„Cînd s-au fost spus îngerii” (Editura Epigraf, 2009) este un volum în care poetul Traianus (Traian Vasilcău) încearcă, în dulcele stil clasic și în acea limbă veche, bogată și armonioasă a românilor de peste Prut, să definească poetic raportul dintre ființă și divinitate, când ridicându-se pe sine în plan astral, când coborându-l pe Dumnezeu cu toți îngerii săi în lumea muritorilor. Îngerii lui Traianus, deși nu-și pierd atribuțiile sacre, sunt surprinși în ipostaze terestre, ei dorm, visează, au neliniști, caută fără să știe ce și abia într-un târziu poposesc „În brațe-ntârziate de iarbă”, în timp ce poetul, contemplându-i, se umple de har și se supune unei metamorfoze de tip orfic: „Simt c-ajunge-oi un psalm fără seamăn / În câmpia iubirii de Tine-nflorit” („Psalm înflorit”).
Discursul poetic pare a nu se putea construi decât într-o stare de grație, de iluminare și el nu exprimă individualitatea emițătorului său, ci conține un mesaj care vine de dincolo, din transcendent. Poetul este doar un instrument prin care se concretizează starea de poezie pură, mâna care transcrie și ochiul care se miră, restul fiind doar o luptă surdă cu „harfele de tăceri”. Gândirea „lucrând continuu din amurg în zi” blochează elanul creator: „Din toate mi-e cupolă doar gândirea / Lucrând continuu din amurg în zi / Privesc apusul. Iată poezia / Pe care n-am s-o scriu în veșnicii!” („Dialog cu tăcerea”).
Din păcate, destul de puțin perseverent, alunecând adesea în capcana cuvintelor și, de dragul rimei, amestecându-l cam des pe Allah în treburile ortodoxiei, poetul părăsește această temă, a raportului dintre creație și autorul ei, pentru a aborda un fel de poezie mistico-religioasă (v. postfața lui Eugen Dorcescu) în care se amestecă idei dintre cele mai bizare și ecouri filosofice ori livrești, cu slalomul printre învățăturile bisericești și cele profane, astfel că, dacă n-ar exista acea ușurință a lui Traianus de a versifica și de a crea metafore din orice, cititorul lui ar părăsi lectura de la cele dintâi zece pagini.
În ciuda lirismului afișat și a pretenției de a da glas propriilor trăiri, chiar și în cele mai reușite poeme te izbește o senzație de artificial, de vorbire goală, de poem făcut, iar nu trăit. Simboluri mistice profunde, cum ar fi crinul, de exemplu (care în poezia lui Ioan Alexandru căpăta semnificații tulburătoare) sunt diluate copilărește, în poeme scrise cumva în grabă, și nici într-un caz în acea stare de grație invocată la începutul volumului: „Duce-m-aș și tot aș merge / Flori din Domnul aș culege / Să le-mpart străinilor / Mai marii stăpânilor / Să-mi dea voie fără grabă / Să-mi port rănile prin iarbă // Și-ntr-o zi din crinul dulce / Să fiu cucului o cruce” [s.n.](„Ceaslov”).
Un „Psalm” preia tema argheziană a căutării neliniștite, dar fără tensiune autentică, pentru că ceea ce strică în versurile lui Traianus este trufia poetului de a se crede stăpân peste cuvinte. Nu este suficient să apelezi la figuri de stil tradiționale, să personifici crinul, să aduni stele, îngeri, catedrale, biserici și cerbi, deci un întreg „arsenal”, pentru ca poemul să aibă greutate. Cum se întâmplă de obicei, ce este prea mult strică: „Te-am căutat în schituri pe coline / De-atîtea mii de ani te-am căutat / În catedrale și-n biserici pline, / Dar nu erai, Iisuse, pentru mine, / Cel care n-ai trădat și-ai fost trădat. // Te-am căutat în monastirea ierbii, / În care crinu-ngenuncheat ruga / O viață-n adevăr să i se dea, / Te-am căutat în cea din urmă stea / Ce-o înecau într-o privire cerbii” („Psalm”). Nu cred că lecturile din Biblie sunt absolut necesare pentru a scrie poezie cu temă religioasă, dar câteva cunoștințe elementare trebuie totuși să ai, atunci când abordezi o astfel de temă. Absența acestor lecturi fundamentale și înclinația spre rimele facile au, cel mai adesea, un efect invers celui scontat, cu atât mai mult cu cât abundă locurile comune, truismele, inadvertențele, datorate, probabil, și unei impardonabile neglijențe la recitirea textelor (care sunt scrise dintr-o răsuflare și tipărite imediat, ceea ce Eminescu, invocat ca model, nu făcea niciodată). Un „Psalm” de la pagina 19 este cel mai grăitor exemplu de ceea ce se poate întâmpla când, de dragul semnificantului, sacrifici semnificatul, și rimezi „agale” cu „țambale”, transformând poemul religios în text de manea: „Răspunsu-și caută o întrebare / N-am leac de cer – să-l am va trebui! / Semăn iubire, dar culeg uitare / Și noapte-mi este fiecare zi. // Din veacuri ca din boală ies agale, / Și, Doamne, rău mai mult mi se cuvine, / Resimt viori în glas, resimt țambale [s.n], / De dincolo de dincolo de Tine // De numele-mi n-o ține cont vecia, / Doar uneori, eternul infinit / Va mângâia pe creștet iasomia / Care voi fi în timp nedefinit”.
Dulcele stil clasic are niște rigori pe care, dacă nu le iei în seamă, riști să-ți cobori poezia la nivelul unor simple texte lăutărești, așa cum se întâmplă într-un pseudosonet, unde contrastul dintre tema serioasă, rimele sprintene și răsuflate și măsura de 8-9 silabe (ar fi trebuit măcar 10, dacă nu se putea cu 11), la care se adaugă cele câteva năzbâtii („cu zări de marmură suspin”, „să-i cînt la naiuri verzi tăcerea” etc.) creează un efect de-a dreptul comic: „Prin seară sufletul meu trece / Și-i hăituit de-atîta drum. / Din tronu-i, Dumnezeu îmi spune / Că pot muri, dar nu acum. // Prin templul zilei umbra-mi umblă / Ca prin uitare acest crin, / Miresmele-i rănescu-mi chipul / Cu zări de marmură suspin, // Dar alte zări îmi las sub cruce / Să-mi lumineze cînd m-oi duce / Cuvintele pîn`la Cuvînt // Și, înrudit doar cu durerea, / Să-i cînt la naiuri verzi tăcerea / Și s-o dezmierd ca pe un sfânt” („Suflet în seară”).
N-am citit celelalte volume ale lui Traianus (și, vai, aflu de pe ultima coperta că a „editat” până acum 28!), dar, citindu-i cu atenție volumul „Cînd s-au fost spus îngerii” (titlu nu foarte fericit ales), cred că mă aflu în fața unui poet inegal, care nu și-a cristalizat influențele și nu și-a găsit încă propriul drum. Probabil că ar trebui să facă o pauză mai mare între volume (când ai numai 40 de ani îți poți permite să scoți volumul cu numărul 30 ceva mai târziu!) pentru că, apelând și eu la un truism, trebuie să-i reamintesc poetului de peste Prut că nu cantitatea este garanția calității. Lui Traianus nu-i lipsesc imaginația și vocabularul poetic, dar nu le folosește, cel puțin deocamdată, așa cum trebuie, astfel că, din truda-i necurmată, rezultă strofe cum ar fi următoarea: „Am devenit gravid de plînsu-Þi, Doamne, / Vreau să te nasc în cer, dar nu mai pot, / Grădini sonore desfrunzite-n toamne / Dovezi Îți freamătă și Te socot // supremul lor stăpîn și se porniră / Să te sărute-n veci, sublimă liră” („Ce nu mi-a spus îngerul”).