În volumul „Aerostate plângând” (ed. Tracus Arte, 2010), Traian T. Coșovei își dezvoltă reflecțiile și imageria poetică, pe un ton critic, angajat, din condiția lipsei de perspectivă a unei lumi cvasi-resemnate, căzute într-un „somn al morților strecurat printre cuvinte” (Somnul de veci). Ni se înfățișează un univers poetic cu speranța îngropată în grotesc, sau postată, în chip tragic, pe eșafodul despărțirii „sinelui de sine” (Aerostate râde). Tocmai de aceea, primează ironia ce arată, poate, cel mai sugestiv zbaterea în gol a conștiinței, și survolează întoarcerea împotriva sa însuși a unui popor „ce nu se mai înțelege pe sine” (Somnul de veci).
Tăcerea „până la capătul vorbirii” (Vocea înlănțuită), singurătatea ce „fierbe în oala de tuci”, îndepărtarea „în nasurile turtite de geamul ferestrei” (Aerostate plângând), „ghețarul din inimă”, statuia „de ceață tăcută” (Persistența memoriei) sunt caracteristice în acest „ținut al nimănui”, dominat de „înțelepciunea ademenitoare a noroiului” (Biruința întunericului). Visul însuși se refugiază în fotografia unei femei, paradoxal singura „care a trăit într-o țară înghețată” (Zbor întrerupt). Comunicarea este, peste tot, tăiată. Glasuri ce umplu fântâna îl aruncă la cer pe poștaș, „cu scrisorile lui cu tot”.
Îndărătul neprevăzutului iederei, rămâne ecoul întrebării despre „cum sună în limba germană o condamnare la moarte”. Depersonalizat, adevărul ajunge „carne putredă”, căci „am crescut la piept monstruozitatea: ca pe o recoltă bolnavă, / ca pe un copil nedorit, ca pe o foame de cuvinte străine” (Buze cusute).
Detalii biblice, precum corabia lui Noe, ramura de măslin, cei treizeci de arginți etc. plutesc într-un peisaj post-cataclismic, pe un ocean plin de sfărâmături ale corabiei vieții și memoriei. Chipurile nu apucă să se individualizeze, dispărând în masa amorfă de resturi ale istoriei. Traversarea spre o altă lume are loc cu „răbdarea bastonului de orb” (Blană de urs resemnată), cu stupefacția în fața zădărniciei unei cumsecădenii lipsite de har: „mulți s-au întrebat într-o limbă veche: / noi nu vom fi răsplătiți pentru că am dus o viață cumsecade?” (Răsplata).
Obscuritatea gândului, adâncită de uitarea propriului nume, înghite orice străfulgerare cu frenezia „de a savura absența luminii/ ca și cum ai rupe din codru o rămurea cu codru cu tot” (Oglindă). Între jazz și blues, „la mijlocul frigului”, mâinile aprind „focuri de gheață”, dar „gâtuie focul de mic: / copilul nostru nedorit și gheața care înflorește/ deasupra capului său ca o aureolă de spaime și sărutări” (Omul care venea de la frig). Începutul tăcerii lui Aerostate se aseamănă sfârșitului unui ultim „sezon de vânătoare” (Specialiștii ploii).
Traian Coșovei denunță cauzele acestei otrăviri de sine, sau dezbinări în sine a lumii, în domnia „legii fărădelegii”, în închiderea obstinată în fața „iubirii palpabile” (Trandafirii tăi), în falsul „munte de pietate” învecinat cu nimicul (Fiul lupilor) sau dorirea binelui „cu prețul binelui” (Suflete mici). El deplânge bătaia de joc devenită „sport național” (Nota de plată), sau devenirea țării, ca pe a unei iubite jucate la zaruri, „cântărită din priviri/ și, până la urmă, uitată de toți/ într-un manual/ scris pe un colț de masă în cea mai cruntă beție a istoriei” (Iubita mea, patria mea).
Golirea progresivă de substanță sau derealizarea vieții generează adevărate unde de șoc vizuale prin imagerii precum morții „ca niște batiste pierdute pe ape” (Parking), „lipsa de mișcare în gesturile accelerate, / o teamă și o beznă atletică, alergătoare” (Faptele zilei), femeile „zugrăvite de vii” (Iarba de acasă), umbra de „sub umbra pământului” (Învingerea de sine), graba „de a uita/ în plină aducere-aminte” (În plină aducere-aminte) și, finalmente, sfârșitul „din care lipsește tocmai sfârșitul” (Îndeajunsul de viață).
În spațiul marcat de nostalgia răsturnărilor, întunericul inspiră teamă tocmai prin siguranța oferită (Întunericul din jurul meu), iar trupurile îndrăgostiților înecați apar „neînduplecate în fața morții” (Magnetismul terestru și stelele deasupra).
Aventura patriotică „între ieri și mâine”, spre un capăt al istoriei ce „a început să-și piardă înțelesul” (Datoria de aripi) înregistrează, totuși, urmele inocenței, în expresia unui copil care, „trezit în zori, ridică/ spre mine doi ochi mari/ ca două închisori pentru poeți” (Portretul unui necunoscut), în sarea din lacrimile iubitei, „mai prețioasă decât lemnul de cedru” din care i s-a construit corabia (Nu credeam), ori în prezența lui Dumnezeu în „aceste înțelesuri nescrise la timp” (Cotele apelor Dunării).
Din miezul absurdului și deposedării de sine, lacrimile lui Kafka ne amintesc că „și în grădina de după moarte există o livadă de măslini” (Iarba de acasă), iar „fiul lupilor” descoperă „o cutie de chibrituri/ chiar aici, în mijlocul întunericului” (Fiul lupilor). Să fie plânsul lui Aerostate și tăcerea sa un semn discret că finalul rătăcit e bine ascuns într-un imprevizibil incipit?...

Florin Caragiu


(Text publicat în revista "Tribuna", serie nouă, anul X, 16-28 Februarie 2011.)