- “... aici provincialul !” așa începe unul din volumele tale. Sufera poetul Ion Burnar de complexul provincialismului ?
- Nici pomeneală ! Între un poet care trăiește pe “floastărele” Capitalei, să zicem, și unul care scrie pe vârful Pietrosul, nu există diferențe. Doar nuanțe. Un poet “dă” București are avantajul de a fi mai aproape de foc, încălzându-se mai ușor cu sumedenia de edituri, reviste, literați, deci, șansa de a fi cunoscut mai bine. Dar una e valoarea și alta reclama, de cele mai multe ori din tablă de conservă și nu de argint.

- Iată că aproape au trecut cei șapte ani de când ai scris acea “orgolioasă dedicație Uniunii Europene”. Crezi că acum intrați în Uniunea Europeană avem noi forța și tăria de a ne păstra și impune valorile în fața fenomenului globarizare ?
- Globarizarea așa cum o văd eu presupune unitate prin diversitate. Pare paradoxal, dar abia de acum încolo prin structurile europene vom fi cunoscuți mai bine în ceea ce avem noi particular. Iată, recent am fost invitat, timp de o lună prin Italia de Nord: Bolzano, Veneția, Padova, Trento, Verona. Pe filosoful de talie europeană, Massimo Cacciari, primarul Veneției, în discuția pe care am avut-o cu Domnia Sa, l-a înteresat literatura română, cântecul, jocul și portul românesc. Cred că vom asista în viitor la o resurecție a tradiționalismului, fie și pentru faptul că aceste valori sunt căutate de occidentalii, care abia acum văd cum suntem noi cu adevărat și nu cum ne prezintă uneori publicații, cel mai adesea rău intenționate sau care judecă superficial.

- Rămân tot în sfera provincialului, te supără sintagma “poet de provincie” ? Și-a schimbat omul provincial mentalitatea de provincialism ? Crezi că a reușit Omul de cultură să-și scoată capul în lume din această seferă ?
- Nu există poeți de provincie, eventual care trăiesc în provincie, ceea ce este cu totul altceva. Omul provincial rămâne cu anumite sechele în fața “metropoliților”, dar omul de cultură, mai ales la ora actuală nu-i cum. Are acces la edituri, reviste, internet ca și cel care stă la umbra... Intercontinentalului. Atât doar că așa-zisul provincial cultural este văduvit de cunoașterea unor mai numeroase personalități care au pâinea și cuțitul, de unde faptul de a fi ignorat la acordarea unor premii, distincții. Și din cauza provincialului comod, care, de multe ori nu se implică în a-și face mai bine cunoscută opera în mediile marii intelectualități.

- Arbitrii europeni ne-au dat “cartonașe roșii” la capitolul; corupție, grupuri de interese. Domeniul culturii suferă de asemenea flagel ?
- Da! Din păcate cultura românească este tributară unor metehne de sorginte țigăneasco-balcano-fino-ugrică carpatină. Vorba lui Poincaré: “Que voulez-vous? Nous sommes ici aux Portes de l'Orient”. Corupție, partizanate, fiecare pentru el, iar instituțiile de cultură s-au transformat parcă în instituții împotriva culturii: nu există legi clare care să-l apere pe intelectual de arbritrariul unor politici făcute de semidocți, dacă nu de-a dreptul de analfabeți, care prin toate parlamentele de la Revoluție încoace sunt în fruntea a tot felul de comisii... culturale (sic)

- Se poate trăi în România zilelor noastre din scris ? Câtă avere ai făcut din această îndelenicire ? Ai ajuns în vizorul fiscului ?
- Nici nu se pune vorba. Eu am trăit și trăiesc din meseria de profesor ori de jurnalist. Avere din scris ? La Porțile Orientului ? Dar ce sunt eu, parlamentar cu patru clase ?

- Care dintre cărțile tale îți sunt la suflet ? ...sau încă n-ai scris-o ?
- Toate-mi sunt dragi, pentru că fiecare din ele îmi arată chipul lui Burnar la o anumită vârstă ori perioadă sufletească.

- Se poate vorbi de o agendă a poetului Ion Burnar ? Care sunt proiectele tale literare ? Pe când alt gen de scriitură ? (roman, eseu, etc. )
- În primul rând continuu să scriu, mai ales poezie. Dar și estetică. De publicat public mai rar. Văzând regimentele de veleitari cu cărți pe piață, parcă-mi vine lehamite să mă-nrolez în rândurile lor. Și-apoi, vine partea financiară care la mine ... e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire !

-“... rezistent în poezie” (A. Cosmuța), înfruntând de unul singur regimul totalitar cât și faptul de a nu te întegra în rândul unei generații, și totuși Radu G. Tepoșu îndrăznește în a sa “Istorie tragică...” a te așeza “printre liderii optzeciști”. Care dintre afirmațiile celor doi te “prinde” cel mai bine ?
- Amândouă ! A nu vrea să te integrez unei generații anume, cum spune Cozmuța, înseamnă a fi original. Ori a fi considerat “printre liderii optzeciști” cum spunea regretatul Radu G Tepoșu despre poezia mea, presupune neapărat originalitate, particularitate în demersul liric.

- Crezi în fenomenul de generație ? A existat o “generație de aur” în perioada în care te-ai format ca scriitor ?
- Cred în solidaritatea de idei a unei peroade sau alteia, care poate duce la impulsionarea unei direcții, a unui curent de idei deosebit de clișeele plictisitoare ale zilei. O astfel de generație a fost cea a optzeciștilor, de care ai amimtit înainte. Un grup care are aceleași aspirații ca ale tale, îți poate da un curaj mai mare să-ți impui propia-ți personalitate.

- Te afli în fruntea unui cenaclu de provincie. Recent N. Manolescu afirma într-un interviu că:” nu mai avem cenacluri și că vremea lor de glorie a trecut”. Și totuși afirmația liderului Uniunii Scriitorilor nu are suport; voi existați. Să fie oare o necunoaștere a realității din teritoriu de către Dl N. Manolescu ?.. sau o necunoaștere a acestor grupări literare de către forumul breslei scriitoricești ?
- Nicolae Manolescu nu prea are dreptate, cum că “vremea de glorie a cenaclurilor a trecut” Iată, eu conduc din 1990 Cenaclul Scriitorilor din Maramureș, pe care de altfel l-am înfințat. Dar iată că, acesta a devenit un fel de agoră pentru literații din zonă. Vin și citesc aici poeți, prozatori din tot județul, dar și din Satu Mare, Cluj, Bistrița, Sălaj. Cenaclul nostru, ca și al vostru, și altele prin țară, infirmă spusele distinsului critic. Câtă vreme nu există blazare, cenaclurile pot fi o pepinieră pentru cei tineri și un loc de spălare a ochilor și urechilor de zgura stupidă a socio-politicii. Prin artă, schimb de opinii, etc.

- Sunt vremurile în care se scrie mai mult decât se citește. Cunoști vreo “rețetă” pentru echilibrarea acestui paradox ?
- Un management editorial făcut cu pricepere. O industrie a științei de a tipări și vinde cărți cum am văzut în Italia și Austria. Pentru că, în ciuda mijloacelor electronice de informare, cartea este și va fi modalitatea cea mai comodă și relaxantă de îmbogățire spirituală.

- Scriitorii sunt extrem de ocupați; uni au treburi în administrarea unor instituții, alții își duc traiul prin redacțiile unor ziare (cazul tău) alții au luat-o spre lumea afacerilor (dacă au reușit, caz fericit ). În asemenea împrejurări își mai găsesc ei timpul necesar să-și arunce privirea spre ce mai scriu tinerii ?
- O modalitate de recuperare a poeziei tinere este exact ceea ce spuneam adineori: cenaclul, mulți literați, întra-devăr, sunt implicați în afaceri, fie în politică sau jurnalism. Citesc, deci mai puțin, ce scriu alți confrați, cu atât mai puțin pe a unor tineri, care cred că au dat cu pumnul în planetă, dacă-n literatura lor abundă termeni buni doar la dicoteci. Ei vor scrie bine când vor da cu capul de pământul realității și vor fi obligați să se întoarcă la vechile și mereu noile întrebări ale literaturii de totdeauna: cine suntem, de unde venim, încotro ne-ndreptăm. Restul ... e literatură !

- “... aștepți metropoliții!" Ce întrebare le vei pune ?
- Dacă prin urbea lui Bucur se mai scrie poezie citită. Dacă nu, le dau eu cu împrumut. Dar premiile pe ele să i le dea... lui Ionu Împăratului, alias Ion Burnar de la capătul satului ...

- Îți mulțumesc,