poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6579 .



Adevăratul jurnal confiscat în 1981 al lui Ion Caraion
articol [ Carte ]
Jurnal II. Literatură și contraliteratură (ediție îngrijită de Emil Manu), Editura Albatros, 1998

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2010-06-12  |     | 



Jurnal II de Ion Caraion a devenit o carte rară. Apare abia după șaptesprezece ani de când autorul o predase celei mai importante edituri spre publicare, în două manuscrise. Ar fi putut fi publicat la un an după apariția volumului Jurnal I (1980), tot la Cartea Românească, însă între timp conducătorul acesteia, Marin Preda, decedase în condiții foarte suspecte la palatul Mogoșoaia. Caraion atrăsese cel dintâi atenția Occidentului despre înăsprirea cenzurii și nestabilirea concretă a cauzelor decesului prietenului său. Un articol-protest îi apăruse și într-o publicație din Israel. Ultimul poem publicat în țară de Ion Caraion este “Dinastie”, pe prima pagină a revistei “Astra”[1], în toamna anului 1980. În anul următor, 1981 nu i se interzice numai jurnalul, ci și dreptul de-a mai publica articole. O consultare a periodicelor “Bibliografiei R.S.R.” pe anul 1981 oferă exegeților lui Ion Caraion o mare surpriză. Acest an reprezintă trecerea pe lista neagră a poetului, eseistului, publicistului, traducătorului Ion Caraion. După două articole despre el, apărute în ianuarie – unul chiar despre Jurnal I, de Petru M. Haș, “Gedanken um ein Tagebuch” (rev. “Karpaten-Rundschan”)[2], numai exegetul lui Caraion, Emil Manu[3] are curajul să îi mai recenzeze prietenului său celălalt volum publicat în 1980, tot la Cartea Românească, Dragostea e pseudonimul morții, cu versurile cele mai pamfletare scrise la adresa regimului comunist. După citirea celor două articole despre volume, Ion Caraion se vede constrâns să dispară până la moartea sa – și trei-patru ani după aceasta – din literatura noastră, până în 1990. Cauza plecării sale în Franța, apoi în Elveția cu familia (Valentina și Ioana-Marta Caraion) este așadar atacarea și intimidarea sa ca scriitor în România.



În primul rând, știm că Jurnal II este volumul dat la topit de către Ceaușescu în 1981 și parodiat de Eugen Barbu printr-un alt fel de jurnal – colaj al securiștilor, un “antijurnal” confecționat abil dintr-un panopticum. La comanda lui Ceaușescu și a organelor de Securitate, “Săptămâna” declanșează atacul furibund asupra familiei Caraion, aflată din septembrie 1981 în Elveția: “Nu nu vă alarmați, Ion Caraion se află tot la Lausanne, în exil! Ceea ce anunță titlul de mai sus va constitui un serial cu fragmente din Jurnalul bătăiosului poet care « a ales libertatea » și și-a uitat muniția (« Jurnalul ») acasă! Folosim aceste pagini cu facsimilele respective pentru că doamna Monica Lovinescu ne-a învinuit de plastografie”[4].

În al doilea rând, e tristă soarta acestei cărți pentru că a fost publicată după doisprezece ani de la moartea autorului, iar anticariatele și buchiniștii nu prea pot face rost de ea. Ar merita reeditată. Ca să nu devină piesă de colecție pentru bibliofili. Dacă Eugen Barbu ar fi dat fragmente din adevăratul Jurnal, II – oferit spre publicare de către Ion Caraion, însă interzis imediat, ar fi fost suficient pentru a se arăta cronica anilor 1940-1981, dintr-un punct de vedere protestatar, contrar Jurnalului din 1966 al autorului Gropii, pe care și-l laudă mințind astfel: “În Jurnalul nostru din anii 1943 – 1945, publicat în 1966, pe care d-na Monica Lovinescu l-a și amendat, pe bună dreptate, cu observația că tatăl domniei sale nu murise în 1945, cum scriam eu la ieșirea din armată, dată eronată, pentru că abia atunci aflasem de moartea distinsului critic, se preciza faptul că, la Buzău, licean fiind, Ion Caraion purtase cămașă verde, și asta știam de la colegul meu de bancă Luca R., actor la Turda, actualmente, care fusese coleg cu Ion Caraion. Viitorul poet al Poemelor negre își tăvălise colegii de clasă prin curtea liceului, după bunele maniere ale « arhanghelilor » și, pe urmă, când Antonescu curățase grajdurile sale, tăcuse o vreme, reapărând sub forma unui combatant de stânga, întâi la Ecoul și apoi la alte publicații, înșelând buna credință a comuniștilor ilegaliști.”[5] Ceea ce ne intrigă, la autorul volumului Panopticum (1943), este că prin acest titlu, al debutului său ca poet, își anticipează condiția sa ultimă: urmărirea dintr-un “panopticum” foucaultian (Securitatea comunistă), care a avut nu simțul “umorului” – după cum credea Eugen Barbu, acolitul ei principal – ci pe cel al omorului. Eugen Barbu nu știe nici titlul celei mai importante cărți anticomuniste din 1946, Cântece negre, nu “Poeme negre” cum o reintitulează el, inventând istoria vieții lui Ion Caraion, după bunul său plac.



Structurarea epică și eseistică din Jurnalul II este de o mare complexitate. Este prima carte a literaturii noastre în care amestecul genurilor, speciilor, împărțirea și intitularea capitolelor depășește orice convenționalism. Portretele literare ale rudelor, prietenilor și adeversarilor cunoscuți de către autor se aprind și dispar, ca o luminare intermitentă a vremii de unde sunt luate. Șocul produs pe multe pagini de afirmațiile unui autor implicat retroactiv, ca narator-personaj, neliniștește de-a dreptul și trezește conștiința adormită.

Un exemplu clar este mărturisirea, din centrul Jurnalului, că scriitorului îi repugnă dintotdeauna orice participare la cenaclurile literare și acceptarea de-a fi intervievat – deși Ion Caraion nu s-a ferit chiar așa de tare, acordând interviuri, atât în “Luceafărul”, cât și în revista mondenă “Magazin” la începutul anilor ’70. Cauzele acestei izolări benevole de reflectoare sunt simple. Într-un cenaclu, poetul se transformă în actor; mentorul sau moderatorul oricărei ședințe literare se erijează față de ceilalți în dascăl “stingheritor”. Doar în familie se pot citi liniștit creațiile literare; sau într-un cadru al prietenilor intimi, din același grup literar. Evaluările date la cenacluri n-au nicio relevanță: “Pe la 19-20 de ani, mă chema uneori prin colegi de-ai mei sau prin mai vârstnici poeți, ca Eugen Jebeleanu bunăoară, la prestigiosul său cenaclu, în anii răboiului, E. Lovinescu. Nu m-am dus niciodată. Și nu numai la Lovinescu, nicăieri. Ciudățenie sau altcumva. Sfială poate, în orice caz o altă speță de a înțelege comunicarea și ființa artei, nu-mi plac cenaclurile. Și nici nu mi-au plăcut. [...]

Nu te înamorezi ca să ți se dea note. Nici mici, nici mari. Sau extemporale.

În artă se întâmplă ca repetenții uneori să fie mai înalți în timp decât premianții.

Alt soi de punctaj...

Și sunt împrejurări în care – bine sau rău pregătiți – profesorii devin stingheritori. Ca să nu taxăm altcum intervențiile lor inoportune ori spețele lor de... « profesorat ».

Pot citi unei iubite sau unui prieten. Pot citi unui copil. Dar atât. Restul e... amestec în treburile interne. Și de care!

Pot citi unui om cu care partea cea mai stricătoare din civilizație, civilizația vulgar înțeleasă, n-a avut încă de-a face”[6].

Primul capitol al Jurnalului II începe cu un episod autobiografic. “În Palatul « Cuvintelor potrivite »”, capitol dedicat îndeosebi lui Tudor Arghezi – nașul său literar, la fel de flegmatic ori pamfletar ca el – Ion Caraion își amintește mai întâi de acel prim imbold simțit spre literatură și polemică. Contrariat de ceea ce publicase Nicolae Iorga în “Cuget clar” despre E. Lovinescu, Blaga, Ion Barbu, Felix Aderca, Tudor Arghezi și alți moderniști neînțeleși de marele istoric (pretins și literar), Ion Caraion a ripostat sub pseudonim în presa anului 1940, înainte de abdicarea lui Carol al II-lea. Pornirile vindicative ale “criticului” Iorga la adresa poeticii negației argheziene, sau a filosofiei și expresionismului lui Blaga, precum și ermetismului lui Ion Barbu au fost amendate în presă de către liceanul Ion Caraion, adâncit în lectură printre rafturile Căminului cultural din Buzău. De biblioteca acestuia fusese “rugat să aibă grijă tata, un țăran căruia îi plăceau mult cărțile bune și care le citea și citea oamenilor din ele”. Caraion îl numește pe pretinsul critic Nicolae Iorga “demolatorul poeziei argheziene”. Constată că până și citările din poezia lui Blaga, Ion Barbu sau T. Arghezi erau suficiente pentru a-i contracara, prin perfecțiunea versurilor, mefiența interpretativă sau “invectivele”, “opacitatea”:

“Să fi fost o simplă lipsă de control, sub a cărei presiune zvârlea cu oala în lături? Hai să admitem; dar de ce zvârlea așa de des? De ce o făcea totuși la un mod sistematic ?

Nu, înfuriatul propriei sale etici dorea nu ca să ori nu doar ca să calomnieze, indignat la rându-i că ilustra lui persoană fusese poate luată cândva în răspăr, ci intenționa să distrugă, să-și anihileze complet partenerul disputei, folosindu-se de chiar fragilele arme ale inamicului. Numai că alesese o metodă exact nepotrivită: expediind în serie bumerange către aparent plăpândele petale și porțelanuri ale inamicului, bumerangele acelea se întorceau înapoi, izbindu-l în și din toate părțile pe însuși aruncătorul, viteazul, marele și tarele lor mânuitor”[7].

Participând și el la campania dusă de scriitorii interbelici pentru respingerea unor astfel de atacuri venite din partea netemperatului spirit polemic al lui N. Iorga, elevul Stelian Diaconescu, purtând deja pseudonimul publicistic Ion Caraion, a trezit mânia savantului. Acesta a pus pe urmele celui care-l atacase fără să-și decline identitatea pe mulți fideli ai săi. În scurt timp numele real al elevului, Stelian Diaconescu, a fost pus la index, pe o listă neagră a exmatriculării urgente din liceu. Directorul a refuzat să facă pe plac “Învățătorului neamului”[8], luându-i în derâdere savantului chiar lipsa tactului, sau a oricărui coborământ pedagogic și etic față de vârsta adolescentină a eminentului elev Ion Caraion. Iorga îl acuzase și pe imberbul Mircea Eliade, încă de la începutul deceniului al treilea, pentru “abateri” publicistice similare, ceea ce ne face să medităm asupra corijării foarte dure a tinerilor, pe care cărturarul refractar la critici de orice gen nu și le inhiba deloc. Și condamnarea în 1919 a lui Tudor Arghezi, pentru colaboraționism cu armata germană, fusese urgentată tot la insistențele lui Nicolae Iorga. Ion Caraion constată că, atât pentru Mircea Eliade, cât și pentru el, dușmănia disproporționată pe care le-o purtase vârstnicul Iorga a însemnat o propulsare a lor către lumea literară și o apreciere în mass-media interbelice, din partea mai multor oameni de cultură : “marele istoric a avut nervi, timp, îndârjire și amor propriu și nu s-a lăsat până ce n-a dibuit – fie personal, fie prin colaboratori interpuși – pe cine anume adăpostea pseudonimul meu.

A aflat pe vinovatul insolenței.

L-a aflat, a intervenit ferm la ministrul Instrucțiunii Publice, a cerut să fiu eliminat din școală, a obținut satisfacție și conducerea liceului meu a primit « plăcinta ».

Disproporționată reacțiune...

Dar – așa mi-am început eu succesele literare.

În plină vară cu mobilizări, cu refugiați, cu remanieri de hotare și dictate străine, samavolnic impuse, am fost chemat pe neprevăzute de director, un admirabil dascăl și care ținea sincer la mine.

Stingherit, el a ridicat ușor din umeri și din conștiință, mi-a arătat ce i se cerea în hârtia oficială și a spus la despărțire doar atât: « Să mai vedem...».

Însă și eu și el vedeam că nu mai era cine știe ce de văzut.

Răspunsese ministerului printr-o adresă în care solicita ameliorarea pedepsei.

O vor lua în considerație?

Nu o vor lua?

Ministerul era plutitor.

Și toate se volatilizau, înnegurându-se.

Ìn septembrie 1940, Carol al II-lea abdica.

[...] N-am fost eliminat.

Spre spaima țării acesteia îndeobște pașnică, smuls de la el de acasă – din manuscrise, mâniile, impetuozitățile, mândria, cecitățile, genialele sale tensiuni și aspirații – N. Iorga, și nu numai Marele Apostol, cădea către toamnă victima unor ucigași, tulburi la minte și la faptă.

Democrația murise.”[9]

Ion Caraion nu a fost niciodată un spirit retractil. Privea candid în ochi primejdiile ce-l pândeau și le făcea față. O lecție zoologică a ferocității, pe care a văzut-o transpusă și în mijlocul societății, a primit-o în copilărie din partea unei ființe stranii, aparent fără niciun instinct sângeros. Plecase la un bâlci dintr-un târg împreună cu tatăl său. Evenimentul nu este inventat. Nicio fantazare de tip “Moartea căprioarei”, poemul biografic al lui Nicolae Labiș. Întâlnirea cu un mamifer, cu simbolul agresivității pădurii îl face pe viitorul poet să nu fie niciodată un contemplativ, un elegiac, să se ferească de pastel. Orice cunoaștere pornește de la intuirea angoasantă (existențialistă) a pericolelor și a căii de salvare :

“Nu știu nimic despre mine.

Eram copil și veneam dintr-un sat, pentru prima oară, cu tatăl meu, bun vânător, la un iarmaroc prăpădit, c-un fel de mică menajerie la marginea dinspre Bărăgan a bâlciului care avea loc în câmpie și-n secetă. Căci anul era secetos.

Ne oprisem lângă ultima cușcă, unde moțăia în picioare un câine. Așa mi s-a părut mie: că moțăie, deoarece închisese pleoapele, și că este câine.

Fără să-mi ia seama, sta de vorbă – tata – cu o rudă întâlnită prin târg, la doi pași de mine, iar eu, (obișnuit cu câinii de vânătoare de acasă), vârâsem subțire mâna printre gratii, să mângâi pe cap zăvodul care parcă dormea. Rareori, în lumea din jurul nostru, e ceva exact, precis. Și... mai bine.

Norocul doar a făcut, sau un fel de instinct al primejdiei, să-i mai rămână părintelui meu timp, o secundă nu mai mult, în care să-mi smulgă mâna afară, înainte ca lupul să mi-o sfarme între puternicii lui colți înfipți – când s-a repezit – în vergelele de fier ale cuștii. Căci lup era câinele și pleoapele și le închisese nu fiindcă l-ar fi cuprins blândețea ori moțăia, ci din pricina soarelui care pripea.

[...] Greșisem limbajul.

În pădure nu intri tandru. Iar dacă nu lași sentimentalismul în sau la marginea pădurii, sentimentalismul și candoarea sufletului, apoi nu intra deloc. Vei avea surprize urâte. Codrul frate cu românul e o gogoriță. Nimeni nu e frate cu nimeni. Iar dialogul cu aproapele e un teritoriu plin de pădure, o lumină minată. În ouăle sale doarme sălbăticia și în sălbăticie nu cauți exemple de spirit arhitectonic sau de arhitecturi ierarhice, apele-s mari și se rostogolesc tulbure.

Oricât ne-am înșela, intraductibil e totul. Și mai ales focul, sămânța.”[10].

Aceste comentarii reprezintă pasaje metatextuale. Impresia cititorului ar fi că în Jurnal II povestirea propriei vieți se schimbă ba în glumă, ba în dramatic, ba în gnoseologie, ba în ontologie; pentru ca în fragmentul următor, tot despre întâlnirea cu lupul, luciditatea și forța comprehensiunii umane să fie percepute din punct de vedere fenomenologic, totuși dintr-o optică postavangardistă:

“De multe ori trezirea la realitate e așa de bruscă, iar temporal așa de redusă, încât respirația distanței dintre pereții transpunerii și trapa erorii, acea respirație îngrozit exclamativă, acea ultimă și totuși (sau tocmai de aceea) zadarnică trezire în teroare și spaimă, e înghițită cu moarte cu tot, fiindcă jocul e un joc de-a moartea, un exercițiu de introducere în non-existență. Categorie de neant. Însoțit sau colorat, uneori, cu nebunie. În pivnițele nopții.

Dar copiii mângâie lupul.

Nu știu nimic despre mine. În schimb, alții vor să știe totul. Ori eu, ori ei n-am înțeles nimic din viață. Și viața e tocmai acest puțin dintr-un inapreciabil întreg, da, care pentru fiecare din noi înseamnă întregul. Nu mai luați din ea! Sau din el. Nici așa nu ajunge, și așa este insuficientă spre a o descifra. Ori poate că nu e nimic de descifrat.

Însă asta n-o știu nici eu, nici voi.”[11].

Lupii sau “hingherii” (cum își zice chiar în “Săptămâna” însuși Eugen Barbu) pândesc pe intelectuali. Lupii cu boturi roșii de sângele fostului condamnat la moarte Ion Caraion – Stelian Diaconescu. Mihai Pelin ignoră, impardonabil, faptul că serialul “cazului Ion Caraion”, pe care îl retranscrie fidel, pagină cu pagină din “Săptămâna” lui Eugen Barbu, nu pornise la începutul anului 1982 cu articolul de pe data de 19 februarie, din a cărui prezentare am citat la început, ci cu un alt articol, intitulat “« Ginerica » Leduncă sau spălătorii de morți” (nr. 582, vineri 29 ianuarie 1982), scris de el spre delectarea dictatorului Ceaușescu, abia aniversat și mâniat pe toți scriitori importanți, care vor fi persecutați până în 1989. În subsolul paginii din “Săptămâna”, E. Barbu dădea facsimil la coperta revistei “Zarathustra” (1940) din Buzău, sumarul ei (în care citim și numele elevilor Ion Caraion, Alexandru Lungu și Lucian Valea, deja poeți). Dă și un facsimil după foi din revista “Ființa românească” (“nr. 2/ 1964?” se întreabă, pus în dificultate, Eugen Barbu) cu poeziile lui Virgil Ierunca (“Leduncă”) “În lume”, “Foaie verde” și “Ca niciodată”. Iată cum începe acest articol al “lupului moralist” Eugen Barbu: “Europa liberă ne-a mai făcut o dată cinstea de a ne bălăcări prin glasul iritat al domnului Virgil Ierunca, care, supărat pe revista Săptămâna, ne-a categorisit de neofasciști, nepoți de-ai lui Goebbels și alte delicatese oratorice. Suntem obișnuiți cu acest tratament, pentru că nu există 10 zile liniștite ca la acest post de radio să nu fim împroșcați cu noroi, să nu se citească vreun articol din publicații din Israel sau din alte locuri în care afirmațiile cuplului Monica Lovinescu – Virgil Untaru să nu fie reluate cu elan. De data aceasta, ce-l iritase atât de mult pe “Ginerică”? Faptul că am îndrăznit să avem unele obiecțiuni ideologice la activitatea socrului său, răposatul Eugen Lovinescu.

[...] Din nefericire postul de radio Europa liberă e finanțat probabil de congresmani americani care nu au cunoscut și nu cunosc încă ce adăpostesc sub plapuma lor. În cuibul de cuci s-au strecurat și câteva ouă verzi pe care noi le-am semnalat (vezi cazul Dumitrescu-Zăpadă, vezi cazul preotului Trifa, al lui Constantin Virgil Gheorghiu și al acestui Virgil Ierunca, ce se jură că n-a purtat cămașă verde, dar o s-o dovedim). Așadar, noi, « neofasciștii » de la Săptămâna, clienții unor reviste, o să le facem un cadou: Cazul Ion Caraion, recent stabilit în Elveția, din pricina celui ce semnează aceste rânduri, care este un hingher, un hăndrălău, un huligan... Domnul Wiesenthal, care a descoperit atâția criminali de război, are ocazia să treacă în catastiful său și un șerpișor verde din România, care a reușit să înșele buna credință a unei evreice pe care a luat-o de soție și i-a făcut un copil.”[12]

Înainte ca Ion Caraion să relateze în paginile Jurnalului II un episod al bombardării Bucureștiului din aprilie 1944, cu toată recuzita tehnicii prozei comportamentiste (o criză de epilepsie a unei tinere, plânsetul copiilor, călcarea peste trupuri spre a pătrunde în adăpostul aerian, prinderea unui hoț care urmează să fie dat poliției, “covrigul de bombe” etc., este interpus, în textul epic un poem fără titlu al lui Ion Caraion:



“Tare viclean e Dumnezeu.

Și umblă supărat.

Ce fel de-atoateștiutor sunt eu?!

Ce fel de-mpărat ?



M-am ascuns în Mamona.

Și-n pietre.

Un sac. O sumă. Un pântec.

Strălucesc peste îngeri.

Monotona, monotona

mea spaimă de-nfrângeri...

Amurg al cărei vetre?

Sfârșit al cărui cântec?



Să mai m-ascund unde?



N-am fost și nu sunt. Bine

că e târziu.



În ce și în cine

mă pierdui?

Căscăunde

pulberi... Eu când plec, viu.

Când sosesc, mă aflu oriunde.



Lasă-mă! Taci!!

În fiecare burtă de cal-paraleu

nechează o mie de draci.

Și-n fiecare diavol râd eu

râd eu

Râd eu

Care nu sunt și n-am fost.

Care când vin, plec –

Strălucind peste praf, până mă-nec

Până se-neacă soarele ca un prost

în hălăciuga pletelor mele câlțoase.

Nu, acelea nu erau case.

Acela nu era adăpost.



Mi-am pierdut identitatea. Am uitat

cine-s? dincotro urc? spre ce ușă?

Ce fel de copil? Ce fel de-mpărat?

Mușcă-mă de-această mănușă !



Vreau să dorm cu degetu-n gura de monstru

a abisului vostru.”[13].



Un alt episod, din iulie 1942, în care tânărului Ion Caraion i se formează, antrenat în problematizări polemice, acei colții rar arătați, temuți de lup tânăr, a fost cel al începerii colaborării sale la “Catalog”, rubrica de pe-a doua pagină a “Timpului”, apoi și a ziarului “Ecoul”. Redactorul principal al rubricii semnate colectiv Ulise chiar de mai mulți tineri din grupul “Albatros”, era Miron Radu Paraschivescu. Obținând prin concurs postul de corector la “Timpul”, Ion Caraion se stabilește în București și trăiește o vreme la subsolul redacției, printre toate “linotipurile, rotativele, planele, corectura, o baie (pe câți n-a curățat de păduchi baia aceea...) și altele”, însă recenzenții de la “Timpul” ai poeziilor sale, apărute mai mult în provincie, îl îndeamnă să facă un pas înainte spre afirmarea jurnalistică:

“ – Dă-ne o colaborare!

– Ce?

– Un... catalog.

– Dar în afară de versuri, din creierul meu n-a răsărit altceva pe hârtie niciodată.

– Ba da. Sau dacă nu, o să răsară acum.

– Acum?

– Da, da. Uite, chiar apucă-te de lucru, stai jos aici și fă-ni-l. Sau treci mai bine la masa aia!

Am trecut.

Am primit ștraifuri disponibile.

Am primit cărți și reviste.

Am primit ziarele ultimelor zile. Și pe cele din străinătate.

Aș fi putut primi țigări, dar nu m-am atins de ele.

Am primit și-un ghiont (de la Geo Dumitrescu ?) amical. Și câteva încurajatoare zâmbete.

Și un obiect de scris, că n-aveam.

Și pe « dă-i bătaie, să-l trimitem la cules ».

Buuun.

Bun, dar câte sudori m-au trecut și cât m-am sucit și căznit și cât mi-a dogorât în urechi sângele, până (ceea ce nimeni altcineva, de l-ar fi picat cu ceară, nu mai obișnuia dintr-înșii) am transcris ca vreo 50 de rânduri, poate nici atâtea, că mai mult degeaba căutasem să scot.

În fine, le-am dat – catalogul.”[14]

Acest tact al lui Caraion în redactarea articolelor avea să fie menținut în întreaga sa carieră de publicist profesionist. Rezultatul botezului său gazetăresc a fost, mai întâi, constatarea că “în 24 de ore de la apariția puținelor mele rânduri eram copios mursicat în nu mai puțin de șapte publicații.

Deci debutasem !

Da, și eram la pământ.

Pe cei din redacție, însă, stupefacție, dimpotrivă, efectul obținut îi încântase. Ei exultau. Formidabil. Mare succes. Mare! Formidabil!

Nu pricepeam deloc.

M-au lămurit repejor :

– Dar cu asta, colaborarea dumneata…

– … încetează ?

– Încetează, dacă nu ne scrii ceva mai lung. Un articol.

– Lung?

– Sigur, pe trei coloane.

Pe trei coloane (contaminantă atmosferă și care n-avea să întârzie să mă cucerească)”[15].

Articolul, “Lina sau despre basmul modern”, a fost recenzia la amplul roman autobiografic Lina de Tudor Arghezi. Șansa afirmării i-a surâs pe loc lui Ion Caraion, pentru că maestrul Cuvintelor potrivite și al Biletelor de papagal a trimis urgent (“l-a expediat”) pe Miron Radu Paraschivescu să-l transporte grabnic de la corectură la biroul directorial, al lui Mircea Grigorescu, numit ad interim la conducerea “Timpului”.

Structura poemelor din volumele Panopticum (1943), Omul profilat pe cer (1945) sau Cântece negre (1947), este în mod programatic o structură narativă, de jurnal – lucru dovedit și în 1975, când poetul publică “Jurnal de front” în engleză, franceză, germană și rusă[16]. Și Jurnalul lui Ion Caraion prezintă, în schimb, o structură poematică. De aceea el poate fi considerat un jurnal de Panopticum. Interesul față de poeme și față de genul diaristic crește în progresie geometrică prin combinația metodelor unui poet cu cele ale prozatorului. Ion Caraion se situează într-un atelier de creație dublu compartimentat, însă mereu la pragul celor două încăperi ale experienței literare. Acesta este elementul lui : experimentalismul poetic și diaristic.



Photobucket




NOTE:


[1] I. Caraion, “Dinastie”, în “Astra”, an. 15, nr. 4, oct.-dec. 1980, p. 1;



[2] P. M. Haș, art. “Gedanken um ein Tagebuch” (despre I. Caraion, Jurnal I. Literatură și contraliteratură, București, Cartea Românească, 1980), în rev. “Karpaten-Rundschau”, an. 14, nr. 3, 16 ian. 1981, p. 5;



[3] E. Manu, art. “Cât poate dura o poezie”, “România liberă”, an. 39, nr. 11271, 23 ian. 1981, p. 2;



[4] E. Barbu, prezentare la art. “« Europa liberă » și crainicii ei văzuți de la bucurești de Ion Caraion”, “Săptămâna, nr. 585, 19 februarie 1982, p. 7. Rândurile nu merită nici un comentariu din partea noastră. Cu un an și ceva înainte, în 1980, Ion Caraion, trimițând un articol ce-a fost publicat în Belgia, se ridicase împotriva ieșirilor antisemite din “Săptămâna” ale lui Eugen Barbu. Acest ideolog comunist, care dobândise de două decenii toate rangurile oficiale de Partid , se dedă în tot anul 1982, prin serialul pseudo-diaristic intitulat apoi “Jurnalul lui Ion Caraion”, la un furibund atac împotriva “neofasciștilor” de la “Europa liberă”, cum îi numește pe membrii redacției secției române a acestui post de radio din München, în aceeași prezentare a Jurnalului..., din ziua de 19 februarie 1982: “Prezentând aici dovezi că toți cei care au trecut pe la postul de radio « Europa liberă » aveau ceva pe conștiință nu facem altceva decât să arătăm că neofascismul s-a cuibărit de multă vreme în spatele microfoanelor de la München. Și, pentru că avem humor, vom lăsa să vorbească paginile scrise cu mânuța sa, de către ultima « stea » a exilului.
Deci, ce gândea la București, în intimitate, Ion Caraion despre soții Untaru?”;



[5] E. Barbu, art. “« Ginerica » Leduncă sau spălătorii de morți”, “Săptămâna”, nr. 582, 29 ianuarie 1982, p. 7;



[6] I. Caraion, Jurnal II. Literatură și Contraliteratură (ediție îngrijită de Emil Manu), Editura Albatros, București, 1998, p. 249;



[7] Ibidem, p. 14.



[8] Cum îl numește condescendent pe N. Iorga în Jurnal, peste patruzeci de ani, Ion Caraion;



[9] Ibidem, pp. 17-18;



[10] Ibidem, pp. 250-251;



[11] Ibidem, p. 252;



[12] E. Barbu, art. cit., p. 7;



[13] Ibidem, pp. 252-253;



[14] Ibidem, pp. 24-25;



[15] Ibidem, p. 25;



[16] I. Caraion, “Front diary” (translated by Yolanda Mecu-Iacșișer; apare și în edițiile franceză, germană și rusă ale aceleiași reviste), “Romanian Review”, an. 29, nr. 2, aprilie-iunie 1975, p. 10-11.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!