Unii, în toată viața lor, vorbesc doar o limbă, pe aceea maternă. Alții, cel mult două: pe aceea maternă și o limbă străină. Puțini depășesc nivelul acesta și doar cei cu un real talent în învățarea limbilor străine, pot să realizeze performanța de a cunoaște trei, patru sau mai multe și să le și stăpânească, bine și foarte bine.

Foarte puțini sunt însă aceia care transgresează anumite limite, ale vegetalului și vorbesc pe limba plantelor, ale mineralului și vorbesc pe limba pietrei; unici sunt aceia care-și creează singuri universuri spirituale „pre” limba cărora vorbesc!
Valentin Talpalaru, foarte cunoscutul poet ieșean, face acest lucru în cartea sa Ultimul vorbitor de umbră, apărută în 2009, la Editura Opera Magna din Iași, carte în care se produce inventarea unui nou limbaj, un limbaj al luminii – paradoxal s-ar putea spune prin raportare la titlu, în care umbra pare să fie subiectul esențial - . Umbra este un motiv asumat de către poet pentru a sublinia și mai mult ceea ce vrea de fapt să ne comunice: din acest moment există un nou limbaj al luminii, dar nu o lumină directă, una care să ne ardă ochii, ci o lumină pe care o învăluie în numeroase straturi de frumusețe, în numeroase trimiteri culturale, abia bănuite în spatele cuvintelor.

Vorbitor de umbră, Valentin Talpalaru ne aruncă neîncetat în lumină, ne dă lumină, ne învață cum să o luăm, cum să o înțelegem, ce să facem cu ea, dar mai ales ne instruiește în acest limbaj al luminii. Lectura acestui minunat volum de poeme, în care regăsim maniera clasică – în formă – dar și pe aceea postmodernistă – în idee - , ne oferă spectacolul reflexiv-meditativ, dar și ludic-erotic, al unui univers poetic cu multiple exprimări, căci fiecare limbaj poate avea instrumente specifice prin care se inserează într-o conștiință mai mult sau mai puțin culturală, măști pe care le folosește pentru a nu dezvălui direct calea către sublim.
Din cuvintele umbrei se naște lumina, care este ochi, privire, lumânare, suflet, femeie, lună, vis, eul liric.

Când însăși lumina ne izbește blând, ea iese din pieptul scobit, care poate fi al unei ființe numite întâmplător femeie, sau iubită sau ceva de genul feminin („Eu scobesc în pieptul tău o fereastră / să vină mai multă lumină”, Pastel cu sâni). Ea, lumina, poate fi ou, jumătate lumină-jumătate întuneric, sau umbră, dacă întunericul este umbra solidă, umbra adevărată („Iată pasărea tinereții mele / cum poartă cu mândrie un ou / jumătate lumină, jumătate întuneric…”, ***). Prin lumină se merge desculț, pentru că acolo există un alt fel de praf, care poate fi rănit de umbra piciorului, poate doar genunchiul să păstreze nealterată integritatea razei („Oboseala mea se simte, se vede / ca o lumină tăiată pe trunchi / nimeni n-o știe, n-o crede. / Ea vine spre mine-n genunchi”, Desculț prin lumină). Prin aer, la fel trebuie să se reinventeze păsări noi pentru a putea să zboare cu oamenii de mâini, pentru că și acesta este luminat („Trup curat în aer luminat / am învelit decuseară în rănile ochilor, / am scos sâmburele de carne / cu privire cu tot. Lumea ieșise / cu păsări albe în mâini: Osana!”, Trup cu-rat”). Lumina îmbogățește în poemele lui Valentin Talpalaru, lumina înțarcă prunii dar și oamenii („Astăzi citim catalogul / primilor pruni înțărcați cu lumină… / …arhanghelii sprijiniți ca păstorii în suliți / zâmbesc către ochiul cel mare din vid”, Repetiție pe balcon)

Ochiul
Este o făclie, o fereastră luminată, o spărtură în umbră, un lac în care plonjează cel ce crede în lumină și în femeia lumină („Odinioară sinucigașii plonjau în ochiul tău. / Tu râdeai și dădeai fuga acasă / cu ochiul doldora de pradă”, ***); ochiul joacă și se joacă cu lumina asemenea unui saltimbanc („În ochiul meu, saltimbanc fără voie / ape dulci curg să-l înece pe când / de departe, demult prea departe, ecoul / potopului n-a ajuns pe pământ”, ***), asemenea unui cal nărăvaș care adastă preț de clipe infinite în întinderea lui („Trece un cal nărăvaș prin ochii tăi / îi duc tăvi cu jăratic și plâng”, O călărire în zori). Dacă nu este, el trebuie adăugat, valoarea sa fiind la fel de infinit importantă, el trebuie adăugat împreună cu aerul, ursulețul, calul de dar și multe alte ființe și lucruri și sentimente și aduceri aminte („Ar mai fi de adăugat ochiul / și aerul și ursulețul de pluș / în scobitura moale de lut / cu sânii tăi derde-luș”, Addenda) . Lucrul ochiului spre lumină, spre umbră poate fi rapid sau dimpotrivă („Din snopul de tăceri civile / îmi treier cina micului eon / ajuns cu pașapoarte și ștampile / șeful luntrașului pe Acheron”, Scurtă ochire).

Femeia
Îndemn spre lumină, îndemn spre sublim și spre transcendent, femeia lui Valentin Talpalaru este o femeie care vine și care pleacă în lumină ca și cum ar jefui pe cei care plonjează în ochii ei („Îmi arătai stelele moarte / cum se desprindeau cu un pocnet ușor / de pe boltă. / Asta în vremea când începuseră / să-ți crească sânii / astupându-mi gura / cu cascade de lapte, / iar tu râdeai trufașă / arătându-mi / ochii tăi plini de pradă”, ***), chiar dacă undeva ni se pare că există o perdea de umbră. Este o părere pentru că acest limbaj alternativ al luminii are uneori capcane, care dacă nu le cunoaștem, lesne ne pot înșela pe noi cei care umblăm cu mâinile peste luminile sânilor, pântecelor și coapselor într-un joc de-a umbra și lumina („Luna îmi pune sânii în palmă. / Sunt gol de tot, ca un pește. / Urcă tristețea, oarbă și calmă / pe coapsele tale și crește”, Pastel cu sâni), de-a lacrimă de bronz, într-un joc de-a fecioarele în zori.

Sufletul
Dacă percepem superficial vecinătățile lui, vom spune că acesta este atras mai degrabă de teluric, de pământesc decât de lumină și totuși sufletul este lumină și este atât de puternică, atât de intensă încât creează impresia de umbră, aruncată peste toate lucrurile și ființele din jur („Sigur aș putea și fără tine / să privesc degeaba înapoi / timp în care vei zâmbi: dar oare cine / știe să ne’mpartă iar la doi?!”, Sigur). Limbajul lumini la acest vorbitor de umbră, care este poetul Valentin Talpalaru, ne poartă spre acele tărâmuri proprii sufletului, proprii sublimului și transcendentului: vorbirea de umbră în fața sufletului este poarta despărțirii și bocetului plecării acestuia (sufletului) în partea proprie de rai („Timpul bate în uluc: / Urcă. Eu am să te duc / spre poveștile cu zâne, / zâne negre de cărbune / Nu e când și nu e cine / să ia carnea de pe mine / să-mi albească sufletu’ / să-mi reteze umbletu’”, Descântec de aproape). Sufletul este sigiliul pe partea luminată a raiului personal („Locuiești în partea mea de rai / de o veșnicie și mai bine; / de aici vedeam întotdeauna bine / diminețile care erai. // Semnul mic pe suflet ca un abur / l-am făcut cu buze amărui”, Administrativă), a acestui balcon unde putem să facem repetiții pentru ceea ce va urma.

Eu (poetul)
Și este absolut firesc să regăsim lumina chiar în cel care se proclamă pe sine ultimul vorbitor de umbră („De iască îți va fi drumul / fără ultimul vorbitor de umbră, / cel care deschide întunericul / și îl închide în urmă”, Ultimul vorbitor de umbră). Poetul este pretutindeni în poemele sale și luminează pretutindeni arătându-ne cum se poate vorbi umbra cum se poate vorbi lumina și cât de asemănătoare sunt cele două, atunci când tot ceea ce există nu semnifică altceva decât fețe ale aceleași unități sublim-transcendentale. Indiferent de ipostaze-le în care omul se prezintă pe sine însuși, lumina poemului îl transfigurează (Nu mă pot în-toarce la laptele / pe care l-am băut fără vină / cu trup cu tot, cu tot cu casă. / De rest, neguțătorul mi-a vândut lumină”, Ultimul vorbitor de umbră). Poetul trăiește cu sine-le său cel beat, el se vede la începuturile luminii urcând de data aceasta în timpul nostru atât de blamat într-o nouă Arcă. El nu a răsădit statui, dar le-a dat o nouă înfățișare, le-a dat o conștiință și un limbaj pentru a se adresa celor care vor să le asculte („Spre cel ce încă n-a răsădit statui / și n-a apus bucolic sub fagul indulgent / pentru citatul sobru, în palmă scris de cui / încă mai este spațiu și vidul aferent”, Cel ce).

Umbra
Era firesc să ajungem la ea, la acea lipsă a luminii, dar fără de care nu se poate vorbi despre lumină. Cu umbra se poate dialoga și ființa o face, umbra se ține de fiecare ființă dau lucru, dar există ceva mult mai consistent decât ea: lumina („Bună ziua! / Lumina este albă, verde / neagră sau deloc… / Bună ziua! / Singur nu pot face nimic / așadar ce spui? / Bună ziua!”, Bună ziua (I)).

Vorbind umbra, foamea de altceva nelămurit, este ostoită de lumină, venind din umbră ne regăsim drumul în lumină, dar pentru a ști să existăm în lumină, trebuie să-i învățăm lim-bajul, ori limbajul luminii vine din umbră, pășind pe un pod de umbre, chiar dacă de cele mai multe ori îndemnul este iluzia („Pășesc pe umbră ca pe-un pod / spre o iluzie mai dreaptă”, Pod de umbre).

Am învățat cu siguranță acest nou limbaj, iar poemele lui Valentin Talpalaru au făcut pentru noi ceea ce ar fi trebuit să facem noi înșine cu lumina din noi!