Prima parte

Dragă,
din '99 n-am mai fost la mare, deși până în primăvara anului trecut am avut casă cu vedere la mare în Constanța, devenită acum Citroen roșu – fi-miu, Matei, e la Sinaia, pescuiește cu urșii și “se dă” pe net din banii lui de buzunar. În anul ăsta am ajuns la mare dus de două valuri, perfect compatibile cu viața mea recentă, îmbârligată și sucită rău de tot, totuși decentă până la umilință.
Primul val a fost de o noapte și o zi, pentru a fi prezent la deschiderea festivalului de vară "poezie.ro". Dacă nu ajungeam, riscam să restructureze Radu www.poezie.ro, astfel încât să rămân și de pe aici pe drumuri și pe dinafară, tocmai acum, când a revenit pe sit Radu Herjeu călare pe calul său alb.
Drumul la dus s-a făcut cu 230 de kilometri la oră, cu Mat pe locul copilotului, cu Dana detașată și cu mine foindu-mă pentru a-mi lămuri de ce în ultimii cinci ani, pe unde am lucrat, se restructurează instituțiile pe pielea mea. Bobadil a fost cel ce a condus, sponsorizat și întreținut expediția. La întoarcere am mers, tot Andu Moldovan a condus, “numai” cu 200, prin furtună, eu începând să-i povestesc Danei părți din viața mea. Nu am ajuns să-i spun concluziile, fie ele și parțiale. Înainte să se reverse apele din ceruri peste noi, trăznetele au fost, alternativ, orizontale apoi verticale și tot așa. Constat că Opelul lui Andu înoată excelent cântând Page & Plant – NO QUARTER; un fel aparte de manele! “Definiția” sunetului este formidabilă. În habitaclu bântuie ideea “smoke on the water” de 3,44 min. a Deep Purple-lor, dar renunțăm, pentru că unii fumăm Philip Moris, alții British Tobacco și nu dorim să simțim concurența monopolurilor prin hilurile noastre pulmonare.

*
...
Deschiderea a fost festivă de-a binelea, nimic despre poezie, totul despre integrarea europeană și imposibilitatea noastră de a ne integra – ceață argumentativă la mal, în larg, deasupra și pe fundul Mării Negre! “Imposibilitatea” a fost opinia lansată de un distins profesor universitar. Mă rog, fiecare cu pescărușii săi, mai agitați, prin urmare contrariați de spiritului agigean, ori mai liniștiți, adică planând adecvat spiritului ce domnește prin borcanele muzeului Institutului de Cercetări Marine din Agigea!
Am reușit să strecurăm câteva recitări, apoi iară am revenit la calcule privind șansele integrării. Liviu Nanu, alias Anton și Andu Moldovan, alias Bobadil, nu și nu!, pentru că aranjau atelierele de lucru nocturn.
Așa deci, a urmat un “grătar”, onorat cu de toate tot de Bobadil și oficiat de Anton. S-au format două grupuri de lucru intensiv (unul a tratat problemele creației literare de pe situl nostru, celălalt mulțumindu-se cu itinerarii livrești) și un al treilea, mai mic, format din doi vegetarieni (care a parazitat cu talent și grație celelalte două grupuri). Ei bine, Atelierele și-au terminat activitățile spre dimineață – la 5 făceam baie în mare, împreună cu Anton, sub privirile pofticioase ale fricoșilor. Personal am înregistrat o performanță ce mă uimește încă: am lăsat în apă Rollexul. Atâta mai aveam și eu mai de soi, dar nu regret, pentru că se cheamă că am dotat plaja din Agigea cu un ceas de marcă. Oricum, Mat mă tachina de ani de zile, spunând că un ceas din ăla poate să-și cumpere și el din Obor cu 250 000 de lei.
În cameră, Anton mi-a arătat o conservă de pește, mi-a indicat patul în care să dorm și mi-a cerut pastă de dinți. Nu aveam scrumieră!
După un somn scurt, urma să plecăm direct spre București. Aș! Am oprit la Bellona, în Eforie. Voia Bobadil să bea o bere. Da, da... am băut bere până s-a înserat. Din vorbă în vorbă, că am și vorbit, am spus Andului părerea mea despre rolul criticii literare, dar și despre rolul criticului literar. Mai greu a fost să detașăm critica literară de istoria literară. După aceea a fost ușor să găsim rolul criticii și menirea criticului literar, ca interfețe “profitabile” literaturii. Cum aveam timp la dispoziție, evident că am luat-o și puțin razna, pe căile eticii profesionale în materie de critică literară. Aha, ori băusem prea multă bere, ori aveam nisip în gură, ori ne bătuse soarele în cap, ori chiar se întîmplă ceva anapoda prin critica noastră literară, la capitolul eticii. Ca să nu rămânem cu raționamentele suspendate de precaritatea eticii aferente domeniului, am decis, “plajistic” olecuță, că mecenatul ar avea o mult mai mare șansă să sprijine literatura. Asta în primă instanță! Am mai convenit că Radu Herinean face în felul său mecenat, însă nu știe, pentru că suportul oferit de el este unul virtual.
Explicabil, da, băusem și eu, în sfârșit, bere. Apoi, cum să vă spun, vremea a fost superbă, sclipitoare, fierbinte. Am renunțat din pricina asta și la bricheta Zippo – cea îndrăgită de Radu Herinean. Am donat-o plajei Bellona. Așa că, la întoarcerea în București eram eliberat complet de complicații: nu tu slujbă, nu tu ceas, nu tu brichetă. Terminasem și pachețelul de șervețele de șters la nas. Era noapte. În București ploua molcom. Aveam un prosop în mână, o geantă pe umăr și o usturime de piele teribilă. În pantaloni scurți fiind, mă întrebam: ce caut eu în București, ce caut? La Agigea începea concursul de poezie. Bogdan Geană se legăna într-un hamac în bermude. Luase ultima decizie: în poezie se acceptă exprimările licențioase, însă în comentarii nu este permis atacul la persoană, decât dacă a îmbrăcat ținuta licenței poetice, desemnându-mă să vă transmit această exigență. Pe mine mă aștepta o noapte de insomnie, de căutări: oare ce face Cosmin Dragomir, citește Cehov?; Anton caută să rezolve sintagma: “extrem de tot, / foarte ciudat”?; vine, ori nu, Sirena, dar Andia și Pan?; Radu se va împăca până la urmă cu gândul că nu va ajunge să facă scufundări de adâncime, pentru că nu are costumația potrivită?; Dodu va renunța, din Canada lui, să mă mai acuze că port tricouri chinezești cu burtă, de vreme ce eu port Naf Naf fără cravată în partea de sus și Levi Strauss în partea de jos?; Marian Șolea se va împăca până la urmă cu el însuși devenind “Contemporan cu Dumnezeu”?; cum se simt poeziștii bântuind prin parcul institului, plin de plante rare ce nu se mai găsesc în altă parte a litoralului Mării Negre (ușor orsinic, sălbatic întregul parc, dar prielnic meditației, reîncărcării bateriilor)?; o fi rezolvat Liviu Ioan Stoiciu “misterul” bazinului ce reproduce în miniatură Marea Neagră?; ce face câinele Bebe?; oare cotoiul Che, care e mai alb ca laptele, o să devină rasist, după ce mă va vedea bronzat?, unde e Lupișor?; Silișteanu ne-a trecut, pe Bogdan Geană și pe mine, pe lista nominalizaților la premiile “jurnalismul de binefacere”, dat fiind că domnia sa a fost cel ce în anul acesta a înmânat premiile pentru jurnalism, în cadrul festivității de la Mamaia?

Cu drag,
Adrian
P.S.: după ce-mi revin, revin!