Volumul „Amintiri pentru tatăl meu” (Vinea, 2010), semnat de Radu Vancu, este, dincolo de toate, o carte tulburătoare. Părți din volum sunt reluări ale unor texte publicate în volumele „Biographia Litteraria” și „Monstrul fericit”, acestea fiind reunite și completate cu un număr consistent de poeme noi (aproape jumătate din volum), până la o imagine rotundă asupra unei întâmplări tragice și a unui chip tragic, în raza cărora se desfășoară viața și rostirea poetului. Nu este deloc ușor să comentezi un asemenea „ritual de plângere”. Textul iese din viață ca unghia din carne, și trebuie urmat îndeaproape, ghicindu-i răsuflarea. În motto-ul la carte, găsim un filon, aș spune, iconic, al acestui eflux poetic: „Mortul putrezește, moartea lui nu prinde nici măcar mucegai. Ea e pururi cu tine, în tine, lucrează neîncetat, ca rugăciunea celui bun și zbaterea celui rău, încât ajunge să ți se pară că-i acolo încă dinainte ca cel drag să moară și va fi acolo până la sfârșit, când vei ajunge și tu la articolul acela. Și când, poate, moartea celui drag în sfârșit va muri” (p. 5).
Faptele sunt prezentate, cum e și firesc, la modul simplu, direct, o dată cu efectul de implozie, cu reacția în fața neverosimilului și ireparabilului: „Când s-a spânzurat, până au venit ăia de la SMURD/ i-am făcut respirație artificială – ultimul aer ieșea din plămâni gâfâit/ și viața plutea în jur și moartea plutea în jur și cumva absurd/ am gândit că mai respiră, îmi venea să zburd/ și aerul lui era aerul meu și eu n-am murit încă, și surd/ am auzit paramedicii zicând: e mort” (Adevăratele amintiri). Din acel moment, se confesează filial autorul, „a început pe bune lupta mea, cum stam (ca și acum) lângă leșul cald,/ cu gura plină de sufletul tău coborând în mine, prea fierbinte ca să-l pot înghiți” (Viața săpunarului Cornel Vancu, povestită lui însuși de fiul său Radu).
Confruntarea ce emerge din momentul traumatic preschimbă un întreg orizont de sensibilitate înțelegătoare. Și, în primul rând, se răstoarnă perspectiva asupra timpului: „Lumea prea fragedă – ca o corcodușă timpurie, cu sâmburele de o moale amăreală verde – / pentru dinții de lapte ai sufletului molfăind-o în van, ochii aproape orbi ai minții,/ mijiți precum ai cățeilor nou-născuți, neînvățați cu lumina viscolind în pleoape/ nedeslușiri fluide de personaje, urechea surdă până târziu în adolescență a inimii –/ se poate iubi când încă nu ești? (…) nu-l cunoști pe bărbatul mai tânăr deja decât unii dintre prietenii mei,/ mai tânăr cu fiecare an cu care eu mă fac mai bătrân și căruia-i spun în textele astea tată” (Părinți și copii).
Asta pentru că limita, pentru devenire, ține incipient de orizontul neîntâmplat (urmărit inductiv), dar, sub presiunea tragediei, omul ajunge să locuiască în limită, să se descopere pe sine ca limită, dinspre care regândește, proiectiv, atât timpul real, cât și pe cel textual, ultimul fiind resimțit dureros, ca o retină desprinsă: „Vei spune – asta nu e viață, ce scrii tu aici nu sunt decât vreascuri/ în care ochiul tău disperat de singurătăți vrea să vadă formele vuitoare ale frunzișului care au fost. (…) vorbele astea ale mele, în loc să fie apă vie/ sunt o baltă puturoasă, pe care eventualele înțelesuri se întind ca mătasea-broaștei, / verde-răcănel, și (...) oricât ar bea din dejecția asta nici sufletul meu, nici al tău/ n-or să se trezească la viața adevărată, n-or să fie curcubee bând apă vie/ din fântâna de la capătul lumii. Deși sufletul meu e capătul lumii” (Basmul pe care mi l-aș spune mie).
Din acest capăt al lumii care este poetul și în care se simte aruncat o dată cu timpul mort, însă nu mai puțin supus fermentării spirituale, amintirile se întrepătrund cu viitorul, până la a-l focaliza, ca sub o lupă: „amintirile își fermentează timpul mort în mine ca într-o narcisică bute/ până când din inconsistența lor strivitoare susură un alcool/ din a cărui beție nu mă pot trezi, lunecând neîncetat între rai și șeol. (…) Amintirile sunt despre viitor” (Geneza metaforei și sensul amintirilor). Memoria reține punctele pâlpâitoare ale unei traiectorii frânte: „Sufletele noastre căscau ochi rotunzi și cuminți, ascultau și băteau uimite din pălmuțe, / în aerul tulbure se făceau bulboane de limpezime și vedeam prin ele lumea” (Îți mai aduci aminte?); „Ea e iarba, cum zice poetul, și acoperă totul, Waterlooul, Austerlitzul și pe tine, / luptă dintre cele mai teribile ale sufletului meu încă ostenit și cu coapsa fărmată (...) Noi eram iarba, noi ne așterneam ca o iarbă animală, iubitoare și chicotindă/ peste trupul tău, când veneai acasă beat, te întindeai pe covorul rugos/ și ziceai: hai, puia ticu, iubiți-l pe tata” (O, tată...).
Aceste flăcări fragile aruncă umbre peste neliniștea de a fi, și peste aprehensiunea de a fi trăit de ceea ce ucide: „sunt eu oare cu adevărat/ aici, cu Camelia lângă mine, zdreliți din ce în ce de rafalele solide/ ca piatra, întrebându-mă cine ne trăiește pe noi și iarba cine-o trăiește, ce ne trăiește așa de diferit? (…) Ce ne trăiește ne ucide” (O, tată...). Ca încetinite, lucrurile se desfășoară sub presiunea unei continue, polare și polarizante, „prezențe în absență”, ce impregnează limfatic atmosfera: „din venele deschise ale aerului curgea moartea ca un sânge alb și lăptos” (Alte amintiri); „erai acolo,/ sprijinit cu spatele de caloriferul de tablă subțire și cu aragazul în stânga, / aproape tot timpul, încât îmi părea, când lipseai, că aerul a luat forma corpului tău/ și absența ta îi știrbea oarecum plinătatea” (Singurătăți de lectură).
Ca aruncat în neant, gândul se întinde instinctiv spre origini imemoriale, însă, nevindecat, se lovește în vis de spectrul coșmarescului, în țesătură intertextuală: „Se face că luna se încheagă în jurul nostru ca apa în jurul picioarelor de porc/ și că în răcitura asta e bine. Și de la un timp începe să existe timpul, pământul se separă de ceruri și apele de pământ și după aceea/ pururi tânăr, înfășurat în halatul găurit ca într-o manta, ieși din camera mică. (…) Aragazul arde, aerul tremură îngroșat, noi ne bem sufletele” (Vis cu tine). Sunt rememorate cu o conștiință acută clipe de erupție a traumei, acte ratate, gesturi declanșatoare de fracturi sufletești: „geme cât vrei din minte, / nu o să poți să nu rănești pe cei pe care-i iubești. (...) eram la Nelu Popa, fiică-ta și soră-mea Ramo a sunat la ușă, / plângând, spunând că o bați pe mami (niciodată/ nu o bătuseși), și nici nu știu cum am ajuns acasă, în camera mare, / unde răsturnaseși masa și voiai să ajungi să te arunci de pe balcon, și o katiușă/ de ură și iubire mi-a mitraliat ființa, și te-am lovit o dată/ cu sete, deși tu n-o loviseși. Azi mă simt ca tine, și doare” (Dejecții).
Cărțile pot provoca, pentru autor, o beție similară cu a alcoolului, întrețesând realitatea, carnea, în vorbe. Felul în care un autor ca Zévaco, suveran peste text, poate „salva” un personaj precum Pardaillan-fiul, ca „să iasă basma curată”, în fața infailibilului Saêtta, „maestrul absolut al scrimei” nu își poate găsi, însă, transpunere în narațiunea vieții tatălui, spre a para lovitura morții, încât textul apare „gata povestit”, răscolind „doar țărâna morții din trupurile noastre triste” (Εco la saêtta). Mai mult, figura tatălui apare a avea libertatea de a para încercarea de a se schimba, fie și numai textual, în acest „roman analitic în versuri”, destinul său tragic.
„Lumea nouă” este „lumea care a început cândva/ între unșpe fără cinci și unșpe și cinci, în dimineața de noiembrie, cu strigătul tău mic/ anunțând separarea definitivă a vertebrelor”, lumea în care „oameni pricepuți (...) au tras pământul deasupra ca o cortină” (Lumea nouă). Este lumea vegheată de „uleiul/ în care carnea noastră o să ardă nestins”, în care strălucește dorința de a vedea „ființa mea și a lui Cami/ reflectată, altfel decât în ghicitură, într-o oglindă mică și clară” (Oglinzi). Este o lume, totodată, care aruncă omul în părăsire, în care „sentimentele se prăbușesc lent ca regimurile comuniste/ în Europa de Est” și urmează „postcomunismul inimii,/ vinovăția comună care oferă compensate toate” (Elegia codului PIN).
Cu sentimentul că „dacă tata ar fi fost un om al muncii în ultimii ani, ca mine” și „i-ar fi intrat, ca mie, banii pe card, ar fi trăit și azi”, poetul retrăiește trama întâmplării în gesturi cu ecouri similare: „când verific cardul, moare în mine un Soljenâțin” (idem). „Cea mai bună dintre lumi” este cea în care tata „s-a omorât când aveai 19 ani/ & în care mama-i suspectă de cancer la sân” (Viața de proximitate. Dimineața) – acest lucru zguduie conștiința autorului. „Să plantezi un pom,/ să faci un copil, să ai revelația” (32) – au fost „bifate”, însă efemeritatea vieții pământești, angoasa suferinței, chemarea țărânei strâmtorează conștiința. Imaginea evagriană a monahului care și-a muiat rasa în zemurile cadavrului femeii care-i bântuia asceza, spre a-și aduce aminte de zădărnicia atracțiilor ispitei, este reluată în contextul în care poetul încearcă să înfrunte amintirea chinuitoare, înmuindu-și „creierul ca pe o cârpă în zemurile cadavrului” și strigând, cu privirea la „zoaiele fantasmei”: „Iată ce suntem!” (Tratatul practic).
Imaginea tatălui este chiar glonțul oprit lângă inimă, în jurul căruia rana se închide și pe care poetul are să-l poarte toată viața (7). Ea bântuie ca un spectru: „Au trecut treișpe ani și tot mai apari, ca scheletul ăla gigantic/ al lui Lynch, să spui: «Se întâmplă iar». Inima se face atunci/ ca o pungă se sânge închegat, dar eu știu că nu se întâmplă iar,/ nu te lasă inima să te aduni de printre rădăcini și râme/ și să intri iar dimineața de 1 noiembrie 1997,/ să se facă iar unșpe fără cinci și Ramo să mă trezească// speriată că te-ai încuiat în cameră, să bat în ușă/ și să o împing cu umărul până cedează, să te găsesc legând sfoara/ de rafie de țeava subțire a caloriferului, cu scăunelul deja pregătit,/ să simt punga de sânge strângându-se violent, să te iau cu binișorul,/ să te pun în pat, să te învelesc, ce naiba, ești tată de cinci copii,/ da, să zici, ca trezit dintr-un vis, da, mă culc acum, bine, vorbim/ când te trezești, la unșpe și cinci să te găsească Doru/ atârnând de sfoară, cu un zâmbet poznaș pe față” (Twin peaks). Însă Radu Vancu pune înaintea acestei imagini strălucind în creier „ca mărgăritarul în râtul porcului”, ca o singură posibilă contrapondere, dragostea filială necondiționată, încrederea în puterea divină transformatoare și atotmilostivă, ce-și află sălaș în inimă: „Inima-i încă rece, un cărbune abia așteptând temperaturile/ și presiunile care-l vor face diamant. În curând/ numai petale și diamant, vom pune cu adevărat Istoria la lucru” (Lumea veche).
Fiul poartă, de aici încolo, „crucea” tatălui, înscrisă în speranța unei „renașteri a tatălui prin fiu”, care trasează corespondențe de consistență organică: „Port barbă, peste inimă mi-a crescut păr// des ca iarba de pe mormântul tău” (Sfoara de rafie) și se detașează, rescrisă cu ingenuitate, în priveliștea învierii: „Dacă ar fi să se întâmple azi, cum ziceam,/ dacă ar sări lespezile de pe morminte/ și ați țâșni voi, morții, toți deodată,/ ca popcornul pocnind afară din cratiță,/ cu carne albă și pufoasă pe oasele înnegrite// ca bobul de porumb prăjit, și ați veni fiecare/ să vă căutați viii, nu m-ai recunoaște./ Dar asta n-are importanță – nici pruncul nu-și recunoaște/ de la naștere părintele. O să te iau de mână/ și o să fii pruncul născut de mine în lumea veșnic pufoasă/ în care totu-i alb ca sfoara de rafie nefolosită” (Sfoara de rafie).

Florin Caragiu

(text publicat în revista "Poesis Internațional", Nr. 5 / Iunie 2011, pp. 40-41)