Consiliul Europei (C.E.) a expediat, relativ recent, o “recomandare” – înspre studiu! – decidenților din țările membre ale Comunității Europene. Prin textul “recomandării” se solicită a fi făcute toate demersurile (posibile și imposibile și de orice natură!) în vederea stopării exceselor polisemantismului, astfel încât cuvintele din vocabularul fiecărei limbi utilizate prin comunitate să nu mai facă/dea loc decât pentru nu mai mult de trei semnificații sau/și sensuri interpretative – e vorba de cuvintele care se pretează la așa ceva, dedându-se ele, altfel, unei mascarade semantice excedentare, ce scapă de sub orice control!

Sincer vorbind, mie unuia mi-a cam dat răcori “recomandarea” asta, dar mi-a făcut și un oarecare bine, contracarând efectele caniculei ăsteia.
Cum stăteam pe un scaun, atunci când am dat peste “recomandare” – amatorii de senzațional trebuie să țină cont că încă nu-i vorba de o “reglementare europeană”, ori de un “normativ european”, ci doar de o “recomandare”! –, primul lucru ce mi-a trecut prin cap a fost să investighez valențele polisemantice ale cuvântului: scaun. Mi-am mai propus, din pricină că mă răcorisem, să identific măcar douăsprezece valențe semantice ale acestui nefericit obiect pe care-l tratasem cu fundul, deși el s-a purtat frumos cu mine de fiecare dată și “à la longue” pe parcursul vieții mele. Până la urmă am găsit treisprezece valențe și, de bună-cuviință fiind, m-am declarat satisfăcut, pentru a nu aduce în discuție și un al paișpelea sens al cuvântului, atât de familiar și de care nu ne putem lipsi din rațiunea nevoilor noastre prestatorii firești...

Fără menajamente mi-a sărit din minte, afară, faptul că ăstora din Consiliul Europei le lipsește ceva din cap: scaunul, evident! Repede de tot am sărit în căruța metodicii, descoperind că există mai multe nivele analitice ale conceptului “scaun”, după cum urmează: unul dintre aceste nivele ar fi acela al analizei obiectelor de habitat, altul al psihicului, altul al socialului, altul al politicului, altul al administrativului, altul al istoricului, altul al medicalului, altul al religiosului, altul al educativului, altul al loisirului... etc. După o așa mare bătaie de cap, am decis că: prin urmare, scaunul este o “sculă” polisemantică prin natura sa.
Pe la noi, termenul trebuie să fi venit din grecescul schule = școală – adică echivalentul timpului liber pe care-l dedici educației: adică stai în fund și te alimentezi cu felurite lucruri demne de interes. Nici francezii n-au sărit prea departe, termenul, la ei, fiind: le chaise. Noi, românii, am mai inventat cuvântul șezătoare, însă e posibil să fi fost vorba de o simplă scăpare din vedere, nu de un exces.

Dar, luați loc. Așezați-vă... no! ședeți (cum zic ardelenii) vă rog, ca să-ncepem enumerarea!
Să fii “cu scaun la cap” denotă nu numai că ești întreg la minte, ci și că judecățile emise de tine sunt în regulă, că ele urmează o anume logică, deci sunt demne de a fi luate-n seamă.
Apoi, scaunul este, așa cum se spune și e lesne de dovedit și de simțit!, un obiect util, indiferent de formă, mărime, număr de picioare, dotările aferente și de locul unde-i plasat.
Scaunul mai vrea să semnifice și o funcție (de execuție, de coordonare, de comandă), ori o demnitate (obținută așa cum se cuvine, adică pe merit, ori ba).
Scaunul fu, cândva, și o diviziune administrativ teritorială medievală – de care țin cu dinții secuii și acum, în mileniul al treilea al erei noastre, fără să-și dea ei, oameni de rând fiind, seama că povestea asta e exploatabilă prin Parlamentul Europei (P.E.) de unii și de alții.
Altădată, prin scaun se mai înțelegea și reședința domnească.
Tot scaun mai e și tronul pe care ședea, ori șade acum șeful statului (de la umilii knezi, domni, prinți, regi, împărați, președinți, dictatori), ori episcopii, mitropoliții, Papii Romei și orice Dumnezeu din ceruri, de pe pământ, apă, aer, foc și străfunduri.
Scaunul mai este și un loc de judecată, un tribunal, un loc unde se face și se împarte dreptatea – uneori cum se cuvine, alteori dând cu dreapta-n stânga.
Scaunul e și un element indispensabil, atunci când vine vorba de o pedeapsă capitală (fie că-i vorba de unul electric, fie că-i scaunul ce-i tras de sub picioarele unuia condamnat la moarte prin spânzurare).
Din nefericire, uneori, poate fi vorba de un scaun cu rotile, da?!; dar pentru un om cu un handicap el poate să aducă un sprijin.
Strânși cu ușa, de cele mai multe ori, fiind noi, din rațiuni de economisire a spațiului, am inventat până și scaunul rabatabil.
Există și unele scaune care te ajută să te cocoți pe o scară ierarhică și să ajungi unde nici cu gândul nu gândeai.
Nu mă abțin să nu vorbesc de scaunul tare, sau de cel moale – fiindcă nu mă jenez că s-ar putea să vă mute, și unul și celălalt, nasul din loc.
Voiam să fac abstracție de scaunul melamic și de cel hematomic, pentru că nu mă pricep, însă, pentru edificare, cereți sprijinul calificat al medicilor.


…
Ei bine, ce facem acum?: vacantăm scaunele consilierilor europeni și suspendăm scaunul Consiliului Europei până le vine și lor scaunul la cap, ori ne tragem scaunul de sub fund și ne facem vânt cu el?