Insiduoși, cam nonșalanți, fără grija programului estetic, participând la cenacluri, cercuri, site-uri (reviste virtuale) cu poezii bune sau doar epatante, unii tineri douămiiști încep carieră lungă, alții imprimă urme ușor identitare prin literatura contemporană. Eul lor poetic se dedublează ca în ședințele psihanaliștilor. Demersul minimalist al douămiistului este legat de tot ceea ce simte ego-ul terapeutic (experimentator), dar și cel implicat, ca pacient, prin înregistrarea întregii traume – a ”colapsului lucid” bunăoară, traversat actanțial de către poetul Dumitru Crudu. O simptomatică a acutelor pierderi de luciditate, ca la dervișii învârtitori, apare teoretizată de către Ștefania Mincu în Douămiismul poetic românesc (editura Pontica, 2007).
Cei treizeci și cinci de scriitori, despre care e vorba-n carte, nu țin deloc să aibă mentori culturali, nu pretind mari abilități discursive, ei formând o generație a rupturii de restul lumii. Deseori se simt exonerați de-a intra în U.S.R., neluând efectiv parte la evenimentele Capitalei noastre (a)culturale. Cenaclul ”Euridice” însă, condus de către Marin Mincu, găzduit în forul cultural Muzeul Literaturii Române, le-a oferit șanse mari de afirmare. Aventura dezaxării nu-i teatralizare ieftină, boemă gratuită, ci un modus vivendi, iar negativismul și nihilismul de tip douămiist preferă stările-limită disforice, limitarea verbiajului, durerile cărnii, nu numai flegmatica, subconștienta și impudica frondă discursivă. Ștefania Mincu le-a ghidat noile orizonturi. I-a ascultat când veneau cu texte proaspete. Marin Mincu i-a și ajutat să debuteze la Pontica, iar din juriul unor concursuri, precum ”Mihai Eminescu”, le-a acreditat consecvent evoluția. Dan Sociu a confirmat, obobținând și premiul pentru poezie al U.S.R. Lui Andrei Peniuc i s-au dat la debut auspiciile critice necesare pentru a obține premiul filialei București a U.S.R., chiar dacă apoi n-a mai confirmat (cum arată și Claudiu Komartin într-un articol). Presa culturală a pus în discuție, după 2005, marea permisivitate a cenaclului ”Euridice” la tot ce-i exprimat foarte licențios, scabros – de parcă tinerii cercului condus de către Mircea Martin s-ar feri de așa-zisa obscenizare (de fapt vulgarizare) a temei iubirii. Codurile folosite țin de argoul internetului, al mess-ului în special. Finețea anecdoticii se strecoară natural, cu subtilități, la modul neretoric ; metatextul e ascuns abil.
Angoasele, bucuriile cotidiene, dar și spectacularul (aventura) care implică dinamic biologicul juvenil, nedenaturate din exterior, au locuri rezervate în poetica douămiistă, pentru că se simte în ele foarte autentic pragmatismul rostirii, mai ales în ”poezia reală” a lui Dan Sociu, a Laviniei Braniște și a lui Mugur Grosu. Dimpotrivă, discursul ”furiei metafizice” este psihanalizat oniric, ”fără spectaculozitate” de către Ofelia Prodan. Ștefan Manasia cam exagerează implicațiile ontologice ale morții unui câine în poemul ce dă titlul volumului său din 2005, Amazon, după cum făceau expresioniștii și existențialiștii, spre deosebire de surprinderea ”nevrozei obiectelor” de către Tudor Crețu, cu rol de-a minimaliza febra epicizării, pozarea concretului. Tehnica minimalismui constituie reperul unității dar și unicității poeziei douămiiste, iar depistarea principiilor de bază de care se servește aici Ștefania Mincu, în prima tentativă de exegeză a ultimei promoții literare de la noi, apare în primele două capitole, ”Despre discursul radical al generației « în răspăr »” și ”Tot « în jurul generației 2000 »” (pp. 7-31).
Detașându-se de imediatele și ieftinele notări ale sentimentelor (autoclaustrați ca Nichita Stănescu în timpul scrierii celor 11 Elegii), ca experimentatori autoironici și autoscopici, douămiiștii ajung la osmoza funcțiilor propriilor corpuri (reale) cu starea depășirii unor complexe, textul scris făcându-i dezinhibați. Dan Coman, Marius Ianuș, Cosmin Perța, Robert Șerban, Mugur Grosu, Elena Vlădăreanu, Marius Pârlogea, Robert Mândroiu, Violeta Ion, Tudor Crețu, Oana Ninu, Lavinia Braniște, Vasile Leac, Șerban Axinte se miră că ajung la avarierea conștiinței, de se inundă poemele cu disperări, crispări, senzații sinestezice în transă etc. Fără a fi deloc fabricate, ci doar temperate, ”defulările directe” ale unui douămiist veteran sunt analizate psihanalitic în capitolul ”Dansează Ianuș” din cartea Ștefaniei Mincu, ele reprezentând însuși momentul inspirației artistice. Acest exercițiu al corporalității discursive seamănă mult cu excesul dionisiac al coribanților. Unora le iese, alții îl suprasolocită. Deși le aprobă până la un punct ”faustismul vesel” lui Mircea Þuglea (despre care aflăm că “pe alocuri […] e inegal”), ”defularea retorică” elegiacei Elena Vlădăreanu, chiar ”vocea dictatorială” lui Adrian Urmanov, în Douămiismul poetic românesc Ștefania Mincu constată că nu le iese încă suficient repunerea cu naturalețe la loc – ca scenariu trăit, nu jucat – a ludico-tragicei dezintegrări de personalitate, ca în cazul majorității douămiiștilor. Versurile din ultimul volum al lui Þuglea, intitulat tautologic Mircea Þuglea (2001), surprind lumea începutului de mileniu în degringoladă. Prin referințele sub-culturale și anecdotica mult amplificată, livrescul lui Þuglea nu deranjează deloc, iar agnosticismul, infatuarea eului poetic este însoțită constant de perspectiva ludică, îndeosebi în ciclul ”poeme vieneze”, contrastând cu un climat stradal balcanic depersonalizant (”la sifoane, remix”). Stridența antiprozodică este clamată neosuprarealist (”live! Unplugged!”). Totuși, Ștefania Mincu observă în finalul articolului despre Þuglea, o nouăzecistă ”voluptate, aproape tactil-lingvistică”, erotizarea în exces a cadrului vienez, conform teoriei sentimentalismului anacronic din ”Manifestul fericismului” (2005). Tehnicile douămiiste sunt câteodată greu asimilabile, infectate de-o dospire malignă a pulsiunilor. Adrian Urmanov creează iluzia ”sensibilității consumatorului de text poetic” în manifestul său literar ”generația tu : o altă inimă/ o altă literatură” dela Euridice, dar mărturisește că ar urmări ”eficiența manipulării” cititorilor săi. N-am vrea să abunde astăzi doar cazurile grave, ajungându-se în colapsul expresivității poetice. De preferat și compatibil cu dorința actuală ar fi ”interfața comunicațională” vizată de ”textul utilitar” teoretizat și practicat de Urmanov, dar nu prin exacerbări ale nefirescului unor ”poeme de dragoste din 2003 oripilante la “stadiul carnal” ca în versurile: ”totul trebuie să fie atât de cald andrei”, ”îți vorbesc de aici de jos/ de lângă tine” (”mă frec ușor de pielea ta când îmi îngheață/ sângele noaptea de frică”).
Cazul Oanei Ninu schimbă total datele decorticării psihicului feminin ca pe-o portocală, continuând azi la modul explicit, fără pudoare, franchețea argheziană, prin cruzimea imagistică a scenariului erotic la Geo Dumitrescu și Ion Caraion, de exemplu în poemul ei de referință ”Mandala” : ”degete neastâmpărate scormonindu-mi în trup” ; ”miroseau […] a ojă expirată a spărtură și a cuminecătură”. Unul dintre primele ei poeme, ”temele tu-ului” este ludic dar terifiant, ca-n Hitchcock : ”o pasăre-fierăstrău taie moarte în felii groase de cinci coți/ se-nvârte în cercuri mari deasupra ta […] s-o simți umedă și albă ca laptele țâșnind în râuri dintre picioare”.
Deconspirarea imoralității sau maladivelor stări interioare parvine à rebours față de stereotipia din limbajul textualist a liricii optzeciste, sau față de turnura egolatră nouăzecistă – și funcționează împotriva unei perspective parodice asupra datelor realului. Cu obiectivitate sau nu, toate mass-media vorbesc despre implicarea netemperată a biograficului, a crizelor juvenile de personalitate din douămiism.