Personaje: Egor, Yosha, Autorul, Personaje episodice cu rol formal în desfășurarea acțiunii(muncitori)
O scena ce îți dezvăluie măruntaiele, cu obiecte de decor și de vestimentație, mai precis toată recuzita aruncată, dezordonată, ca după terminarea unui spectacol, sau ca în timpul pregătirilor, în orice caz de parcă piesa nu e pregătită. Apar oameni din când în când și curăță, mătura sticle sparte, trec cu obiecte din culise pe o intrare și ies pe cealaltă, ignorând spectatorii. Fluxul de muncitori scade. Pe scenă au rămas doar câteva piese de mobilier, sticle sparte, golite, prea puține încă nedesfăcute. Doi bărbați îmbrăcați în costume șifonate, cu priviri motolite de somn și apatie, cu părul cifulit, cu mersul legănat și lent. Se așează pe două scaune mai aproape de marginea scenei, își țin capul în mâine, își trag palme și scot sunete pentru a se trezi. Privesc dezorientați spre public, gândindu-se până atuncea la apariția lui ca la un eveniment distant, nerealizabil decât într-un viitor ce nu-i privește, nicidecum la un moment fatidic pe care vor trebui să îl înfrunte.

Egor(fluturând mâna greoi încercând să risipească o îngrijorare încă neînfiripată): Nu vă faceți griji, dragii mei, nu va fi o scenetă din aia, postmodernă, cu doi oameni care stau în fața voastră și discută filozofie de doi lei, refulată de cine știe ce rebutant scenaristic.
Yosha(privind când îngrijorat către Egor, când zâmbind timid și puțin stânjenit spre public): Atunci ce facem nene? Oamenii ăștia au venit aici să vadă un spectacol, nu? Au venit sa râdă, să se simtă bine, sau pur și simplu să vadă...nu...să trăiască o poveste bună. Au dat bani, bani munciți...(privind abătut spre podea). Și apoi am rămas numai noi doi. Toți au plecat, nu știu de ce naiba n-am făcut-o și noi. Uite, iau până și decorurile.
Egor(cu un aer de indiferență, manifestând totuși un pic de optimism subtil, dar puternic) : Lasă prietene, pentru ce ar fi trebuit să jucăm, noi trebuia să îi plătim pentru a ne privi.
Yosha(acceptând cu o privire amară cele spuse de colegul său): Asta așa-i. Și când mă gândesc ce îngâmfat neserios e scenaristul și regizorul nostru. Pe unde boala s-o fi plimbând?
Egor(împăcat cu situația): Lasă Yosha, mai bine fără el(Se ridică, caută două sticle mai pline și îi dă una tovarășului său.) Hai noroc, bătrâne!(către public, ridicând sticla în sus) Vreți și voi? Mai bine nu. Uitați ce a făcut din noi.
Beau amândoi câteva gâturi lungi rare, cu sete, ca o desfătare interzisă, ca o nevoie mai presus de înțelegerea umană, efectiv redevenind ființe întregi cu fiecare strop, de parcă lichidul ar umple golul lăsat de o ruptură recentă. Privesc apoi spre sală, căutând ceva, inconștient.
Egor(căpătând încredere în propriile puteri): Știi ce cred eu? Că putem, noi doi, acum, să facem o improvizație mai bună decât toată prostia aia .
Yosha(curios, cu sclipire în ochi de idei ce se aglomerează și se luptă pentru a ieși cât mai repede pe gură; gesticulând fericit): Cum ar fi...o idilă homosexuală interzisă de societate...între doi cowboy!!!
Egor(accentuând starea dinainte, continuând-o pe cea a prietenului său): Vezi că știi. Sau(căzând un moment pe gânduri, revenind brusc) un ofițer trimis în Vietnam să caute colonel dezeror. Va fi despre drama războiului și nebunia ce o aduce.
Yosha(foarte entuziasmat de creativitatea proaspăt descoperită): Sau un tânăr speriat de moarte, de un altul, care s-a travestit, în glumă la o petrecere.
O pauză scurtă pentru a mai sonda după idei.
Yosha: Eu zic totuși să facem ceva mai simplu.
Egor(prinzând firul ideii, angrenându-se în mașinație): Cum ar fi să...ne omorâm !
Yosha: Vezi că poți bătrâne? O operă de artă perfectă și sublimă.

Se ridică bucuroși de pe scaune, se îmbrățișează, se sărută pe obraji cu inconștiența unor bețivi, după care , cu sticlele într-o mână, cu cealaltă după gâtul celuilalt, încep să danseze un kazacioc dezmembrat.
În același moment întră pe scenă și autorul, plouat, cu hainele numai petice, mai ales paltonul, ținând cu grijă în brațe un teanc de hărtii pe care le îmbrățișa cu dragoste, ca pe o femeie mult iubită, de mult dorită. Privește cu groază și furie la cei doi, ei privesc spre el, se opresc din dans, pendulând totuși fericiți. Autorul arată de parcă ar fi văzut stafia păcatului și durerii, după care își revine, se face roșu la față, aruncă hârtiile pe jos și se apucă de zbierat.

Autorul(cu un glas îngrozitor): Ce-i cu debandada asta? Unde-s decorurile?(cu tonul în continuă scădere, devenind din ce în ce mai plângăreț odată cu realizarea treptată a distrugerii ce s-a petrecut). Unde sunt actorii? Unde sunt actrițele? Unde, nefericiților, unde? Și voi?(încercând să revină la starea inițială) Ce faceți? Parcă ați fi niște porci! Ce dracu mai faceți aici? Fugiți și voi, mișeilor!
Egor(calm, plutind departe de conflict): În apărarea porcilor, ei nu sunt chiar așa de răi ca noi!
Yosha(împărtășindu-i atitudinea): Noi aveam de gând să ne omorâm.(Dă din umeri indiferență.)
Autorul(dezgustat): O să vă omorâți...o să vă omorâți moral. Ce viitor...sunteți morți deja. Uitați-vă la voi, spiritul vă face carnea să putrezească. M-ați ruinat...(Cade pe podea, găsește o sticlă și se apucă să bea cu tristețe.)
Egor(cu un ton milostiv, căutând împăcare, dornic de a alina o durere): Uitați, haideți cu noi, că nu ne mai omorâm, ne îmbătăm muci! Asta în fața oamenilor(arătând spre public).
Autorul(cu tonul scăzut, sleit de puteri): Ce să vă îmbătați, mă? E apă în sticle, e ce-a mai rămas din recuzită, nu? Erau pentru scena cu banchetul. Erau pentru apogeul capodoperii mele.
Yosha(amuzat până la lacrimi): Ce capodoperă, nene? Era un rahat mare și puturos, că nici muștele nu se apropie de el.
Autorul scapă sticla pe jos, care se sparge. Privește apoi spre cei doi. Nu mai poate vorbi, se bâlbâie incontrolabil aruncând bucăți de cuvinte ce par a fi înjurături.
Egor se aproie de răvășeale de hârtii, ia o foaie la întâmplare, citește un pic și surâde.
Egor(plin de sine, brusc trezit și apărând dintr-o dată foarte prezentabil): Uite aici de exemplu.(Jucând patetic exagerat rolul). Gavrilov(mai mult mort decât viu, mai mult umbră decât carne): Doamna mea, nu mă ierta, nu merit, nu îți merit lacrimile, te-am înșelat. Te-am înșelat, dar sunt prea slab să plec de lângă tine, sunt slab. Sunt un animal și să mor ca un animal, lasă-mă deci să mor ca un animal, singur și în mizerie. În mizeria ce îmi este trupul și mai ales sufletul. Nu...nu merit nici să respir aerul din preajma ta, nici să îmi clătesc ochii cu minunatul tă chip.
Autorul încearcă disperat să lege sunete în cuvinte, dar nu reușește. Se prinde inimă de parcă fiecare cuvânt l-ar fi străpuns ca un glonte.
Yosha(ținându-se de stomac și râzând, fluturând arătătorul către Egor): Sau chestia aia pe care trebuia să o spun eu: Doamnă, până acum te-am iubit, acum te și respect.
Cei doi bărbați încep să rândă în timp ce autorul se ghemuiește cu capul între genunchi și începe să se legene ca un copil.
Egor(păstrând același aer de ironie acidă): Sau bătrânul ăla zgârcit care își împrumută nepotul cu banii lui de alocație pe care îi mai cere și dobândă și stă într-o singură cameră ce îi servește drept dormitor, birou și sală de mese, chiar dacă are ditamai viloiul. Ce glumă patetică de personaj.
Yosha(răutăcios; către autor): Nene, nu se mai scrie așa ceva de secole, nu se mai scrie nimic. Totul s-a spus. Du-te și te ascunde sub o piatră, căci nu mai e nevoie de tine. Ești un anacronic ratat și plin de iluzii.
Autorul, nemaiputând suporta, iese, mergând de-a bușelea, asemeni unui bebeluș. Lasă hârtiile în urmă și nu mai privește înapoi.
Yosha(puțin nedumerit, totuși, mulțumit că au scăpat de autor): Nu trebuia să facem ceva?
Egor(ca după o epifanie): Așa-i! Trebuia să ne omorâm.

Se apleacă și culeg fiecare câte o sticlă spartă, se luptă un timp, fără bestialitate, fără energie, fără plăcere. Se injunghie în același timp și cad răpuși la podea. Din culise, vine un lucrător cărând o mătură, deloc impresionant de cadavrele proaspete le împinge în culise ca pe niște gunoaie inutile, apoi se întoarce. Găsește foile răvășite, le culege cu grijă, se așează pe un scaun și începe a le citi.