poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-09-07 | |
În volumul „Memoria fluviului” (ed. Brumar, 2009), poeta Monica Patriche descrie natura paradoxală a memoriei, care e, aici, deopotrivă înaintare spre alteritate și întoarcere spre sine, survol și retenție, limbaj și conștiință. S-a vorbit despre „memoria” moleculelor de apă, ca semn al inseparabilității fiziologicului de spiritual. Poeta aprofundează în experiența poetică aceste virtualități ale cuvântului, care trimit la taina esenței cuvântătoare a ființei, pentru care spațiul și timpul sunt plasticizări ale unei chemări dumnezeiești la viață, la dialogul iubirii. Este mișcarea – fidelă albiei sale – orientată spre necuprinsul experienței divine.
Poeta, însă, nu idealizează realitatea, ea descrie experiența unui câmp cu rupturi, cu accese de înstrăinare, sfâșiere și orbire lăuntrică – și totuși cu acea simțire înțelegătoare care urmează traiectul unei iconomii învăluitoare, surprinse fugar în flash-urile de grație: „Ziua aceasta, un drum de la/ Dumnezeu înspre Dumnezeu. // Iubesc orașul cu străzi lichide. De ce/ nu doar bărcile, singure, ca fagurii? / Aerul, lumina oarbă, mâinile/ care pipăie totul, ape fără dig” (I); „Lucrurile nu așteaptă/ minuni spre a li se încredința. La fel ca rănile/ vechi, acoperă gura care spune da, / dincolo de care timpul vieții noastre devine/ timpul lui Dumnezeu. (...) Un val străin și o lunecare peste/ gândul lui. Iată ce mă desparte de lucruri” (II). În acest mod al sensibilității receptoare, apa apare, firesc, și ca simbol al metanoiei: „Cineva împunge cu acul/ ființa aceasta acoperită de pânză/ care plânge” (XXXVIII). Experiența înaintării este una dramatică, pentru că în cale se interpun stăvilare de gând, ziduri de fum și întuneric a căror traversare își cere tributul de sânge și lacrimi: „Ciudat de aproape sunt de peretele acesta. / Aproape devin rana lui. (...) Ce pată de sânge este/ zidul de întuneric! Haideți să-l luăm/ cu asalt, dacă atât de ușor sângerează” (XXXI); „Orașul are ca hotar ochii peste care s-a așezat fumul” (LI). „N-am pus nimic în golul pleoapei, acolo/ trebuie să se nască ochiul care se transformă în plâns” (XLIV). Imaginea emblematică a soarelui-copil trimite la taina unei inițieri înțelese ca trecere prin culoarul crepuscular al lumii spre o renaștere a luminii: „Tigrii de lumină i-au spus despre soare/ că este o tristă poveste scrisă târziu pe cerul/ toamnei. I-au spus despre soare ca despre/ un copil adormit în brațele mamei lui. (…) Merge cu soarele adormit/ în brațe pe mare, dar nimeni nu o întreabă: de ce dormi?” (LVIII). În fapt, renașterea ei coincide cu descinderea în ființa rugătoare: „Cei porniți pe drumul păsărilor/ străbat pădurea/ și iată soarele coborât: o femeie/ se roagă” (XXXIX). Cuvântul cu melosul său poetic capătă plasticitatea unei cuprinderi a alterității: „Fraza muzicală pe care mi-o cânți/ nu e un cântec de leagăn. Sunt eu, / în memoria ta de demult” (LVI); „Spune tu înainte de a spune cer/ și cerul va fi un portret al meu” (LIV), „iconare” nelipsită de aceeași nuanță sângerie a pragurilor: „Mă întreb câte uși/ voi deschide până la tine, / și cum mâinile mi se vor umple/ de sângele lemnului lor” (III). Semnele risipirii, pietrificării și înstrăinării sunt omniprezente pe cale: „Cine ar bănui, privind dimineața trecătorii, / că ei mușcă doar o dată din măr și apoi/ îl aruncă? / Iată că rămân mere aproape întregi” (LXVI); „Buze rănite, chiar buzele sugarului alăptat/ sunt rănite de sânul ca o platoșă. (…) Valurile fluviului sunt rănite/ de memoria ca o platoșă” (XXX); „Acum nu a rămas din sabie decât/ tăișul ei lucitor, care a tăiat lumina” (XXIX); „Citesc din jurnalul lui Julien Green: ‘Aș fi vrut să fiu sfânt. Asta-i tot’. / Cum se întorc din cer gândurile! Ca o cămașă/ pentru nimeni.” (XIII). Se proiectează în orbita privirii panorama unui „wasteland” filmat cu încetinitorul, ca în filmele tarkovskiene: „Bat clopote de apă pentru înecați. / Cei înecați au locul lor, ca bolnavii/ de ciumă; ei au o zăpadă pe degete/ care nu le mai trece. (…) Ceața pe care ei în zadar o rostesc/ înghite, acoperă orașul. / Trepte pe care soarele/ ca o reptilă urcă, dar foarte încet” (XXI); „Păpușile au riduri. Păpuși de piatră, / pe care nici un țărm nu le leagănă” (XV); „Se văd/ în pământ/ oasele/ celor/ subțiați de oboseală” (XXV); „Vai, lupii se prăbușesc în zăpadă/ o mai recunosc ei oare” (LX); „Nări, dar nu de respirat. Urechi, dar nu/ de auzit. Cuvânt lunecos, mic pește roșu din/ gura închisă. Și ochiul, ochiul care a aruncat/ peste vrăbii o plasă din fier” (XXXII). Luând cu sine și deopotrivă răspândindu-și pe traseu aluviunile, „fluviul” își urmează însă cursul, atras de memoria chemării sale spre Larg. Finalmente, ceea ce contează e „restul” de viață, sustras nimicniciei, în care se concentrează nostalgia rostirii poetice. (va apărea în revista "Feed Back") |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate