Nicolae Răzvan Mincu, cunoscut îndeosebi în sculptură, pentru lucrările sale prezente în numeroase expoziții și laureate la prestigioase festivaluri internaționale, revine în 2009, după aproape două decenii de la apariția volumului „Piatra de veghe” (Litera, 1991), cu un nou volum de poezie, intitulat „K3/Mașina de citit gânduri” (Vinea, 2009). Cartea are două părți, ce-și împart titlul volumului: K3 și Mașina de citit gânduri.
În cuvântul înainte, autorul mărturisește despre nucleul germinativ al inspirației sale: „am la mine un sâmbure prin care respir, familia mea, copiii, dragostea/ delicată” (Cuvânt înainte). Plecând de aici emerge, în contraste vii, țesătura, infuzată de intertextualitate, a unei poetici a darului: „ne sunt la îndemână:/ cuptorul cu legende al micuțului prinț/ limbile balaurului expuse odată cu capetele/ sub clopotul cel mare de la capul satului/ inelul de chinină al inocenților coifurile/ țesute din iarba de mare pline cu sânge și apă/ tot ce știm despre ce nu știm, plinul și golul/ partitura clipei dulce-amară ce ne conduce/ la necuprinsul unui număr fluid (…) toate darurile au fost preparate cu răbdare și spini/ fiecărui om cu mâna întinsă să-i fie înscrisă măsura Lui:// atâta strălucire cât foc vom bea/ atâta liniște cât zgomot putem îndura/ atâta lumină cât întuneric putem călca” (Toate darurile).
Frecvent întâlnim referințe geometrice ce ne poartă cu gândul la o intenție de dăltuire, de accentuare sculpturală a imageriei artistice: „în amplitudinea caietelor noastre fosile/ s-a scris istoria acestui șurub de la baza podului/ peste care trece acceleratul din gările de sus în paradisul lichid// acesta este locul blând geometric unde Te vom aștepta/ Te vom aștepta// încleștați peste virgulele noastre de piatră” (Moleculele adevărului ultim).
Prin perdeaua reflecției filosofice răzbat, în mod constant, irizările revelației divine: „orașul s-a copt/ într-un tratat de ceremonie lichidă hrănit cu un humus de simplitate (…) Locuitori s-au trezit developați de amintirea lucrului în sine (…) să așternem înlăuntru Pacea/ ce izvorăște din capul unghiului” (Însușirea unei realități circulare). Priveliști enigmatice, paradoxale, irump de aici în pergamentul vederii: „am în față două hărți de zăpadă pentru același sentiment/ și câte trei mâini pe fiecare cruce/ vâslesc încremenit într-o străfulgerare pe mare către Dumnezeu.// Lumină era scris în pergamentul meu vorbitor/ puțină Lumină pe tăblițele noastre de carne/ prea puțină Lumină sub coaja transparentă a lucrurilor” (Coajă și miez).
Deficitul de lumină este resimțit dureros, ca pe o boală a firii, a cărei vindecare cere atât o mișcare circulară a întoarcerii spre sine, cât și o operare a ei de sus, aflată în strânsă legătură cu o schimbare de perspectivă și o retrăire a relației cu figurile originii: „În împărăția de sus s-au aprins făclii/ medicii operau cu instrumente florale/ rosteau cuvinte-murmure în tonuri profunde/ cu care își sculptau pacienții în maniera iluminării.// În sala de operație pe jilțuri de gheață/ stăteau la taifas tata și bunicul/ vorbeau în treacăt despre bolile perspectivei/ despre zborul încremenit al acestor cupole/ ce fumegau în placenta de piatră a orașului (…) Medicii zâmbeau, aduceau în borcane/ părul, unghiile și dinții frumoaselor adormite pe ape” (Sala de operație). Motivul placentei este reiterat, amplificând dramatismul renașterii în culoarul temporalității: „Ni s-au înroșit de toamnă ochii – strigau la noi// lepădându-și pe iarba uscată placentele lor de argint” (Gustul de fum al timpului). Bătrânii, memoria ancestrală, fac arătat tocmai dinamismul unei ființe create spre comuniune, dinamismul lăuntric ce dă chip libertății, în mișcarea sa învăluitoare: „bătrâni înveliți cu o pătură de cuvinte/ frământau în cuptoare măsuri pentru căința noastră/ cu o mână sculptau într-o bucată de pâine/ în timp ce cu o alta pictau într-o lingură de lapte/ numele unei libertăți circulare” (Pluralul miop).
Nevoia de moarte și înviere, de apă și foc merge până în profunzimile celulare, purtătoare de glasuri genetice: „apă și foc ne trebuie ca să înviem – respirau/ în vatra celulară incandescenții noștri părinți” (Fiecare cuvânt). Poemul care dă numele primei părți a volumului, K3, dezvoltă aceeași temă a morții și învierii, reliefând, prin asocieri surprinzătoare, saltul din registrul „rostogolirilor lucrurilor în bezna proprie” în cel iconic, în care intimitatea întâlnește contrariile în taina crucii: „Mai întâi vom asfinți apoi vom învia (…) urcam iute pe terasa noastră să ne scuturăm de scrum și de sare/ ne aștepta acolo leul cu aripi blând înrămat în lacrimile noastre (…) Ana și Elena cântau incendiate în adâncuri strâns lipite/ peste frunzele noastre de lapte (…) îndrăgostiți (...) își dăruiau unul altuia semințe de gheață (...) lemnul care ne limpezea drumul/ era săpat în aceeași carte pe o stâncă numită Golgota” (K3). Prin aceasta, are loc o pecetluire a lumii, în văz îngeresc, „ca o fulguire/ de ochi cu aripi la hotarul de taină” (Blândețea unui subiect obscur), în starea de grație în care percepția uzuală e copleșită: „Fulgerător se apropie de mine Îngerul cu o aripă aprinsă căci nu mai văd/ să măsor și nici nu mai aud bătăile inimii” (Sfârșitul poveștii).
Receptivitatea firească e pusă în criză: „imaginea s-a răvășit cu roți gigante/ și luciul din ape se sfărâma în ape// iar mai înainte ca lumile noastre să devină goluri/ vocii mele lăuntrice picurată pe pământ/ i-a fost mai frig azi decât ieri” (Partitura). Nu e, însă, desființată, vederea luminii fiind mediată prin lacrimă, semn al simțirii înțelegătoare ce ia naștere: „am zidit un pod cu o lacrimă și s-a împlinit acest înțeles – // ne-a amintit Cel Tainic” (Podul lui Dumnezeu). Un vârtej vizual se oprește, ca într-un epicentru, în gămălia de ac ce închipuie smerenia, sau acel simț chenotic al infinitezimalului asociat asumării propriului destin hristic: „În centru lângă sarea-lactee stau livezile de fotoni distilați/ în coliba unui arc voltaic: iată pereții mei de beton lagărul meu zilnic/ ceața norii vorbitori ochelarii cu aroma Sirius lespedea pe spate în locul/ aripii iată Doamne gămălia mea de ac!” (Unde când de ce cum). În acest punct se trage ca un văl de pe minte, care sesizează prezența lui Hristos, sau vede „pe pământ cămașa Sa de raze/ ca o icoană ce a traversat marea plutind pe ape” (Așa s-a întâmplat), încât „tot ce mai avem de ales este vocea de pe buzele Mielului” (Acoperământ).
Acest surplus de lumină, ce copleșește și apoi infuzează simțurile, are să vindece „rănile perspectivei”, care sunt, în primul rând, ale subiectivității constituante: „în urne trupul, apoi mâinile și dialogul mâinilor – / mărturiseau râzând cu câte două răni sub fiecare pleoapă” (Ne vom muta). El nu ține de o imaginație utopică, desprinsă de drama realității, ci intensifică revirimentul conștiinței, pe rând, receptoare și donatoare. Imaginea pruncilor uciși operează, în câmpul poematic, o tăietură în registru apocaliptic: „din mijlocul stupului se aplecau spre noi stalactite/ cu fețe omenești și ne strigau pe nume:// mama tata acum putem sfârteca stelele/ și tot ce se află îndărătul ochilor!// Coboram încet sălbăticiți de spaime în propriul lut/ în timp ce ne zidea în ziduri orașul” (Partitura nocturnă – uciderea pruncilor). În schimb, prin puterea de concentrare în spirit dată de cruce, tăietura orizontului, separatoare de spații, se șterge, ca prin minune, în chiar ziua învierii: „Duminică mi-am udat un deget în cer să șterg de sânge obrazul lumii/ poteca pe care calc se multiplică se subțiază în cruce/ până la amplitudinea firului de iarbă.// Ce amplă iluzie! Ce miracol! S-a săvârșit prietenul meu orizontul” (Doi bulgări de pământ).
În Legenda punctului, Nicolae Răzvan Mincu reia lecția despre unicitate a lui Gellu Naum, urmat de Matei Vișniec (Orașul cu un singur locuitor), semnul amin-ului fiind, cum altfel decât paradoxal, „picătura fluviului fără de ape” (Amin!). Regăsim acest eflux monodic, cu sugestie hipnotică, și în partea a doua a volumului: „am calculat această piatră va înflori peste 3 milioane de ani o floare roșie/ tot de piatră o vom boteza cu praf de piatră vom face din ea o pensulă/ cu care vom desena în cartea imperială a timpului o frunză de piatră” (Somnul rațiunii).
Poemul care dă titlul secund al cărții, „Mașina de citit gânduri”, apare ca o adevărată sculptură în vers, spre a figura, în manieră brâncușiană, esența indescriptibilă a zborului: „însetau cele văzute după cele nevăzute. (…) Nesfârșitul va fi rezumatul a tot ceea ce poate fi concentric sculptat în/ alveola acestui gând de necuprins tainica eflorescență a unui fluviu logodit/ cu o elipsă profilul păsării măiastra abia definit ouăle înfiorate și umbra de/ sub aripa apropierea măsurii ascunse. (…) Domnul mă lua ușor de mână să mă treacă puntea pe mine orbul. (…) Ce vom răspunde atunci când vom fi premiați cu întoarcerea în uterul de/ pământ? (…) Mama citea povești celor două fetițe/ Ana și Elena care erau atât de mici încât încăpeau în ceasul tatălui lor și se/ roteau strigând fericite până ce trezeau secundele adormite care izvorau/ imediat în mijlocul casei împreună cu un parfum de salcie. (…) A fi a fi cântau îngerii în ecluzele vremii.// Fiecare glas va fi retușat cu un pendul de aur sta scris pe mânerul fin al/ bolții (…) Iată plutesc îngenuncheat în Cuvântul-salvator!” (Mașina de citit gânduri).
Pe alocuri, povestea țâșnește în avalanșe de imagini ce degajă senzația numinosului: „Numai un mesteacăn-martir a îndrăznit să scrie cu stropi de aur despre noi/ toți: cu litere albastre lunare cu stupi mici de jeratic cu bulgări uriași de/ tun cu sunete smulse din lacăte și zăvoare cu punți grele peste o viespecetate/ cu spice de fus lângă vatră cu topoare-ventuză prinse în cojoc/ cu ochi de lup legați cu sfori în arbori cu fulgi mari de constelație uimită/ de sine și rezemată de o furcă cu dinți cu drug de fier într-o nestemată/ cu corn de cerb sub o buturugă-mireasă cu soarele smuls din săgeată” (Povestea unui mesteacăn-martir). În aceste efluvii se poate decela arta poetică a autorului, constând într-o fluidizare a percepției, până la o transluciditate ce lasă să se întrevadă, dincolo de contrastele ascuțite ale existenței, paradisiacul: „câte pietre fluide ale copacului meu de aur vor fi tălmăcite acum/ când Dumnezeu îmi coase cu atingeri de apă limba (…) Să nu mă mai trezești păpușă de spaimă să nu mă trezești/ la începuturi ai fost scrisă cu sânge în cartea apelor/ cu un sfert de voce cu jumătate de palmă pe cotoarele ei de rășină/ învață-mă să imprim cu tăișul oglinzii acest poem pe o piele de zid/ lasă-mi cerul să rămână în consolă acolo deasupra prințesei-prăpastie” (Zidurile-sferă).
Este, în fond, o călătorie a cărei miză e răspunsul la o chemare lăuntrică. Traseul ei inițiatic trece, ca și la profetul biblic, prin sincopa unei fugi înghițite de abis, și sfârșește în mandorla chipului regăsit: „Am adormit la marginea craterului/ în brațe cu un os lung de balenă// trei clipe trei ani și trei zile am rătăcit (…) să revenim la asemuire – șopteau câțiva// am uitat am uitat – repeta ecoul/ pe tâmpla de aur a peștelui lăuntric” (Iona). Spectrul crizei, al desfășurării apocaliptice, este modulat de speranță, hrănită de aureolele sfinților: „avem palme de sfinți ce au ieșit din pământ/ să strălucească peste cântarul nocturn” (Cercul de prieteni ai pătratului). Aceasta conferă întregului orientarea și notele dominante date de „paradisul lichid”, prin inflexiunile unui melos ce reglează contrastele rostirii poetice: „eu am așternut pleoape moi de pământ scrise în spirală pe apă/ am tăcut mai întâi apoi am adăugat un sunet de corn/ întins peste filamentul zăpezii” (Sunet de corn).


(Text inclus în: Florin Caragiu, "Poezia - pentru Omul Deplin", volum în curs de apariție.)