Citind și recitind cartea poetei Elena Toma "Maimuța de mătase" (Editura Anamarol, București, 2007), inițial, mă bătuse gândul să intitulez această cronică "Plusvaloarea poeziilor Elenei Toma", ceea ce ar fi îsemnat, desigur, să atribui noțiunii de "plusvaloare" un sens nou, inexistent în realitate, forțându-i și falsificându-i adică înțelesul lui real, de termen din domeniul economiei politice, folosit de Karl Marx în celebra-i operă "Capitalul", unde promotorul comunismului introduce această noțiune pentru a defini surplusul de profit financiar al capitaliștilor "prin exploatarea clasei muncitoare"... Eu aș fi încercat, probabil primul, să-i extind acestui substantiv aria semantică, prin conferirea unui înțeles subsidiar nou și anume: "Plusvaloare = o creație superioară deosebită care are o valoare intrinsecă, cu multe calități în plus față de produsul standard". Cum însă nu sunt sigur că opinia publică este pregătită să accepte noul înțeles al cuvântului, am renunțat la el, păstrând totuși ideea că va trebui să vorbesc despre o carte mai deosebită în care Rodica Elena Lupu, semnatara prefeței, afirmă cu mult curaj: "Ne aflăm în fața unei cărți vii, care va dura în istoria literaturii române"...

Intrigat de o asemenea caracterizare făcută pe un ton atât de categoric și de rar folosit în critica literară, m-am apucat imediat să citesc atent și chiar de două ori la rând această carte, iar unele poezii chiar și de mai multe ori, pentru a fi sigur dacă nu cumva prezentatoarea paginilor poetice se situează pe o poziție prea subiectivă. Ei bine, trecând-o prin toate filtrele ce trebuie totdeauna aplicate cu multă atenție lecturării poeziilor moderne apărute recent în literatura română contemporană, am ajuns și eu la concluzia că, într-adevăr, versurile poetei Elena Toma, nu numai că nu pot fi demolate, ci ele par să aducă cu certitudine un suflu nou în modernismul prozodiei românești din anii postrevoluționari, fără ca autoarea să urmărească a crea neapărat un curent nou în istoria literaturii române, de vreme ce influența poeziei lui Nichita Stănescu se resimte oarecum vizibil în unele din poeziile domniei sale.

Ca dimensiune, "Maimuța de mătase" este o cărticică mică, întrucât cele 103 poezii închise între copertele ei au fost comprimate într-un format cât palma - ceea ce este totuși o greșeală din partea editorului, mai ales dacă știa că are de a face cu o carte mare ca valoare, care merita să se impună și prin dimensiunile ei. (Psihologic, se știe că spiritul cititorilor este destul de influențabil și de formatul cărților, atunci când, în calitate de cumpărători, ei le văd expuse în librării. Tipăriturile de format mic pot totuși atrage și ele atenția dacă au o grafică impecabilă și, din fericire, coperta acestei cărticele are o asemenea însușire.) Factorul decisiv care contează rămâne, desigur, calitatea textelor, iar la acest capitol degustătorii de poezie modernă vor constata că toate versurile Elenei Toma surprind prin gradul lor de tehnicitate și sinceritate cuceritoare, care se alimentează din conflictul concepției asupra sensului profund al suferinței umane. De fapt, întregul ansamblu poetic al celor aproape 200 de pagini este o complexă autobiografie lirică, evocându-se, în mai toate versurile, o dragoste euforică personală, dar lipsită de fapt de feed-backul dragostei autentice atât de mult râvnit și cu atâta durere așteptat ca răspuns. Acest deziderat pare a fi centrul de greutate al poeziilor revărsate din preaplinul sufletesc al autoarei.

Filonul trăirilor intime, care ni se înfățișează cu deplină sinceritate, se întrepătrunde vizibil cu setea de comunicare fizică și spirituală, precum și cu un parteneriat, de multe ori prea virtual intuit, dar de aceleași dimensiuni sufletești cu ale ego-ului emitent, deschis spre un corolar al fanteziilor cromatice și plastice aproape palpabile. Sentimentele sugerate discret - sau descrise direct - levitează liric între o durere narcisistă și un liric romantic, mai exact un lirism consecvent ce se percepe ca o suavă muzică de fond. Cât privește precizia exprimării, ea pendulează între clar și obscur, între erosul orizontal și vertical, el dominând alternativ sau asamblat și sincronizându-se totdeauna cu numeroase imagini pitoresc-sentimentale.

Oricum am citi aceste versuri, la rând sau pe sărite, descoperim că poeziile autoarei încântă mai întâi prin stilul, apoi prin esențele ideilor sugerate de textul lor propriu-zis. Firește, esența ideii participă creativ la valoarea stilului, potențându-l. Textul însuși subtilizează, voluntar sau nu, strălucirea stilului, conferindu-i o libertate de mișcare în toate direcțiile oferite de inspirație. Totdeauna accentul cade pe o intuiție adolescentină a erosului pierdut ce nu mai poate fi recuperat și reconstituit tridimensional decât în amintiri relativ greu de descris...

Că avem de a face cu o poezie plină de iluzii dureroase, de fals sentiment al inutilității și al abandonării, de doleanțe uneori stranii, cu comparații faunistice din subordinul mamiferelor simiene, cu un tragic amestec de umilință, tandrețe și imposibil, forțat să devină realitate, descoperim chiar în poezia "Maimuța de mătase" ce i-a dat titlul cărții:
"aș vrea să fiu o apariție frumoasă/ cu trupul orei sibilinice/ și sâni decoltați/ să pot fugi de spaimele magice/ prin iarba adormită/ peste cântecul greierilor/ peste cuvintele înfrunzite-n copaci/ aș vrea să fiu femeia/ cu picioare de pasăre/ cântând nopților insomniace/într-o bodegă cu mult fum/ și mese pătrate/goală ca mine/ în așteptarea / altui răsărit/ cu mai mulți sori/ mă uit în oglindă/ sunt Lucky maimuța de mătase/ umblu desculță pe o lume de cioburi / încerc să ies din scheletul de piatră/ dincolo de carne și oase ești tu/ spargi noaptea în dinți/ sunt picătura de sânge căzută/ pe trecerea spre realitatea/ mută, oarbă, surdă, nebună,/ femeia fără nimeni/ femeia fără nimic/ cânt imnul tenebrelor / râd de căluțul de mare/ de sirena care nechează/ aș vrea să fiu o apariție frumoasă".

Interesante sunt mulajele erotice din versurile care reproduc cu o excesivă, tautologică și cu spontan metabolism ipostaze semireale, de-a dreptul stranii, lipsite de beatitudine, dar consolidate de splendide comparații și hiperbole inedite:
"intrată în eclipsă/ luna părea un păianjen/ agățat de cerul înclinat/ pe o margine rămași fără chip/ sub pelerina întunericului/ nu mai știam care dintre noi/ este cel adevărat/ pierduți în înfățișări fără identitate/ plutim deasupra pământului/ împovărați de blesteme/ în noaptea cu fruntea înghețată/ încerc să te acopăr cu viul din mine/ adormit în unghere umbroase/ ca o rană cufundată în liniște/ ne vom regăsi/ în partea neprevăzută/ a lumii pe o margine de viață/ fără liman asemeni păsării zeu/ vom păși unul spre celălalt/ cu tălpi desperecheate/ fără să știm a cui oglindire suntem" (Fără identitate).
Sau:
"m-am întrebat/ dacă n-ar fi mai ușor fără trup/ atât de puținele tale brațe/ nu ar mai putea cuprinde/ văpaia din mine/ orizontul ce se îneacă în mare/ fără să știe de ce azi/ nu mai știu cine sunt/ un răsărit cu doi sori/ marea întinsă ca o lumină/ finalul prezentul un nou început?// mă locuiște un copac bolnav/ m-a invadat bolborosind incantații/ urzind un apartament printre crengi/ de ocazie/ în care să poată iubi fără margini/ crescute/ să poată dormi ca un nou născut/ alergi spre mine crezi că sunt/ petecul de speranță închis ermetic/ în cupele sânilor cu talii de pere/ noaptea se uită la noi prin ochii/ ferestrei/ trezește dorințe uitate/ să te-aștept?/ ne vom rostogoli în inexplicabil/ azi nu mai știu cine sunt/ mă întreb/ e mai ușor fără trup?" (Cum ar fi mai ușor).

Vocația se exercită pluridimensional. Poemul "Sunt nebună, zâmbește!" are aura superlativului prozodiac, candidând la portalul marilor antologii de poezie contemporană și, în mod garantat, nu este o piesă singulară de acest gen:

"Sunt o nebună!... // Înfășurată în curcubeu/ stau cu urechea lipită de înălțimi/ aud cum zămislește noaptea/ roiri de stele/ aprinse pe umerii tăi.// Nu mă tem de plânsul norilor/ apăruți în palmele bătătorite/ ale cerului sângerat în răsărituri.// Sunt o nebună! // Cucerită de sunete și culori/ fac dragoste traversând timpul/ decorat cu revelații ce bântuie/ sufletul dezmembrat de femeie./ Dacă te strig... ai să m-auzi?/ Aș vrea să-ți dăruiesc , zilnic,/ noi începuturi/ să te trezești din somnul adânc/ căzut la marginea nopții.// Zâmbește, nu te teme!...// Sparg baloane sculptate în sâpun/ fumez țigări din pachetul LM/ colorat în albastru și roșu/ mă locuiește un pătrat circumscris/ ales, pueril,/ de rotundul vieții."

Din punct de vedere axiologic, plasma stilistică generală a poeziilor de acest gen izvorăște din lupta dintre luciditate și confuzie:

"m-am întâlnit într-o seară/ cu un sentiment/ abia ieșit din starea de levitație/ cu o voce melodioasă/ și pupile dilatate/ inventaria ziua/ ce se scufunda în zare// figuram pe la jumătate/ zămislită în rădăcini fără copac/ am vrut să mă ridic/ îmi crescuse o aripă/ doream să fiu zborul// o umbră a pământului/ mi-a pus piedică și am căzut/ într-un poem lipsit de relief/ de atunci nu mai simt/ nu mai văd sentimente/ ochii mi s-au depărtat de cap/ sensibilitate neînțeleasă/ de ordinea umană/ alunecată în tăcerea simțurilor/ devorate de existență// am o zi proastă/ memoria și-a amintit/ această întâlnire/ ce mă sfidează și azi/ cu brațele încrucișate" (Întâlnire cu efect nociv).

Totdeauna ne vedem surprinși de diversitatea structurilor stilistice, de agilitatea spontană cu care poeta manevrează simbolurile, folosind cu preponderență un stil impetuos, deloc forțat, deși excesiv de scepticizant uneori, dar cu trăiri asidue, mizând, de obicei, pe un joc versatil al imaginilor predispuse nuanțelor patetice, într-un fel chiar tulburător, demonstrându-ne că vocația autoarei se poate exercita pluridimensional. Predominantă este intuiția adolescentină a erosului pierdut cu care și-a îmbrățișat destinul impus de soartă, înfățișat cu multă putere de cuprindere și cu o înaltă acuitate a observației în raport cu realitatea deloc favorabilă.
Încercăm să selectăm mai jos câteva din asemenea exemple (alese mai mult la întâmplare, căci prezența lor are o mare densitate pe fiecare pagină), toate conținând un joc versatil, un relief verbal tulburător, o sensibilitate discretă care contribuie sensibil la adâncimea și particularitatea psihologică a unor simboluri deosebit de originale. Figurile de stil, fără locuri comune sterile, respiră aerul organizat al lirismului inteligent și absolut. Ele surprind prin frumusețea și prospețimea lor, incluse deseori în parantezele unui scepticism și ale unor ușoare autoironii inofensive, frizând rigorile poeziilor moderne:

"mă urmărește noaptea/ în conduri de aur/ cerul nepăsător/ bate din aripi speriate/ prin părul meu/ luna își trece o mână/ la polul nord al inimii tale/ aproape înghețată/ cuvinte rătăcite în versuri/ s-au prefăcut în nori/ ce harababură!" (...) "întunericul trage de timp/ până la marginea răbdăriii" (...) "...trupul meu a uitat să iubească// lasă-mă să ies din el/ să pot alerga în aerul tău liber/ cu trup nou și ușor de purtat/ spre marginea lumii" (...) "te sărut cu toate poemele mele/ am venit lângă tine/ cu tot ce mă doare/ îmi răsună ziua în priviri/ gândul călătorit de păsările oarbe/ adoarme în palma ta/ să fim iar împreună/ să ne îmbătăm/ cu deșertăciunile lumii/ și albăstrimi de cer/ îngenuncheați în fața cuvântului/ amantă alb-albastră-ntr-o călimară// prin luna agățată la marginea nopții/ (ea) zămislește în lumină nașterea zilei..." - etc., etc.

Ne oprim aici cu citatele de această valoare, deoarece, continuându-le, ar însemna să transcriem toată cartea...Orice poezie am alege, ea ne convingem că este vorba de o poetă matură încă de la prima carte, deși ar fi greșit să ne imaginăm că avem de a face cu o autoare de debut. Elena Toma a fost și a rămas un nume foarte cunoscut de iubitorii de artă, fiind nu numai un autor prolific, dar și o prozatoare de mare talent (vezi impresionantul ei roman autobiografic "Ființe dificil de fixat", Ed. Anamarol, Buc., 2007), o pasionată realizatoare a Clubului și Blogului XXL, precum și a emisiunii "Radio R România", bine cunoscute de sute de mii de români, o cântăreață apreciată, reporteră de radio-TV, profesoară de artă și o înzestrată pictoriță, apreciată de criticii români de artă plastică modernă. Remarcăm, bunăoară, că, la sfârșitul cărții "Maimuța de mătase", sub titlul "Poetul este un pictor, pictorul este un poet", există șase reproduceri în culori din apreciatele tablori în ulei pictate de Elena Toma.
Chiar dacă acest nume s-a impus în lumea multor iubitori de frumos, credem că personalitatea complexă a artistei ar merita să fie și mai mult cunoscută în țara pe care Elena Toma o iubește cu aceeași pasiune precum își iubește arta căreia i-a dedicat întreaga-i viață.