ACTUL AL DOILEA

Scena I

Câțiva patricieni se află adunați acasă la Cherea.
PRIMUL PATRICIAN: Ne insultă demnitatea.
MUCIUS: De trei ani!
PATRICIANUL BÃTRÂN: Pe mine mă face muierușcă! Își bate joc de mine! La moarte!
MUCIUS: De trei ani!
PRIMUL PATRICIAN: De câte ori iese la plimbare seara, pe câmp, ne pune s-alergăm pe lângă lectica lui!
AL DOILEA PATRICIAN: Și ne mai spune că goana asta e bună pentru sănătate.
MUCIUS: De trei ani!
PATRICIANUL BÃTRÂN: Nici o scuză pentru așa ceva.
AL TREILEA PATRICIAN: Nu, așa ceva nu putem ierta.
PRIMUL PATRICIAN: Patricius, ție ți-a confiscat averea; Scipio, ție ți-a ucis tatăl; Octavius, ție ți-a luat soția și-acum a obligat-o să lucreze în casa lui de toleranță; Lepidus, ție ți-a omorât băiatul. Până când o să mai îndurați toate astea? În ceea ce mă privește, eu am ales. Între riscul pe care-l avem de înfruntat și viața asta insuportabilă, stăpânită de groază și de neputință, nu pot să mai șovăi.
SCIPIO: Omorându-l pe tata, el a hotărât pentru mine.
PRIMUL PATRICIAN: Tot mai șovăiți?
AL TREILEA PATRICIAN: Suntem cu toții de partea ta. Locurile noastre la circ le-a dat plebei, iar pe noi ne-a împins să ne batem cu plebea tocmai pentru a ne pedepsi și mai tare.
PATRICIANUL BÃTRÂN: E un laș!
AL DOILEA PATRICIAN: Un cinic.
AL TREILEA PATRICIAN: Un măscărici.
PATRICIANUL BÃTRÂN: Un nevolnic.
AL PATRULEA PATRICIAN: De trei ani!
Mișcare dezordonată. Arme care vântură prin aer. O făclie cade. O masă e dată peste cap. Toată lumea năvălește spre ieșire. Dar intră Cherea, nepăsător, calmându-le însuflețirea.

Scena II

CHEREA: Unde v-ați pornit?
AL TREILEA PATRICIAN: La palat.
CHEREA: Vă-nțeleg foarte bine. Dar credeți c-o să vă lase să intrați?
PRIMUL PATRICIAN: N-avem de gând să cerem voie.
CHEREA: Iată-vă, dintr-o dată, plini de bărbăție! Cu îngăduința voastră, pot să iau și eu loc la mine-n casă?
Ușa este închisă. Cherea se duce până la masa răsturnată și se așază pe un colț al ei, în timp ce ceilalți se întorc spre el.
CHEREA: Prieteni, nu-i chiar atât de ușor pe cât vă-nchipuiți. Teama care vă stăpânește azi n-o să vă poată ține loc de sânge rece și de curaj. Totul e prematur.
AL TREILEA PATRICIAN: Dacă nu ești cu noi, pleacă, dar ține-ți gura.
CHEREA: Cred totuși că sunt cu voi. Dar nu pentru aceleași motive.
AL TREILEA PATRICIAN: Destul cu vorbăria!
CHEREA (ridicându-se): Da, destul cu vorbăria. Și eu vreau ca lucrurile să fie limpezi. Fiindcă, deși sunt cu voi, nu sunt pentru voi. De asta nici metoda voastră nu mi se pare cea mai bună. Nu vă cunoașteți adevăratul dușman, i-atribuiți motive mărunte. Dimpotrivă, motivele sunt mari și-n acest caz vă duceți sigur la pierzanie. Învățați mai întâi să-l vedeți cum este și-atunci veți putea să-l înfruntați mai bine.
AL TREILEA PATRICIAN: Îl vedem așa cum este, cel mai smintit dintre tirani.
CHEREA: Nu-i sigur. Împărați nebuni am mai cunoscut noi. Dar acesta nu-i destul de nebun. Și ceea ce detest eu la el e tocmai faptul că știe ce vrea.
PRIMUL PATRICIAN: Vrea moartea noastră, a tuturor.
CHEREA: Nu, fiindcă asta e o treabă secundară. Pe când el își pune puterea în slujba unei pasiuni mult mai mari și mai ucigătoare, ne amenință în însăși esența noastră. Firește, nu-i pentru prima dată când un om dispune la noi de puteri nelimitate, dar e pentru prima dată când se servește de ele fără limită, ajungând până într-acolo încât să nege omul și lumea. Iată ce mă-ngrozește la el și ce vreau să combatem. A-ți pierde viața nu-i mare lucru și, de va trebui, voi avea acest curaj. Dar să constați cum se spulberă sensul acestei vieți, cum se distruge însăși rațiunea noastră de a fi, iată ceea ce e de neîndurat. Fără rațiune nu se poate trăi.
PRIMUL PATRICIAN: Răzbunarea e o rațiune.
CHEREA: Da, și-o voi împărți cu voi. Dar înțelegeți că nu pentru a apăra micile voastre umiliri. Ci pentru a lupta contra unei idei mari, al cărei triumf ar însemna sfârșitul lumii. Pot admite să-și bată joc de voi, dar nu pot admite să-și ducă visul la în-deplinire și să facă tot ce visează să facă. Căci își preschimbă filozofia în cadavre și, spre nenorocirea noastră, e o filozofie fără obiecție. Or, când n-ai argumente, e mai bine să lovești fără cruțare.
AL TREILEA PATRICIAN: Atunci trebuie să acționăm.
CHEREA: Trebuie să acționăm. Dar, câtă vreme această putere nedreaptă se află în plină vigoare, n-o veți distruge atacând-o pieptiș. Tirania poate fi combătută, dar față de răutatea dezinteresată trebuie să fii viclean. Trebuie s-o împingi mereu pe propriul făgaș, să aștepți ca această logică să devină dementă. Dar, încă o dată vă spun, și vă vorbesc foarte cinstit, să știți că nu sunt cu voi decât pentru un timp. După aceea, nu voi sluji nici unul dintre interesele voastre, doresc numai să-mi regăsesc liniștea într-o lume din nou coerentă. Nu ambiția mă face să acționez, ci o teamă înțeleaptă, frica de acest lirism inuman în fața căruia viața mea nu înseamnă nimic.
PRIMUL PATRICIAN (făcând un pas înainte): Cred că te-am înțeles sau aproape. Dar esențialul e că tu consideri, ca și noi, că societatea noastră e zguduită din temelii. Pentru noi, vorbesc de voi toți, nu-i așa, chestiunea e înainte de toate morală. Familia se destramă, respectul față de muncă se spulberă, patria întreagă e pângărită. Virtutea ne cheamă în ajutorul ei, vom refuza oare să-i dăm ascultare? Conjurați, veți mai îngădui ca patricienii să fie siliți s-alerge în fiecare seară pe lângă lectica lui Cezar?
PATRICIANUL BÃTRÂN: Veți mai îngădui să li se spună „scumpa mea"?
AL TREILEA PATRICIAN: Să li se răpească soțiile?
AL DOILEA PATRICIAN: Și copiii?
MUCIUS: Și banii?
AL CINCILEA PATRICIAN: Nu!
PRIMUL PATRICIAN: Cherea, ai vorbit bine. Și bine-ai făcut că ne-ai potolit. E prea devreme să acționăm; și poporul ar fi azi împotriva noastră. Vrei să pândești, împreună cu noi, momentul prielnic?
CHEREA: Da, să-l lăsăm pe Caligula să continue. Ba chiar să-l încurajăm pe această cale. Să-i organizăm nebunia. Fiindcă va veni o zi când se va trezi singur dinaintea unui imperiu plin de morți și de rude ale morților.
Urale generale. Afară, trompete. Tăcere. Apoi, din gură în gură, un nume: „Caligula".

Scena III

Intră Caligula și Caesonia, urmați de Helicon și de soldați. Scenă mută. Caligula se oprește și se uită la conjurați. Trece în tăcere de la unul la altul, aranjează agrafa unuia, face un pas înapoi pentru a-l examina pe un al doilea, îi privește din nou, își trece mâna peste ochi și iese, fără să spună un cuvânt.

Scena IV

CAESONIA (ironică, arătând dezordinea): Vă băteați?
CHEREA: Ne băteam.
CAESONIA (același joc): Și de ce vă băteați?
CHEREA: Ne băteam pentru nimic.
CAESONIA: Atunci, nu-i adevărat.
CHEREA: Ce nu-i adevărat?
CAESONIA: Că vă băteați.
CHEREA: Atunci, nu ne băteam.
CAESONIA (zâmbind): Poate-ar fi mai bine să facem ordine în odaie. Lui Caligula nu-i place dezordinea.
HELICON (către patricianul bătrân): Până la urmă o să-l scoateți din sărite pe omul ăsta!
PATRICIANUL BÃTRÂN: Dar ce i-am făcut noi?
HELICON: Nimic, tocmai asta e. E chiar fantastic cât de neînsemnați puteți fi, încât devine insuportabil. Puneți-vă în locul lui Caligula. (Pauză.) Ceva însă, firește, tot complotați voi, nu-i așa?
PATRICIANUL BÃTRÂN: Dar nu-i adevărat, zău așa. Ce-și închipuie el?
HELICON: Nu-și închipuie nimic, știe. Deși presupun că, la drept vorbind, îi și place un pic. Haide, ajutați-mă să fac ordine.
Se pun pe lucru. Caligula intră și observă.

Scena V

CALIGULA (către patricianul bătrân): Bună ziua, scumpa mea. (Către ceilalți.) Cherea, m-am hotărât să-mi refac forțele în casa ta. Mucius, mi-am îngăduit să-ți invit nevasta.
Intendentul bate din palme. Apare un sclav, dar Caligula îl oprește.
CALIGULA: O clipă! Domnilor, după cum știți, finanțele statului se țineau pe picioare numai prin puterea obișnuinței. De ieri însă nu mai e suficientă nici obișnuința. Mă văd deci în dezolanta situație de a proceda la reduceri de personal. Dintr-un spirit de sacrificiu pe care sunt convins c-o să-l apreciați, am hotărât să-mi reduc personalul casei și să eliberez câțiva sclavi, iar pe voi să vă trec în slujba mea. Fiți buni de pregătiți masa și serviți!
Senatorii se privesc și șovăie.
HELICON: Haideți, domnilor, puțina bunăvoința! De altfel, veți vedea că-i mai ușor să cobori scara socială decât s-o urci.
Senatorii se mișcă, ezitând.
CALIGULA (către Caesonia): Care-i pedeapsa cuvenita sclavilor leneși?
CAESONIA: Biciul, cred.
Senatorii se grăbesc și încep s-așeze masa destul de stângaci.
CALIGULA: Hai, dați-vă puțină osteneală! Și metodic, mai ales, metodic! (Lui Helicon.) Mi se pare mie sau chiar și-au pierdut îndemânarea?
HELICON: La drept vorbind, nici n-au avut-o vreodată decât pentru a lovi sau a porunci. Va trebui s-avem răbdare, asta-i tot. Îți trebuie o zi ca să faci un senator și zece ani ca să faci un muncitor.
CALIGULA: Și tare mi-e teamă că vreo douăzeci, ca să faci dintr-un senator un muncitor.
HELICON: Cu toate astea, o să reușească. După opinia mea, au vocație! Robia li se va potrivi. (Un senator se șterge pe față.) Uite, au început să și transpire. E o etapă.
CALIGULA: Bun. Să nu le cerem prea mult. Nu-i chiar atât de rău. Și-apoi, o clipă de justiție e totdeauna binevenită. Fiindcă veni vorba de justiție, va trebui să ne grăbim: m-așteaptă o execuție. Ah! Mare noroc pe Rufius că mi se face atât de repede foame. (Confidențial.) Rufius e cavalerul care trebuie să moară. (Pauză.) Nu mă-ntrebați de ce trebuie să moară?
Tăcere generală. În acest timp, sclavii au adus de mâncare.
CALIGULA (bine dispus): Ei, hai, văd că deveniți inteligenți. (Ciugulește o măslină.) Până la urmă ați înțeles că nu-i nevoie să faci ceva ca să mori. Soldați, sunt mulțumit de voi. Nu-i așa, Helicon? Se oprește din mestecat și se uită la meseni cu un aer șugubăț.
HELICON: Desigur! Ce mai armată! Dar dacă ții la părerea mea, acum arată prea inteligenți și n-o să vrea să se mai bată. Dacă mai progresează puțin, imperiul se prăbușește.
CALIGULA: Perfect. O să ne odihnim. Poftiți, așezați-vă la întâmplare. Fără protocol. Oricum, mare noroc mai are și Rufius ăsta! Deși sunt convins că nici n-o să aprecieze acest mic răgaz. Și totuși, câteva ore smulse morții sunt de neprețuit.
Mănâncă, la fel și ceilalți. Se vede cât de colo că împăratul se poartă urât la masă. Nimic nu-l obligă să-și azvârle sâmburii de măslină în farfuria vecinilor apropiați, să-și scuipe resturile de carne pe tavă, să se scobească în dinți cu unghiile și să se scarpine cu voluptate în cap. Și totuși, isprăvile astea din timpul mesei le face cu multă simplitate. Dar se oprește deodată din mâncat și-și pironește privirea asupra unuia dintre meseni, Lepidus.
CALIGULA (brutal): Pari prost dispus. Nu cumva pentru că ți-am omorât băiatul?
LEPIDUS (înăbușit): Defel, Caius, dimpotrivă.
CALIGULA (încântat): Dimpotrivă! Ah, ce mult îmi place când fața dezminte chinurile inimii! Fața ta e tristă. Dar inima ta? Dimpotrivă, Lepidus, nu-i așa?
LEPIDUS (cu hotărâre): Dimpotrivă, Cezar.
CALIGULA (din ce în ce mai bucuros): Ah, Lepidus, la nimeni nu țin mai mult decât la tine. Hai să râdem împreună, vrei? Și spune-mi o istorioară hazlie!
LEPIDUS (care și-a supraestimat forțele): Caius!
CALIGULA: Bun, bun. Lasă că spun eu atunci. Dar ai să râzi, Lepidus, nu-i așa? (Privire încruntată.) Dacă n-ar fi decât pentru cel de-al doilea băiat al tău. (Din nou zâmbitor.) De altfel, tu nu ești prost dispus. (Bea, apoi sugerând:) Dim... dim... Haide, Lepidus.
LEPIDUS (obosit): Dimpotrivă, Caius.
CALIGULA: Minunat! (Bea.) Acum ascultă. (Visător.) A fost odată un biet împărat pe care nu-l iubea nimeni. Dar împăratul îl iubea pe Lepidus și i-a omorât pe cel mai mic dintre băieți tocmai pentru a-și smulge din inimă această iubire. (Schimbând tonul.) Firește că nu-i adevărat. Nostim, nu-i așa? Nu râzi. Nu râde nimeni? Atunci ascultați. (Cu o mânie nemăsurată.) Vreau ca toată lumea să râdă. Și tu, Lepidus, și voi toți. Ridicați-vă, râdeți! (Lovește cu pumnul în masă.) Vreau, m-auziți, vreau să vă văd râzând.
Toată lumea se ridică. În timpul acestei scene, actorii, în afară de Caligula și de Caesonia, își vor putea juca rolurile ca niște marionete.
CALIGULA (răstumându-se pe patul său, destins, într-un nestăvilit hohot de râs): Poftim, Caesonia, uită-te la ei! Totul s-a răsturnat. Cinste, respectabilitate, opinie publică, înțelepciunea națiunilor, nimic nu mai are sens. Totul dispare în fața fricii. Frica, hei, Caesonia, acest frumos sentiment dezinteresat și pur, neamestecat cu nimic, unul dintre cele mai rare sentimente care-și trage noblețea din burtă. (Își trece mâna peste frunte și bea. Pe un ton prietenesc.) Acum să vorbim de altceva. Ce-i cu tine, Cherea? Ești cam tăcut.
CHEREA: Sunt gata să vorbesc, Caius. De-ndată ce-mi vei permite.
CALIGULA: Perfect. Atunci taci. Aș prefera să-l ascult pe prietenul nostru, Mucius.
MUCIUS (în silă): Poruncește, Caius.
CALIGULA: Ei bine, vorbește-ne de soția ta. Și trimite-o, mai întâi, să stea în stânga mea.
Soția lui Mucius vine alături de Caligula.
MUCIUS (cam pierdut): Soția mea, dar o iubesc.
Râs general.
CALIGULA: Bineînțeles, prietene, bineînțeles. Dar ce sentiment banal! (A și tras femeia cât mai aproape de el și-i linge, distrat, umărul stâng. Din ce în ce mai satisfăcut.) De fapt, când am intrat aici, voi complotați, nu-i așa? Puneați și voi la cale o mică conspirație, nu?
PATRICIANUL BÃTRÂN: Caius, cum de poți?...
CALIGULA: Frumoaso, n-are nici o importanță. Trebuie să se ocupe și bătrânețea cu ceva. Nici o importanță, v-asigur. De altfel, voi nici nu sunteți capabili de vreun act de curaj. A, tocmai mi-am adus aminte că am de rezolvat câteva chestiuni de stat. Dar, mai întâi, să dăm atenția cuvenită dorințelor imperioase cu care ne-a înzestrat natura.
Se ridică și-o trage după sine, într-o cameră alăturată, pe soția lui Mucius.

Scena VI

Mucius schițează intenția să se ridice.
CAESONIA (binevoitoare): O! Mucius, aș mai gusta o picătură din acest excelent vin.
Supus, Mucius o servește în tăcere. Moment de stânjenire. Scaunele scârțâie. Dialogul care urmează e, oarecum, forțat.
CAESONIA: Ei bine, Cherea! Ce-ar fi să-mi spui acum de ce vă băteați adineauri?
CHEREA (rece): Scumpă Caesonia, totul a pornit de la discuția pe care o purtam, și anume dacă poezia trebuie să fie ucigătoare sau nu.
CAESONIA: Foarte interesant. Deși asta depășește, oarecum, înțelegerea mea de femeie. Dar îmi place că pasiunea voastră pentru artă vă-mpinge până la schimburi de pumni.
CHEREA (același joc): Nimic mai firesc. Chiar Caligula mi-a spus că nu există pasiune profundă fără oarecare cruzime.
HELICON: Nici dragoste fără un pic de viol.
CHEREA (mâncând): E ceva adevărat în această opinie. Nu credeți și voi?
PATRICIANUL BÃTRÂN: Caligula e un psiholog pătrunzător.
PRIMUL PATRICIAN: Și ne-a vorbit cu atâta elocință despre curaj.
AL DOILEA PATRICIAN: Ar trebui să-și consemneze toate ideile astea. Ar ieși o operă de neprețuit.
CHEREA: Și unde mai pui că și-ar găsi o ocupație. Fiindcă se vede cât de colo că are nevoie de distracții.
CAESONIA (continuând să mănânce): Veți fi încântați să aflați că s-a și gândit la lucrul ăsta și că-n prezent chiar scrie un mare tratat.

Scena VII

Intră Caligula și soția lui Mucius.
CALIGULA: Mucius, îți înapoiez nevasta. O să vină lângă tine. Dar mă iertați, am de dat câteva instrucțiuni.
Iese repede. Mucius s-a ridicat, palid.

Scena VIII

CAESONIA (către Mucius, rămas în picioare): Acest mare tratat va fi la înălțimea celor mai celebre, Mucius, nimeni nu se-ndoiește de asta.
MUCIUS (privind tot timpul la ușa pe unde a ieșit Caligula): Și despre ce e vorba în el, Caesonia?
CAESONIA (nepăsătoare): O! Asta mă depășește.
CHEREA: Trebuie deci să deducem că tratează chiar despre puterea ucigătoare a poeziei.
CAESONIA: Așa cred și eu.
PATRICIANUL BÃTRÂN (cu voie bună): Ei bine! Cum spunea Cherea, asta o să-i dea de lucru.
CAESONIA: Da, frumoaso! Numai că, fără-ndoială, titlul acestei lucrări o să vă cam tulbure.
CHEREA: Ce titlu are?
CAESONIA: Sabia.

Scena IX

Intră grăbit Caligula.
CALIGULA: Iertați-mă, dar și treburile statului sunt urgente. Intendent, vei închide hambarele publice. Am și semnat decretul. Ai să-l găsești în cameră.
INTENDENTUL: Dar...
CALIGULA: De mâine începe foametea.
INTENDENTUL: Dar poporul o să murmure.
CALIGULA (cu forță și precizie): Þi-am spus că de mâine începe foametea. Toată lumea știe ce înseamnă foametea, e un dezastru. De mâine începe dezastrul... și voi opri dezastrul când voi avea eu poftă. (Explicând celorlalți:) La urma urmei, n-am chiar atâtea mijloace pentru a dovedi că sunt liber. Totdeauna ești liber pe spinarea cuiva. Plictisitor, dar firesc. (Cu o privire către Mucius.) Aplică-i geloziei aceasta maximă și-ai să crezi. (Visător.) Oricum, ce urât lucru să fii gelos! Să suferi din vanitate și imaginație! Să-ți vezi nevasta...
Mucius strânge pumnii și deschide gura.
CALIGULA (foarte repede): Să mâncăm domnilor! Știți că eu și Helicon muncim pe rupte? Punem la punct un mic tratat despre execuție, care o să vă placă grozav.
HELICON: Admițând că vi se cere părerea.
CALIGULA: Să fim generoși, Helicon! Să le dezvăluim și lor micile noastre secrete. Dă-i drumul, capitolul trei, paragraful unu.
HELICON (se ridică și recită mecanic): „Execuția ușurează și eliberează. Ea e universală, întăritoare și dreaptă, atât în aplicațiile, cât și în intențiile ei. Omul moare pentru că e vinovat. Și e vinovat fiindcă e supusul lui Caligula. Or, toată lumea e supusă lui Caligula. Deci, toată lumea e vinovată. De unde reiese că toată lumea trebuie să moară. E o chestie de timp și de răbdare."
CALIGULA (râzând): Ce ziceți de asta? Răbdare, hai, grozav am mai brodit-o! Vreți să vă spun ceva? E lucrul pe care-l admir cel mai mult la voi. Și-acum, domnilor, sunteți liberi. Cherea nu mai are nevoie de voi. Caesonia totuși să rămână! Și Lepidus, și Octavius! Mereia, de asemenea. Aș vrea să discut cu voi despre organizarea casei mele de toleranța. Am mari griji din cauza ei.
Ceilalți ies încet. Caligula îl urmărește pe Mucius cu privirea.

Scena X

CHEREA: La ordinele tale, Caius. Ce nu merge? Personalul e lipsit de calități?
CALIGULA: Nu, dar încasările merg prost.
MEREIA: Trebuie să mărești tarifele.
CALIGULA: Mereia, ai pierdut ocazia să taci. Dată fiind vârsta ta, chestiile astea nu te interesează și nu-ți cer părerea.
MEREIA: Atunci de ce mi-ai spus să rămân?
CALIGULA: Fiindcă, numaidecât, voi avea nevoie de o părere fără patimă.
Mereia se depărtează.
CHEREA: Caius, dacă-mi dai voie să vorbesc cu patimă, ți-aș spune că nu trebuie să te atingi de tarife.
CALIGULA: Nici vorbă, firește! Dar trebuie să scoatem banii din cifra de afaceri. I-am explicat Caesoniei planul meu, așa c-o să vi-l expună ea. Eu am băut prea mult vin și mă cam ia cu somn.
Se întinde în pat și închide ochii.
CAESONIA: E foarte simplu. Caligula instituie o nouă decorație.
CHEREA: Nu văd legătura.
CAESONIA: Și totuși, există. Această distincție se va chema Ordinul Eroului Civic. Îi va recompensa pe cetățenii care vor frecventa cel mai des casa de toleranță a lui Caligula.
CHEREA: Clar ca lumina zilei.
CAESONIA: Așa cred. Am uitat să vă spun că recompensa va fi decernată lunar, după verificarea bonurilor de intrare. Cetățeanul care, după douăsprezece luni, n-a obținut decorația va fi exilat sau executat!
AL TREILEA PATRICIAN: De ce „sau executat"?
CAESONIA: Caligula spune că asta n-are nici o importanță. Esențial e ca el să poată alege.
CHEREA: Bravo! Și astfel tezaurul public se umple din nou.
HELICON: Și, luați seama, într-un mod foarte moral. De altminteri, e mult mai cinstit să taxezi viciul decât virtutea, cum se operează în regimurile republicane.
Caligula întredeschide ochii și se uită la bătrânul Mereia, care, într-un colț, scoate un mic flacon și bea o înghițitură.
CALIGULA (tot culcat): Mereia, ce bei tu acolo?
MEREIA: Contra astmei, Caius.
CALIGULA (înaintează spre el, îndepărtându-i pe ceilalți, și-i miroase gura): Nu, asta-i o contra-otravă.
MEREIA: Da' de unde, Caius. Îți arde de glumă. Mă sufoc noaptea și mă-ngrijesc de foarte multă vreme.
CALIGULA: Așadar, ți-e frică să nu fii otrăvit?
MEREIA: Astma mea...
CALIGULA: Nu. Să spunem lucrurilor pe nume: ți-e frică să nu te otrăvesc. Mă bănuiești. Mă spionezi.
MEREIA: Nici gând, pe toți zeii!
CALIGULA: Mă suspectezi. Cu alte cuvinte, n-ai încredere în mine.
MEREIA: Caius!
CALIGULA (cu asprime): Răspunde. (Matematic.) Dacă iei o contra-otravă, e limpede că-mi atribui intenția de-a te otrăvi.
MEREIA: Da... vreau să zic... Nu.
CALIGULA: Și de-ndată ce crezi că eu am luat hotărârea să te otrăvesc, tu faci tot ce-i cu putință ca să te împotrivești voinței mele.
Tăcere. Încă de la începutul scenei, Caesonia și Cherea s-au refugiat în spate. Doar Lepidus urmărește înspăimântat dialogul.
CALIGULA (din ce în ce mai precis): Așadar, două crime plus această alternativă din care nu vei putea ieși: ori eu n-aveam de gând să te omor, și tu mă suspectezi pe nedrept — pe mine, împăratul tău. Ori eu vreau cu adevărat acest lucru, dar tu, gânganie, te împotrivești planurilor mele. (Pauză. Caligula se uită la bătrân cu satisfacție.) Ei, Mereia, ce zici de logica mea?
MEREIA: Este... riguroasă, Caius. Dar nu se aplică situației de față.
CALIGULA: Și a treia crimă, mă iei drept un imbecil. Ascultă-mă cu atenție. Din aceste crime, una singură te onorează — cea de a doua, pentru că din clipa în care-mi atribui mie o hotarâre, iar tu încerci să mi te împotrivești, asta implică din partea ta o revoltă. Ești o căpetenie de oameni, un revoluționar. Asta-i frumos. (Cu tristețe.) Mereia, țin foarte mult la tine. De aceea te voi condamna numai pentru a doua crimă, nu și pentru celelalte. Fiindcă te-ai răzvrătit, vei muri ca un bărbat.
În tot timpul acestei tirade, Mereia s-a făcut tot mai mic în scaunul lui.
CALIGULA: Nu-mi mulțumi. E foarte firesc. Poftim! (îi întinde o fiolă, apoi cu simpatie.) Bea această otravă.
Zguduit de plâns, Mereia refuză clătinând din cap.
CALIGULA (pierzându-și răbdarea): Haide, haide.
Mereia încearcă atunci să fugă. Dar, dintr-un salt sălbatic până spre mijlocul scenei, Caligula îl înhață, îl aruncă într-un jilț și, după o luptă de câteva clipe, îi înfige fiola între dinți și i-o sparge cu lovituri de pumn. După câteva convulsii, cu fața plină de spumă și de sânge, Mereia moare. Caligula se ridică și-și șterge, mecanic, mâinile.
CALIGULA (către Caesonia, întinzându-i un fragment din flaconul lui Mereia): Ce-i asta? Contra-otravă?
CAESONIA (liniștită): Nu, Caligula. Medicament contra astmei.
CALIGULA (uitându-se la Mereia, după o tăcere de o clipă): Nu face nimic. Tot acolo ar fi ajuns. Mai devreme sau mai târziu...
Iese brusc, cu un aer agitat, ștergându-și mâinile fără contenire.

Scena XI

LEPIDUS (consternat): Acum ce facem?
CAESONIA (simplu): Mai întâi, cred c-ar trebui scos leșul afară. E prea urât!
Cherea și Lepidus apucă trupul și-l trag în culise.
LEPIDUS (către Cherea): Va trebui să ne grăbim.
CHEREA: Trebuie să fim două sute.
Intră tânărul Scipio. Zărind-o pe Caesonia, dă să se retragă.
CAESONIA: Apropie-te. (Îi ridică bărbia și-l privește în ochi. Pauză. Rece.) Caius l-a ucis pe tatăl tău?
TÂNÃRUL SCIPIO: Da.
CAESONIA: Îl urăști?
TÂNÃRUL SCIPIO: Da.
CAESONIA: Vrei să-l omori?
TÂNÃRUL SCIPIO: Da.
CAESONIA (eliberându-l): Atunci, de ce mi-o spui?
TÂNÃRUL SCIPIO: Fiindcă nu mi-e teamă de nimeni. A-l omorî sau a fi omorât sunt două modalități de a sfârși. De altfel, tu n-ai să mă trădezi.
CAESONIA: Ai dreptate, n-am să te trădez. Dar vreau să-ți spun ceva sau, mai degrabă, aș vrea să stau de vorbă cu ce-i mai bun în tine.
TÂNÃRUL SCIPIO: Ce-i mai bun în mine e ura.
CAESONIA: Ascultă-mă numai! Cuvântul pe care vreau să ți-l spun e greu de înțeles și-n același timp evident. Dar e un cuvânt care, dacă ar fi ascultat cu adevărat, ar împlini singura revoluție definitivă din lumea asta.
TÂNÃRUL SCIPIO: Atunci spune-l!
CAESONIA: Nu încă. Mai întâi, gândește-te la chipul desfigurat al tatălui tău, căruia i s-a smuls limba din gură. Gândește-te la această gură plină de sânge și la urletele lui de fiară torturată.
TÂNÃRUL SCIPIO: Da.
CAESONIA: Acum gândește-te la Caligula.
TÂNÃRUL SCIPIO (cu toată forța urii): Da.
CAESONIA: Și-acum ascultă-mă: încearcă de-l înțelege.
Iese, lăsându-l pe tânărul Scipio descumpănit. Intră Helicon.

Scena XII

CAESONIA: Vino aici.
TÂNÃRUL SCIPIO: Ce vrei?

Scena XIII

HELICON: Se-ntoarce Caligula; poete, ce-ar fi să te duci să mănânci?
TÂNÃRUL SCIPIO: Ajută-mă!
HELICON: E primejdios, porumbelule. Iar eu nu mă pricep la poezie.
TÂNÃRUL SCIPIO: Ai putea să m-ajuți. Știi o mulțime de lucruri.
HELICON: Știu că zilele trec și trebuie să ne grăbim să mâncăm. Știu, de asemenea, că l-ai putea omorî pe Caligula... și că el n-ar privi defel cu ochi răi lucrul acesta.
Intră Caligula. Iese Helicon.

Scena XIV

CALIGULA: A! Tu erai. (Se oprește o clipă, de parcă s-ar gândi ce atitudine să adopte.) E cam mult de când nu te-am văzut. (Ducându-se încet spre el.) Ce mai faci? Tot mai scrii? Ai putea să-mi arăți și mie ultimele tale lucrări?
TÂNÃRUL SCIPIO (jenat, de asemenea, oscilând între ură și nici el nu știe ce): Am scris câteva poeme, Cezar.
CALIGULA: Despre ce?
TÂNÃRUL SCIPIO: Nu știu, Cezar. Mi se pare că despre natură.
CALIGULA (mai degajat): Frumos subiect. Și vast. Ce ți-a făcut ție natura?
TÂNÃRUL SCIPIO (revenindu-și, pe un ton de ironie și răutate): Mă consolează că nu sunt Cezar.
CALIGULA: A! Și crezi c-ar putea să mă consoleze și pe mine că sunt?
TÂNÃRUL SCIPIO (același joc): Pe legea mea, a vindecat răni și mai grave.
CALIGULA (cu o simplitate stranie): Răni? Spui asta cu răutate. Fiindcă l-am omorât pe tatăl tău? Dacă ai ști totuși cât de potrivit e cuvântul! Răni! (Schimbând tonul.) Numai ura îi face pe oameni inteligenți.
TÂNÃRUL SCIPIO (crispat): Þi-am răspuns la întrebarea despre natură.
Caligula s-așază, se uită la Scipio, apoi îl prinde brusc de mâini și-l trage cu forța la picioarele lui. Îi cuprinde capul în mâini.
CALIGULA: Citește-mi și mie poemul.
TÂNÃRUL SCIPIO: Te rog, Cezar, nu.
CALIGULA: De ce?
TÂNÃRUL SCIPIO: Nu-l am la mine.
CALIGULA: Nu ți-l amintești?
TÂNÃRUL SCIPIO: Nu.
CALIGULA: Spune-mi, cel puțin, ce cuprinde.
TÂNÃRUL SCIPIO (tot țeapăn și parcă regretând): Vorbeam despre...
CALIGULA: Ei bine?
TÂNÃRUL SCIPIO: Nu, nu știu...
CALIGULA: Încearcă...
TÂNÃRUL SCIPIO: Vorbeam despre un anume acord între pământ...
CALIGULA (întrerupându-l, furat):... Între pământ și picior.
TÂNÃRUL SCIPIO (surprins, șovăie și continuă): Da, cam așa ceva...
CALIGULA: Continuă.
TÂNÃRUL SCIPIO: ...și despre unduirea colinelor romane, și despre această fugară și răscolitoare liniște pe care o aduce cu sine amurgul...
CALIGULA: ...despre țipătul lăstunilor sub bolta cerului verde.
TÂNÃRUL SCIPIO (ceva mai relaxat): Da, și asta.
CALIGULA: Apoi?
TÂNÃRUL SCIPIO: Și despre această clipă fermecată, când cerul încă auriu se cufundă pe neașteptate și, într-o clipă, ne arată cealaltă față a lui, spuzită de stele strălucitoare.
CALIGULA: Despre aceste miresme de fum, arbori și ape cu care pământul umple noaptea.
TÂNÃRUL SCIPIO (stăpân pe sine): ...cântecul greierilor și potolirea arșiței, câinii, scârțâitul celor de pe urmă care, glasurile câmpenilor...
CALIGULA: ...și drumurile cufundate în beznă, printre măslini și arbuști de fistic...
TÂNÃRUL SCIPIO: Da, da. Chiar așa! Dar cum de-ai ghicit?
CALIGULA (strângându-l pe Scipio la piept): Nu știu. Poate fiindcă iubim amândoi aceleași adevăruri.
TÂNÃRUL SCIPIO (fremătând, își lipește capul de pieptul lui Caligula): O, ce-mi pasă, de vreme ce în mine toate capătă chipul iubirii!
CALIGULA (tot mângâietor): Asta-i virtutea sufletelor mari, Scipio. De-aș putea dobândi și eu transparența ta. Dar îmi cunosc prea bine tăria pasiunii pentru viață, nu se va mulțumi niciodată cu natura. Tu nu poți înțelege asta. Tu aparții altei lumi. Tu ești la fel de curat în bine, pe cât sunt eu de curat în rău.
TÂNÃRUL SCIPIO: Ba pot să-nțeleg.
CALIGULA: Nu. E ceva în mine, ca un lac de tăcere, ca niște ierburi putrede. (Schimbând deodată tonul.) Poemul tău trebuie să fie frumos. Dar dacă ții la părerea mea...
TÂNÃRUL SCIPIO (același joc): Da.
CALIGULA: Îi lipsește sângele.
Scipio se dă fulgerător înapoi și se uită la Caligula cu groază. Vorbește cu o voce surdă, tot dând înapoi din fața lui Caligula, pe care-l privește cu intensitate.
TÂNÃRUL SCIPIO: O! Ce monstru, ce monstru spurcat! Iar ai jucat teatru. Ai jucat teatru, da? Și ești mulțumit de tine?
CALIGULA (cu puțină tristețe): E și ceva adevărat în ceea ce spui. Am jucat teatru.
TÂNÃRUL SCIPIO (același joc): Ce suflet hidos și însângerat trebuie să ai! O! Cum te-or mai fi chinuind atâta ură și răutate!
CALIGULA (blând): Acum taci.
TÂNÃRUL SCIPIO: De-ai ști ce milă mi-e de tine și cât de mult te urăsc!
CALIGULA (mânios): Taci odată!
TÂNÃRUL SCIPIO: Și ce dezgustătoare trebuie să-ți fie singurătatea!
CALIGULA (izbucnind, se-aruncă asupra lui și-l prinde de gât, îl scutură): Singurătatea! Știi tu ce-i singurătatea? Numai pe a poeților și pe a nevolnicilor o știi. Singurătatea? Dar care? Ah! Tu n-ai de unde ști că niciodată nu ești singur! Că peste tot ne-nsoțește aceeași povară a viitorului și a trecutului! Că vin după tine toate făpturile pe care le-ai omorât. Și dac-ar fi numai atât, ar fi încă ușor. Dar mai sunt și cei pe care i-ai iubit, cei care la rându-le te-au iubit, chiar dacă tu nu i-ai iubit, sunt regretele și dorul, tristețea și blândețea, tufele și șleahta zeilor. (Îi dă drumul și revine la locul său.) Singur! Ah! Cel puțin dacă-n locul acestei singurătăți otrăvite de fantome, cum e singurătatea mea de acum, aș putea-o gusta pe cea adevărată, tăcerea și foșnetul unui copac! (Se așază cu o neașteptată oboseală.) Singurătatea! Nu, Scipio. Singurătatea mea e plină de scrâșniri de dinți și răsună toată numai de zgomote și de strigăte stinse. Iar alături de femeile pe care le mângâi, după ce m-am depărtat de carnea mea îndestulată, în sfârșit, când peste noi se lasă noaptea și când am impresia că percep câte ceva din mine, ce parcă plutește între viață și moarte, singurătatea nu mi se umple decât cu mirosul acru de plăcere al subsuorilor femeii care zace prăbușită alături.
Arată extenuat. Tăcere îndelungată. Tânărul Scipio trece în spatele lui Caligula și se apropie șovăind. Întinde o mână spre Caligula și o pune pe umărul lui. Caligula, fără să se întoarcă, o cuprinde într-ale sale.
TÂNÃRUL SCIPIO: Toți oamenii au în viață o sursă de duioșie. Asta-i ajută să continue. De câte ori se simt prea obosiți, se-ntorc la ea.
CALIGULA: E-adevărat, Scipio.
TÂNÃRUL SCIPIO: În viața ta nu-i nimic asemănător, ceva ca apropierea lacrimilor, un refugiu tăcut?
CALIGULA: Cred că da.
TÂNÃRUL SCIPIO: Ce anume?
CALIGULA (încet): Disprețul.
Cortina