(ajută-mă să deslușesc un singur Semn, măcar!...)






după câte un start eșuat,
strivit între două vârste boreale,
visat de aripa tăioasă a timpului,
trupul secat de vlagă,
luă în cele din urmă, înfățișarea hăului,

- rană purulentă a neisprăvitelor anotimpuri –

urma lor despicată
căzându-mi neașteptat de greu pe umeri,
fără să le fi putut mângâia ultima respirație;

le-am ascuns totuși rădăcinile,
în beciurile, cu gust dulceag de sânge…
boante,
schilodite,
fără o aripă,
o stea,
un iepure, un sărut,
așa cum mi s-au arătat
atunci…

și totuși, dintre anotimpuri,
aerul fu cel mai statornic;
invizibil,
l-am putut ascunde mai ușor…
fără muchii tăioase,
fără vârfuri ascuțite,
nu-mi putea provoca răni;

deseori însă,
spre sfârșitul toamnelor zălude,
când nori vineți își prăvăleau apele grele
peste nepăsarea nuferilor târzii,
aerul ăsta mă sufoca,
șuierând confuz
peste branhiile larg deschise
ale peștilor răpitori;

de la aceștia,
de la plutirea tăcută a păsărilor,
de la sânul tău cu miros amețitor de uimire,
chiar și de la umbra umedă a focilor
am învățat să gândesc
cu toate simțurile în stand by
doar ceea ce există,
ce se naște,
ce naște,
ce moare…
cum mi-aș putea oare, pripăși viața de ceva ce nu este?!

cum ar putea exista țărmul dacă nu l-ar propti valul?!

cum și-ar putea sprijini șoimul,
în zborul său,
aripile de ceva ce nu există?!

delfinul, dulful nostru, drag delfin…
inorogul, mândrul, breaz inorog…

chiar și tu, iubito,
cum ai putea să mă iubești dacă nu ți-aș fi?

cum mi-aș putea oare, pripăși moartea de ceva ce nu este?!
și întreb obsesiv,
mereu și mereu,
pe oricine iese-n calea sfârtecatelor mele anotimpuri:

- sunt, pentru că mă gândește un cuvânt,
sau
mă gândește vre-un cuvânt pentru că sunt?
……………………………………………….

iubesc mersul tău, fetițo în acest anotimp!