Prezentarea flegmatică

E neîndoielnic că, în peisajul literaturii occidentale, haiku-ul pare totalmente neintegrabil. Plecînd însă de la analizele Verei Călin, vom constata uimitoare corespondențe stilistice cu opere literare unanim cunoscute de un cititor chiar și cu o cultură medie. Cine n-a citit Robinson Crusoe?

Ceea ce poate fi observat di> capul locului și asigură o largă accesibilitate romanului lui Defoe este ignorarea scrisului frumos, respingerea retoricii redundanței ornamentale devenită autoritară în literatură. Stilul simplu de prezentare a faptelor, concentrarea pe detaliul concret, precis, pe faptul mărunt de viață, pe redarea celor mai palpabile însușiri ale obiectelor, chiar dacă pare cititorului mai pretențios un soi de subliteratură, este gustat poate tocmai pentru fermecătoarea lui nevinovăție artistică. Asta însă și pentru faptul că autorul este un povestitor, dar nu unul care-și subjugă cititorul, călăuzindu-l de-a lungul înșiruirii faptelor, ci unul care prezintă nepăsător, imperturbabil faptele, evitînd să le comenteze afectiv sau moral.

Textul lui Defoe este unul prozaic urmărind să comunice autenticitatea faptului și să evite orice comentariu superfluu. Ambiția lui stilistică este transparența, „preocuparea de a lăsa faptele să vorbească singure, povestea să aibă singură grijă de ea”. Stilul este caracterizat drept pozitivism flegmatic, iar precizia sa rece, lipsa de emotivitate par inocente, nepremeditate.

Dacă acum ne uităm asupra textului unui haiku al lui Șerban Codrin:

de ziua muncii –
uscîndu-se la soare
pielea unui cal

observăm același prozaism al textului (cu atît mai reprobabil pentru așteptările cititorului cu cît i se propune un text poetic). Sînt notate detalii concrete, temporale, situaționale, circumstaniale, faptice. Datele sînt brute, prezentate la rece, autorul este un simplu și scrupulos observator. Notează doar prin calificative realiste, prin cuvinte care nu sînt încărcate de sarcini emoționale. Nu-și permite să-și trădeze umorile. Și o face cu brio.

Care să fie însă motivația unui stil atît de auster și de arid? Ce comunică el de fapt? Referindu-se la Defoe, Vera Călin ne spune că el „socotește faptele investite cu o forță de convingere care se dispensează de virtutea transfiguratoare a stilului. În nuditatea lui, scrisul lui Defoe ne permite într-adevăr să simțim presiunea irezistibilă a faptelor, ne obligă să ne supunem mesajului lor intrinsec, pe care romancierul, după propria înțelegere, un simplu mijlocitor, dorește să-l transmită nealterat.”

Argumentul de mai sus este valabil și pentru haiku. Stilul textual al haiku-ului este transparența și calitatea lui ține de discreția autorului, de absența umorilor care ar putea să-i aburească lentila. Faptele sînt revelatoare și nu trebuie distorsionate de efuziunile emoționale. Autenticitatea lor se păstrează nealterată doar dacă nu sînt interpretate.

Prin opțiunea sa, Defoe arată, în acord cu spiritul empirist și pragmatic al vremii sale, „o deosebită prețuire a experienței practice și a faptului palpabil”. Neutralitate constitutivă și franchețea nesofisticată a stilului său nu par însă să eludeze implicarea emoțională pentru a proteja o sensibitate prea vulnerabillă și nici nu sînt provocate de vreo oroare față de efuziunea socotită impudică. Uscăciunea afectivă este de fapt sterilitate afectivă.

Pentru haiku însă, austeritatea textului presupune „subtexte revelatoare pentru gingășii compensate prin aridități de expresie”. Cuvintele sînt discrete și, fără să valorifice textual realitatea, rămîn dovada unei conștiințe care evocă universul prezent într-un fapt aparent insignifiant. Dacă „Defoe pare să urmărească în mod sistematic coborîrea excepționalului la nivelul normalității și dovedește, pînă la urmă, că excepționalul se constituie din acumularea unor gesturi obișnuite”, autorul de haiku, fără s-o spună explicit, atrage atenția asupra unor fapte care, în ciuda modestiei lor, sînt încărcate de un potențial sacru.

Stilul neutru despre care a fost vorba, numit de Vera Călin prezentare flegmatică, este pînă la urmă o respingere premeditată a vreunui cod retoric sau este exteriorizarea unei atitudini temperamentale față de lume? „A vorbi despre candoarea retorică a lui Defoe – polemistul – ar echivala cu o inițială ignorare a condiției ironistului, condiție ce obligă la disimulare și reticență studiată.”

Și în cazul lui Defoe, și în cel al haiku-ului, este vorba de o concizie, de o exprimare eliptică, de lipsa modulațiilor afective, de evitarea inflexiunilor care să trădeze emoția, de suspiciunea față de literaturizare. Cu un termen englezesc, de understatement – hipoafirmație. Și e greu de stabilit diferența dintre autorul versat, care își calculează efectele uzînd de procedee îndelung experimentate recomandate de coduri retorice și cel care descoperă posibilități neîncercate într-un act creator de o mare spontaneitate.