poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-01-08 | | Înscris în bibliotecă de Anca Margaritescu
ACTUL II
Același tablou ca în actul întâi, cu deosebire că e vară și arborii încărcați cu fructe, unele coapte, altele pârguite, altele verzi. S-aud păsările cântând. SCENA I DOAMNA MARIA, IRINA, REVECA, ILEANA, BÃLAȘA, HERA, OLEANA, OANA, ÞUGULEA, MOGHILÃ, DOCHIA. DOAMNA MARIA: O, fetele mele iubite, mai lăsați lucrul... De-o lună Ștefan nu dă semn de viață... Ce-a putut să i se întâmple?... Dar ce n-a putut?... Bolnav... Abia se sculă din pat, și porni cu iarna-n cap... Doamne! IRINA: Frumoasa mea doamnă... DOAMNA MARIA: Până acum o lună primeam vești peste vești... Bine... sănătos... zdravăn... așează țara... întocmește Pocuția... va sosi... biruitor ca totdeauna... îmi creștea inima... Și de (înnumără pe dește)... da... de treizeci de zile, nimic... IRINA: Frumoasa mea doamnă... DOAMNA MARIA: S-a dus frumusețea. Uită-te la părul meu. S-a lățit șuvița albă cu două dește de când nici o veste... Auziți cum cântă de te slăvesc... Sunt aceleași... Cântați, păsări ale cerului, nepăsătoare la durerile noastre. A căzut omătul, a suflat vântul de primăvară, au încolțit mugurii, a dat frunza, au spuzit florile, a legat iarăși rodul... Și toate numai pentru voi. Partea noastră? Răbdări și lacrimi. De ce omul n-a fi putând a fire ca stejarul? Iarna să-l scuture, vara să-i puie la loc mândrețea și bărbăția! REVECA: Ce nu se schimbă, stăpâna mea a bună! Frunzele cresc și nu sunt aceleași. Stejarul are și el o margine. Grâul e tot grâu, dar nu mai e același. Doar glasurile rămân la păsări; ele se duc, altele vin... Și noi trăim cu părerea că numai omul îmbătrânește, se scutură și cade. DOAMNA MARIA: Da, Reveca, gânduri, nimicuri. Să-l văd pe viteazul meu... să-i fac patul... să-l culc... "Adormi, măria-ta, n-a fost nimic,, O gâză bate în geamuri"... Ce somn ușor în grijile grele... I, muiere rea! Uitasem pe Bogdan, odorul meu. Pe urmele tată-său calcă. Păcat că și-a pierdut ochiul. Eu am doi. La ce-mi slujește? Și cu unul v-aș vedea pe lângă mine. Am două picioare zdravene. Să împart: un ochi lui Bogdan, un picior lui Ștefan... Aș întineri... HERA: Și eu... când m-ar lăsa doamna... ce-aș mai săruta? DOAMNA MARIA: Tu? OLEANA: Și eu, când vrea doamna, cu cine aș mai umbla? DOAMNA MARIA: Tu... O! mușatină! Aș lua de la mine și-aș da la ai tăi... ILEANA: Þie Domnul pe domnii noștri, doamnă! DOAMNA MARIA: Numele Tatălui... ș-al Fiului... ș-al Sfântului Duh... Amin... Þugulea! ÞUGULEA: Poruncă, doamnă. DOAMNA MARIA: Ce? ÞUGULEA: Da... măria-ta... DOAMNA MARIA (făcându-se supărată): Sabia... cu care te-am încins eu... ÞUGULEA: Da, măria-ta! DOAMNA MARIA (pare necăjită): Și de ce n-o mai porți? ÞUGULEA: Ele știu... Să spuie Bălașa... BÃLAȘA: Șotii, măria-ta... Zice c-aș fi zis eu că de ce nici la 14 ani, aproape împliniți, nu s-a dus la război cu tat-său Moșoroi, asta, Moghilă... ÞUGULEA: Ai zis, ați zis, ai râs, ați râs, și știați bine c-am dat în genunchi la măria-sa Bogdan și la tătuca... Și ei au râs, dar nu ca d-voastră... cu moșoroi... cu vătrar... cu potcă... și câte și mai câte... C-am zis: săracul de mine, n-o mai port... Și n-o mai port! DOAMNA MARIA (ascunzându-și surâsul): Altă dată să mi le spui mie. ÞUGULEA: Iacă le spui... DOAMNA MARIA: Mă băietane, pune sabia, că va sosi și ceasul tău. Și s-o porți... REVECA: Până când țara va avea nevoie de ea... ÞUGULEA: Uf! DOAMNA MARIA (către Reveca): Inimos și mucalit ca tat-său... Þugulea, să dai ajutor Dochiei. Mamă Dochio... DOCHIA: La porunci. DOAMNA MARIA: A fiert grâul cu lapte? DOCHIA: Iacă-l aduc. Acuși. (Dochia și Þugulea ies.) SCENA II DOAMNA MARIA: Oană, Oană, ce robotești? OANA: Spăl, măria-ta. DOAMNA MARIA: Ce speli, Oană? OANA: Pentru împăratul nost'... Să fie gata pân-o veni... DOAMNA MARIA: N-ai isprăvit? OANA: Isprăvit... Le-am luat a doua oară... DOAMNA MARIA: Cum îți zice el, Oană? OANA: Băbătie, măria-ta. DOAMNA MARIA: De ce, Oană? OANA: Fiindcă așa-i place, măria-ta. DOAMNA MARIA: Dar ție cum îți place, Oană? OANA: Cum îi place și lui, măria-ta. DOAMNA MARIA: Și cum te mai alintă, Oană? OANA: Dă, măria-ta... DOAMNA MARIA: Dă... cum, Oană? OANA: Cum, măria-ta? DOAMNA MARIA: A! nu vrei să spui doamnei? OANA: Cum să nu, măria-ta. Până acum doi ani mă suia pe genunchiul drept... ba nu, p-ăl stâng, și mă juca și zicea: Oană, Oană, bărlaoană, Onoi, bârloi, Oi, moi..." De doi ani îmi zice: "Băbătie, cum o mai duci cu bătrânețile?" "Bine", zic. "Ai zis bine? Nu, rău, că sunt rele, bată-le focul". Așa, măria-ta. DOAMNA MARIA (luând la o parte pe Irina): Ce vrei, Irino... Om de război... Trei luni acasă și nouă pretutindeni, numai acasă, nu. IRINA: Sufletul măriei-tale ca chipul măriei-tale... Maica Domnului, adusă de la Roma de postelnicul Purcevici. DOAMNA MARIA: Soție de domn și mumă de domn, da Maica Domnului nu, Irino. IRINA: Buuuno! SCENA III Cele de sus. DOCHIA intră aducând p-o tavă de porțelan albă cu margini albastre grâul fiert. ÞUGULEA MOGHILA încins cu sabia. IRINA: Cine să guste întâi, măria-ta? DOAMNA MARIA: Ilinca. ILINCA: Buuun, măria-ta. DOCHIA: Grâul, spălat în zece ape, uscat, frecat, dezghiocat, puțintică miere și scorțișoară. Talgerele, boier Þugulea. ÞUGULEA: Iacătă-le. Cel cu aur al măriei-sale. DOAMNA (luând din grâu, scapă talgerul și-l sparge): Ah! semn rău!... Mă gândii la Ștefan, la piciorul lui, la bătrânețea lui... Ia! Ascultați... SCENA IV Cele de sus. CLUCERUL MOGHILÃ vine într-un suflet. DOAMNA MARIA: Ah! Moghilă! Ce e? Bine? CLUCERUL MOGHILÃ: Sărutăm dreapta, bine. Vine. Ce păcatele suflu așa... DOAMNA MARIA: Spune degrab'... CLUCERUL MOGHILÃ: Spui îndată, acușica... Cât ai bea o oca de vin, și e aici. M-a trimis înainte să vă spui. Calul mi-a șchiopat, c-aș fi fost de mult... DOAMNA MARIA: Mai iute, Moghilă, mai iute! CLUCERUL MOGHILÃ: Nu e nici biruit, nici rănit... DOAMNA MARIA: Cum e? CLUCERUL MOGHILÃ: Biruitor și cu rana veche ceva mai înrăită ca-n trecut... DOAMNA MARIA: A! CLUCERUL MOGHILÃ: Și ceva mai potolită ca acum șapte zile. Bogdan, slava Domnului... Mă, Þugulea taichii... Acum pe șart, măria-ta. DOAMNA MARIA: Da, da, Moghilă. CLUCERUL MOGHILA: Mătura tot înaintea lui. Și toți îi jurară credință, și moldoveni, și rusneci, și Ieși. Să fi văzut, doamnă, p-ai craiului Lixandru... "in eternitate fidelitas, nos et descendentes nobis" ... Se muie gerul. Se topiră zăpezile. Se umflară apele. El porunci să stăm pe loc... Se retraseră apele... Să mergem înainte, până sub Halici. Acolo se deschide o vale lărguță. întâi sta Luca Arbore, peste o mie de călăreți. Mai departe, el, cu altă mie. Și în fund, Bogdan, cu trei mii, pitulat într-un zăvoi care închide valea despre răsărit... Caii noștri odihniți și iuți... Ne pomenirăm cu patru inși c-un ștergar alb în vârful suliței. Luca Arbore le deschise drum până la el. Aci descălecară. Scoaseră căciulile încondurate, îi sărutară mâinile și-i dădură o carte ca din partea î.p.s. cardinalului... Și văzurăm pe domn ța pământul, că pământul nu l-ar fi încăput... Atât le zise: "încălecați, și haiti!"... Veniseră potolit și se duceau într-o prăfăraie... Să tot fi trecut ca de când am început, și se porniră lungi șiruri de călăreți. Leșii!... Când să se ciocnească cu Luca Arbore, moldovenii se desfac în două, și apucară unii într-o parte și alții într-alta. Dușmanii se reped. El... face fața dos șiAdosul față, și-o ia la fugă stăpânită, ceva mai iute ca leșii... în apropierea zăvoiului se desfac în două, unii într-o parte și alții într-alta... Până să se oprească leșii, înfierbântați ca de biruință, s-aruncară valurile lui Bogdan chiuind și-i izbiră. Luca Arbore îi ia pe la spate, iar din coaste îi fulgeră ai domnului... DOAMNA MARIA: Ei,, ș-apoi? CLUCERUL MOGHILA: Prinși de toate părțile, azvârliră armele jos. Și curse sânge până la țurloaiele cailor... Strașnic răcnea leul Moldovei, că auia valea și codrii... Și vitejii crezură că urlă a război... Și el, pasămite, îi ținea ae rău... Așa se stinse ca la jumătate din Ieși, până prinseră de veste care era poțunca domnului... Omul în frământarea luptei nu mai e om. Îl lovești, nu-l doare. Cade și alții îl calea, nu simte. Tot se pierde ca în genunea morții!... Numai după ce încetează bătălia... Oh! Doamnă!... se ridică de pe câmp atâta jale, că nu poți... și curg lacrimile, și plângi fără să știi pe cine... Dădu poruncă să alegem și să îngropăm pe morții noștri. Puțini picară, dar mari suflete. Ca Ia două sute... Aci închiseră ochii postelnicul Șteful și pârcălabul Hrăman. Că le zise milostivul: "Stați, moșilor, că nu e de voi!" Ei, aș!... Apoi intrarăm în Halici cu vro trei mii de prinși. Aci le dădu drumul și le zise: "Spuneți cardinalului să aibă pe suflet sufletele morților din valea Haliciului". Și înapoindu-le cartea le zise: "Asta s-o scrie popilor, iar nu domnilor, și nu domnului!" DOAMNA MARIA: Ei, ș-apoi... CLUCERUL MOGHILÃ: Apoi porunci halicenilor să-i care piatră. Și cioplirăm cu toții, vro două săptămâni, bourii Moldovei. Și eu cioplii, măria-ta, că domnul, văzându-mă, nu-și putu ține râsul și zise: "Meștere Moghilă, capul bourului tău ca coada lui Voitiș al meu... Mai grea dalta ca sabia, Moghilă." DOAMNA MARIA: Apoi? CLUCERUL MOGHILÃ: Apoi făcurăm moșoroaie și pietruirăm Pocuția cu bourii noștri, adânci d-un stânjen, ducând dâră oablă din apa Nistrului până-n muntele ăl mare ce stă ca șira spinării la apusul Moldovei. În sus al lor, în jos, de sub pădurea de fagi a Haliciului, al nostru. Și... DOAMNA MARIA: Și... CLUCERUL MOGHILÃ: Și, după ce așeză țara, lăsă pârcălab pe Hrincovici și vameș pe Chiracola. Și ne înșiruirăm călări și plecarăm înapoi cu voievozii noștri înainte. Și începurăm să cântăm: "Doină, doină, nu te duce de la mine, doină, nu fugi de bine, doină". Într-o zi — Duminica Rusaliilor — sta soarele să scapete, ajunserăm p-o cărăruie de piatră. O ploiță caldă stropise fâșia de drum. Voitiș, înr-un ceas rău, alunecă de picioarele de dindărăt. Domnul îi puse pintenii. Calul sări și căzu, apucându-i piciorul sub el... DOAMNA MARIA (cu spaimă): Cel cu rana? CLUCERUL MOGHILÃ: Da... DOAMNA MARIA: Oh! CLUCERUL MOGHILÃ: În stânga prăpastie, în dreapta piept de munte. Voitiș tremura... Când l-am scos, sângele pătrunsese prin legături... l-am dus pe mâini... El atât a zis: Unde e ața mai subțire, acolo se rupe"... Doftorul Cesena aci. Până a doua zi piciorul se făcu butuc... Boli, aiuri — ierte-mă Dumnezeu —, se făcu mai bine, și de șapte zile, pe drum. DOAMNA MARIA: Ah! CLUCERUL MOGHILÃ (auzind buciumele): Dar iată-l!... Răsare soarele, și încălzește și pe boieri și pe oase goale, fără deosebire, că nimeni nu s-a plâns de judecățile lui în vreme de pace, ori că-n războaie n-a sărit unde a fost mai greu, însuflețind pe cei cu inima scăzută... Doamnă, să plece fetele... (Doamna face semn fetelor să se ducă.) OANA (furișându-se): Să nu-l văd? Mai bine oarbă decât să nu-l văd! (Se dă după colacul de piatră al puțului.) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate