din instinctul conviețuirii într-o iubire constant nemărturisită. Rușinarea unuia față de celălalt duce la sfădirea dintre ei ca soți cu preocupări opuse. Acest conflict tot mai pronunțat dintre Elvira și Gavril este taxat cu mult sarcasm încă din scena a treia, din clipa în care ei sunt vizitați de către Domnișoara Necunoscută, adusă în casa lor de către tânărul vecin Ignat:
“Elvira (lui Ignat și Domnișoarei Necunoscute): Gavril al meu mi-a povestit cum cineva a descoperit că lucrurile cad pe pământ pornind de la un amărât măr. N-am prea înțeles eu cum devine treaba, dar mi s-a părut tare amuzant. I-a căzut omului un măr în cap, iar el a văzut numai stele. Cică planetele se învârt în jurul Soarelui din aceeași pricină. Mi le și închipui cum stau agățate de firmament, ca niște gutui.
Domnișoara Necunoscută: Domnilor, feriți-vă capetele! Acum ne trezim cu ditamai Jupiter în cap, pe post de măr. […]
Vai, cât de fascinant mi se pare… Să descoperi atracția universală… Ãsta da bărbat!
Gavril: Nu vreți să vă fac cunoștință cu el? Pesemne că nu v-ar strica…” (p. 50-51)
Elvira este tipul femeii fără o cultură deosebită, al soției credincioase. Ea ilustrează ceea ce au numit catolicii prin sintagma “sancta simplicitas”, fiind amendată de filosofii ultimelor secole, de după Marea Reformă. Adică ea se orientează după ceea ce îi comandă o instanță superioară, de exemplu inconștientul colectiv, destul de gregar, dând dovadă de-o ancorare în concret, de
înțelegerea greoaie a tot ce e abstract. Față de Elvira, Domnișoara Necunoscută n-are nici măcar nevoie să se recomande, decât prin frumusețea trupească și agerimea minții sale de intelectuală rasată. Între cele două femei din "Arca lui Iona" se creează o simpatizare imediată și reciprocă. Numai în momentele de criză infernală, de ordin existențialist, prin care va trece ca un alt “om revoltat” camusian chiar și banala Elviră în scena ultimă, a șasea, aceasta o condamnă verbal pe Domnișoara Necunoscută. Elvira crede că și-a pierdut pentru totdeauna soțul. Gradarea disperării sale este elocventă, iar arta dramatică a lui Florentin Sorescu de-a reda conflictul interior, furtuna sălășluită de-afară, cu zgomot, în capul și cuvintele Elvirei, devine memorabilă în punctul culminant al piesei:
“Da’ unde e Gavril?” (se uită cu atenție prin toată încăperea. Îl strigă):
“Gavril, Gavril!”
“L-a văzut careva dintre voi? Spuneți-mi unde e, nu vă mai prefaceți că nu știți… (către Ignat și Domnișoara Necunoscută, care, la rândul lor, se uită pe toată scena):
Știți voi? Știți ceva despre el? (aceștia saltă din umeri în sens că nu l-au văzut)
(scrutează toată sala de spectacol): Gavril! Unde ești ? Unde te-ai ascuns?... Hai, vino aici, la mama ta, nu te mai piti… Unde ești? Mama se supără pe tine. Suricata mea mititică... (strigă cu toții după Gavril)”
“Voi știți ceva! Acum înțeleg. Sunteți vorbiți! Ați știut de la bun început! De-aia ați venit aici! Știți ceva și nu vreți să-mi spuneți!”
“Dumneata să taci! Să taci! Tu ne-ai trezit! Ai auzit? Tu ne-ai trezit! Și nu trebuia să faci asta pentru nimic în lume! Din cauza ta s-au întâmplat toate astea!” (p. 82-83).
Într-adevăr, e posibil ca “TREZIREA!”, strigătul cu rol de ceas deșteptător, să fi fost dată chiar de Domnișoara Necunoscută, găzduită peste noapte, ca și Ignat, în casa Elvirei și a lui Gavril. La fel de bine această vorbă intonată ascendent putea să fie ultimul cuvânt adresat de către Gavril când a ieșit afară, sau când și-a recăpătat sinele pierdut spintecând pereții falși ai realității, ai mayei, evadând din amăgirea vieții, ca în spiritualitatea hindusă. Poate că el a lăsat să plutească acel cuvânt, “Trezirea!”, în atmosfera din propria locuință atât de închisă, atât de nocturnă, fără soare de-un an de zile, de când ploua fără încetare. Mai degrabă însă acest îndemn a izbucnit în inconștient, odată cu ivirea noilor zori de zi, nemaivăzuți tot de-un an! Apropierea de nuvela “Adio!...” a lui Mircea Eliade, de acel teatru revelator, convențional adaptat și regulilor narative ale prozei, se observă din plăcerea dramaturgului Florentin Sorescu de-a alege cu preponderență ca teme subiectele filosofice ținând mai mult de ontologie: destin, durată interioară bergsoniană, scopul existenței, originea vieții. Timpul era strâns legat cu frânghii pe scenă în “Adio!...”, adică se prezenta ca o marionetă dată de eternitate, ca un răgaz omului spre câștigarea nemuririi - după cum afirma părintele Dumitru Stăniloaie. Eternitatea era primită prin revelație, într-un joc interactiv din sală, la care participa și regizorul odată cu toți spectatorii. Pe când în "Arca lui Iona" Elvira, cea care se tânguiește, nu-și află liniștea decât după ce-l va vedea întors pe Gavril al său. Dintr-un personaj aproape ridicol până atunci, ea se transformă într-o tragediană, pentru că nebunia, delirul, "transa" erau singurele sale refugii dacă ar fi rămas singură, ca să facă față potopului ori degradării treptate a trupului și a sufletului său. În această putere neoromantică a Elvirei de a-și depăși condiția inițială, în puterea ei de-a renunța la ezitare, scepticism, sarcasm, furie putem intui farmecul teatrului pe care începe să ni-l ofere cu destulă forță a problematizării ideilor și imensă candoare discursivă Florentin Sorescu. Replicile sunt impecabile, îndeosebi tăioase, ironice și autoironice. Numai unele monologuri dramatice sunt un fel de perorații ori replici mai lungi, fiindcă de fapt capătă valențele lirismului, tocmai prin introspecție și prin sondarea subconștientului celor patru personaje centrale.
Cei doi mașiniști din scena a cincea sunt figuranți, câinele Karl are trăsături ce-l umanizează și-l urmuzianizează. E lipit de Domnișoara Necunoscută ca o umbră, ca un obiect. Deși pare un bărbat vrăjit cândva. Pe alocuri liniile de forță ale piesei “Arca lui Iona” sunt date dinspre peisajele exterioare, din revelații și vise, ori din ceea ce li se dezvăluie direct lui Gavril și lui Ignat. Exteriorul casei în care are loc acțiunea devine alchimic însăși interioritatea, sinele fiecărui personaj, fiind potopit de întuneric, iar apoi căpătând lumina creatoare de la începuturi, un fiat lux al genezei cosmosului. De aceea lumea e bântuită de curgerea nesfârșită, pentru că inimile cuplului Gavril și Elvira plâng despărțite, până se regăsesc unite după o lungă conviețuire în care nu prea se cunoscuseră. Ignat are nume evocator. Sfântul Ignatie numit și Teoforul, care după sfânta tradiție a Bisericii primare fusese ținut pe genunchi de însuși Domnul Hristos, avea întipărită în inimă crucea, lucru văzut și de împăratul roman în Colosseum când a fost dat să fie mâncat de fiare. La fel și Ignat din "Arca lui Iona", pentru că o cucerește pe Domnișoara Necunoscută încă din scena a doua a piesei, când glumește că și-a pierdut inima printr-un buzunar. O va lămuri pe Elvira (un adevărat Toma Necredinciosul femeie), abia în ultima scenă, că de fapt își ținea inima în buzunarul de la piept, ca să se încredințeze că iubirea există, că n-a murit înecată, că trebuie mereu dăruită celuilalt.