În mitologia aztecă, șarpele cu pene era reprezentarea zeului Quetzalcoatl, cel care împărțea oamenilor cunoașterea; el era dătătorul de viață și de moarte, dar și simbolul învierii. Nu chiar diferit de religia de tip creștin, credințele religioase ale mezoamericanilor vorbeau despre succesiunea ciclică a lumilor, cea în care trăim fiind a cincea din câte au existat. Cum cea dinaintea noastră a fost distrusă de potop și de flăcări, Quetzalcoatl a refăcut-o din oasele ființelor anterioare, coborând în lumea morților. Ispitit de zeul Tezcatlipoca să întrețină o relație intimă cu o preoteasă, Quetzalcoatl s-a sinucis apoi, cuprins de remușcări, inima lui devenind steaua dimineții.

În volumul „Șarpele dezaripat” (Editura Princeps Edit, Iași, 2008), Florin Dochia reia această mitologie veche, transformând-o într-un mit personal. O ars poetica plasată la începutul volumului îl înfățișează pe creatorul de frumos drept o plăsmuire hibridă, parte zeu, parte ucenic vrăjitor, nesigur de puterile lui („Când inventez un înger fac să curgă un râu”), somnolent, blestemat să rătăcească între somn și trezie, incapabil să-și controleze forța imaginativă.

Creatorul de discurs poetic observă că nu mai ține sub ascultare sensurile cuvintelor, că între semnificat și semnificant s-a produs o ruptură și că memoria a refăcut greșit legătura dintre nume și realitatea pe care acesta o acoperă. Din această cauză, discursul curge halucinant, se ramifică în chip coșmaresc, se dilată, alternează tragicul cu ironia, se încolăcește ca un șarpe ori se fragmentează, acceptând în segmentele lui petice străine, din limbajul mundan: „trezește-te / Mă îngerule și curgi mai departe fă-te cascade / Fă-te că lucrezi la memoria mea mă îngerule / Fir-ar mama ta fericită că te are înger îngerașul meu / Ce mi te-a dat de-a dura până sub patul de / Cetină și copil / acolo curge viața mea ca un vis / Uitat în care îngerul mă visează cum visez un înger / inventat înainte de ivirea zorilor. Și deșteptătorul / Þârâie ca un aparat de măsurat radioactivitatea: / Cernobâl la voi am fost și știu visul pe de rost” („Ucenicul vrăjitor”).


Conștient că lumea este construită din perechi de contrarii, din da și din nu, din lumină și din întuneric, din somn și trezie, Florin Dochia imaginează o altă pereche de antonime - șarpe cu pene / șarpe dezaripat pentru a vorbi, cumva în spiritul filosofiei lui Blaga, despre cunoaștere. Demiurg, capabil să structureze un univers cu ajutorul cuvintelor, poetul își dă seama că tot ceea ce creează reprezintă o reflecție a propriului eu. Singurul lucru pe care îl poți cunoaște este Sinele, dincolo de care nu ai cum să te avânți. Dincolo de oceanul de hârtie sunt alte oceane de hârtie, astfel că „șarpele dezaripat” devine un simbol nu numai al lipsei de comunicare, dar și al interdicției de a cunoaște rațional / lucid: „Am făcut lumea aceasta ca să mă îmbrace / Ca să nu fiu gol în fața oglinzii / Desigur am făcut-o din cuvinte pe care / le-am scrijelit în scoarța trupului meu tânăr / Fiecare celulă are un nu și un da pe care le / Luminez și le întunec după pofta inimii / desenez / La suprafața oceanului de hârtie cu alge luminiscente / Toate lucrurile și le închid în cuvinte privesc / din zbor lumea asta și zic: e bine” („Șarpele dezaripat”).

Încercarea de a se plasa în centrul universului este sortită eșecului, și un „Psalm” se adresează stăpânului a toate, a cărui furie și spirit justițiar din Vechiul Testament sunt înlocuite cu nepăsarea. Lui Dumnezeu, crede poetul, nu-i mai pasă de ceea ce se întâmplă cu omul, nu mai dorește nici ascultare, nici nu-l mai pedepsește, ci, pur și simplu, îl ignoră, făcând astfel inutil elanul de transcendere: „urma pasului Tău Doamne este / Murdară de nepăsare ochiul Tău mă / Doare cu nevederea pe care mi-o dăruiește”. „Prins în cătușa libertății”, într-o lume de care lui Dumnezeu nu-i mai pasă, poetul înțelege grozăvia pedepsei: el este obligat să se reflecte doar în „oglinda mată a furiei și a distrugerii”, căci o lume fără Dumnezeu este una în care totul este permis, dar în care „strigătul sălbatic și agresiv” este al unui „eu” bolnav, singur și furios; „Eu înăuntru suferind de mine însumi / Rupt de singurătate / Rănit de granițe absente / Cu ochi flămânzi de absolut / De nepăsarea atomului de hidrogen / Împerecheat în apă / Ajuns de blestemul porților deschise / Îndărătul cărora haosul e stăpân / Pe o planetă ridicolă / Părăsită până și de hazard” („Cave cane”).

Poemele lui Florin Dochia sunt importante nu numai prin felul în care sunt structurate, nu numai prin imagistică, ci, mai ales, prin stratul lor ideatic. Poetul din Câmpina, trecut prin experiența postmodernistă, pare a fi ajuns într-un loc ce-i permite o privire de ansamblu; discursul poetic, în absența meditației, a ideilor și a sentimentelor codificate în mesaj, este unul steril. A scrie fără să te plasezi în metafizic înseamnă să fii ridicol cum era Xerxes – saltimbancul ce biciuia marea, ori să rătăcești prin labirint (v. „Minos”) „cu ochiul întors înăuntru / Spre neantul fără de margini și fără de durere”. Nu locul și timpul contează, ci „drumul dinspre acolo / Înspre aici” („Acele femei”), și nici el, drumul, în totalitate, ci sensul lui, întotdeauna metafizic: discursul poetic înseamnă flux / drum dirijat afectiv spre afectivitatea celorlalți.


În volumele anterioare se făceau simțite influențele livrești, bogata experiență de lectură și, de ce nu, o tehnică a intertextualității experimentată de mai toți poeții generației sale (chiar dacă Florin Dochia nu și-a dorit în mod expres să fie legitimat de optzeciști). Volumul „Șarpele dezaripat” marchează o decantare a influențelor și dobândirea limpezimii necesare: „Din înaltul trecerii ochiului meu închis prin labirintul / Geometric ascuns în lăuntru aud clopote cum înfig / Cuiele bucuriei și ignoranței în palmele mele și / Se deschid fântânile omului de spumă pe care / Îl sparge vântul și-l pierde în realitatea fluidă a / Visului / gol pe dinăuntru e Cuvântul / Gazon / Ars de văpaie e somnul în culcuș străin / sună / Deodată pereții transparenți sub loviturile / Luminii aripile se aprind de bezna cunoașterii / Doctore scoate-mi apendicele acesta din / Creier el e o carte deschisă cu file albe pe / Care mâna mea refuză să scrie” („A vol d’oiseau”).