DUMINICA NEAGRÃ
scenariu

Intro

FADE IN:


EXT. PARC – DIMINEAÞÃ

Atmosferă și peisaj de primăvară. Copaci înmuguriți, iarbă verde, păsări ciripind vesele. Pe aleea principală a parcului vedem trecători puțini și grăbiți. Nimeni nu vrea să fie în parc la acea oră. Pe una din băncile din depărtare distingem o siluetă întunecată. Ne apropiem și facem cunoștință cu OLIVER (21). Fața lui arată ciudat de palidă în contrast cu hainele negre pe care le poartă. Pare tocmai scăpat de o înmormântare. Privește melancolic undeva departe, în gol. Trupul lui înalt și bine legat se află chircit într-o poziție ciudată pentru postura lui. Un grup format din trei fete care se țin de mână trece prin fața lui, una dintre ele îi zâmbește dar tânărul o ignoră cu desăvârșire. Fetele șușotesc ceva râzând iar apoi dispar.
OLIVER (V.O.):Întotdeauna am reușit să-mi găsesc pacea aici.
Oliver se ridică ezitant. Paltonul șifonat e plin de frunze uscate lipite de spate lui. Șovăielnic, se îndreaptă pășind rar spre oraș.
OLIVER (V.O.):De când aveam 7 ani mă așez pe banca aceea. Era locul în care problemele și grijile mele se făceau nevăzute ca prin farmec… . Când am luat prima notă de 4 în clasa întâi, când am sărutat
prima dată o fată, când s-a născut sora mea… .

EXT. STRADÃ – DIMINEAÞÃ

Soarele dimineții se reflectă vesel în vitrinele imense ale băncilor, în geamurile mici și grilate ale chioșcurilor de ziare, în bălțile de pe magine șoselei.

Oliver pășește rar, parcă într-o lume a lui.
OLIVER (V.O.): Știm toți cât de frumos e să visezi..., să-ți lași imaginația să zboare, să poți fi cine vrei, unde vrei. Asta făceam și eu până acum o săptămână. Visele nu vin niciodată înapoi, așa cum nimeni nu se trezește din morți..., nici măcar mama ta.
(scurtă pauză)

E ciudat, acum câteva zile aveam tot 21 de ani,
eram student la două facultăți, aveam o mașină
și o casă, o iubită proaspătă, o soră și o mamă
pe care le veneram..., acum când cea care mi-a
dat viață nu mai e, totul pare lipsit de sens.

Oliver ajunge într-o stație de autobuz, apoi urcă în mașina care tocmai își deschidea ușile. Autobuzul dispare într-un nor de fum.

INT. APARTAMENT – ZI

Vedem prin semiîntuneric o ușă simplă, albă. Se aude o cheie introdusă din exterior. Ușa se deschide și Oliver apare în lumina holului. Tânărul intră și închide cu yala în urma lui.
Se dezbracă cu grijă, fără să facă zgomot, apoi își așează haina în cuier. Traversează holul și intră prin ușa deschisă în camera mare.
Pe pat doarme MIHAELA ( 8 ). E învelită cu o pătură groasă, de lână, până sub nas. Părul ca abanosul îi cade în cârlionți pe față.
OLIVER(în șoaptă, cald:)Ela...?
Copilul geme și deschide un ochi, trezindu-se. Îl recunoaște și instantaneu îi piere somnul. Sare la gâtul tânărului.
MIHAELA: Oli! Nu te superi că am dormit până acum?
OLIVER(încurcat): Hai..., Ela..., trebuie să mergi la școală.
Ela protestează dând din cap.
ELA:Nu vreaaau! (îl sărută) Vai, ce rece ești! Unde ai fost ?
Oliver se ridică și deschide un dulap unde vedem haine foarte colorate, ale Mihaelei.
OLIVER: Am fost în parc. Cu ce te îmbraci tu... ?
ELA(zâmbind):Cu haine !
Tânărul râde scurt apoi o ia în brațe din nou și o duce până în baie. Îi arată cu o mină serioasă pasta și periuța de dinți iar apoi o lasă jos și se întoarce în sufragerie. Așteaptă până când aude șuieratul apei în baie iar apoi ridică receptorul telefonului. Formează un număr și așteaptă foarte serios.
OLIVER: Alo... ? Unchiule ? Cu unchiu’ PETRICÃ (43) vă rog. Alo…? Da, eu sunt. O duc pe Ela, și vin să discutăm... . Mi-a spus mama ceva înainte... . Cam într-o oră..., nu..., nu am cursuri. Vă salut.
Închide abătut dar încearcă să adopte o figură veselă pentru că tocmai auzim ușa de la baie închizându-se.
Mihaela aleargă spre el plângând.
MIHAELA: Oli, așa-i că mama nu mai vine acasă? De aia zic toți că a murit ?
Băiatul înghite în sec.
OLIVER: Nu dragostea mea. Mami nu mai vine înapoi. Ea e acolo sus acum... (își mușcă buza)
MIHAELA(printre lacrimi): Și cine o să mă ducă la teatru? Cine o să-mi facă micul dejun? Cine o să-mi aleagă hainele pentru a doua zi? Cine o să-mi spună povești în fiecare seară?
Lacrimi mari cad pe obrajii tânărului. Acesta [Oliver] tace pentru o clipă.
OLIVER: Eu, draga mea! Eu nu voi pleca niciodată!
Își strânge puternic, cu toată dragostea, sora în brațe.