Grinch

Urăsc sărbătorile; de fapt, nu toate sărbătorile. Urăsc sărbătorile de iarnă. Și mai tare decât sărbătorile de iarnă, știți ce urăsc? Urăsc colindele. Probabil tocmai pentru că nu știu niciuna, și mai tot timpul de colindat mă văd nevoit să mormăi mai știu eu ce cuvinte fără noimă și să mă arăt la fel de fericit și radios ca toți ceilalți mocoflenderi din jurul meu, care, nu știu din ce pricină, sunt cum nu se poate mai impresionați de niște acorduri pastorale, cum nu se poate mai leșinate. Și dumnezeule, dacă mi-e permis să iau numele domnului în deșert, ce mai leșinare și lălăială și tărăgănare, de ți se întorc mațele pe dos. Iar când crezi că s-a terminat, te trezești că încep alta și mai moleșită și mai plină de căldură și pioșenie monahală.
Noroc că după două, trei reprize de canțonete d’astea, reușești să te afumi destul de serios, de vreme ce fiecare gazdă în parte se străduiește să răsplătească efortul cântăreților cu doze apreciabile de alcool cu felurite arome, după cum se găsește sub formă de coniac, țuică, rom, vin, șampanie, vodcă, vișinată, afinată, ciereșată etc. Iar eu, care încerc din toate, sunt cel mai afumat dintre toți, și, fără să-mi dau seama, încep să mormăi colindele cam prea tare, de nu mai înțelege nimeni nimic, și se găsește câte o mămică bine intenționată, să mă tragă de mânecă și să mă certe cu blândețe, ca pe unul dintre băieții ei neastâmpărați, spunându-mi că nu-i frumos. Firește, această mămică nu e niciodată nevastă-mea, care se mărginește să mă asculte cum rag ca un măgar, aruncându-mi din când în când priviri tăioase din adâncul disprețului pe care specia ei îl are pentru alde ăștia, ca mine. Târâtura!
Așa e. Nevastă-mea ar putea fi unul din motivele pentru care urăsc sărbătorile de iarnă. E parcă perioada aceea din an, când o întâlnesc mai des decât de obicei.
Multă vreme am crezut că e creștinismul. Știi, niciodată n-am reușit cu adevărat să înghit schimbarea la față a hristosului, din bastardul lui Iosif în fiul lui dumnezeu. Pe urmă mai e și Moș Gerilă cu care am crescut pe întunericul din timpul sistărilor curentului electric de sărbători în economia socialistă, care dădea un plus de suspans aurei sale misterioase. Despre el am aflat mai întâi că nu există, apoi că de fapt era comunist, și că el într-adevăr nu există, dar există Moș Crăciun care e capitalist, și la care se mai și colindă și care e de fapt Moș Nicolae, un sfânt care ardea cu o joardă peste cur copiii neascultători, pe care l-au făcut apoi Crăciun din cauza unor superstiții ariene, a schimbării calendarului, sau pentru că idioții de americani nu pot pronunța Nicolaus, și care de fapt sunt părinții tăi. Ceva de genul ăsta.
Oricum, toată aiureala asta cu care m-am intoxicat la vârsta fragedă a căutărilor existențiale, m-a făcut să-mi pierd încrederea în moșul ăsta, ca și în șansa ca ceva să aibă sens în lumea asta de rahat. Tot așa cum n-am crezut niciodată că hristosul s-a născut dintr-o fecioară. Atâta minciună! E penibil. Și pentru ce? Ca să existe un motiv ca toate maimuțele astea pioase să se îndoape cu porc, carnea spurcată de care însuși hristosul nu s-ar fi atins nici în ruptul capului?
Și totuși, nu e creștinismul. Pentru că, uite, spre exemplu, îmi place Paștele: noaptea de înviere, lumânări, vin roșu, drob de miel, care, orice s-ar spune, e un dobitoc mult mai nobil decât râmătorul halitor de rahat; mic și nevinovat, pur precum heruvimii rătăciți printre ceruri, trist,sacrificat, tragic precum un Hamlet din dramaturgia semită… Ce înălțător! Până și hristosul a fost mielul domnului, întâiul sacrificat de Paști (în noua tradiție iudeo-creștină), pentru ca noi, fiii nedemni, să ne hrănim cu carnea lui și să ne stingem setea cu sângele său, an de an, comemorând împlinirea unei crime pe care s-a clădit întreaga civilizație occidentală. Tragedie antică la felul doi. Ce frumos!
Respect mielul. Are demnitate, spre deosebire de imundul porc. Urăsc porcii. Și, mai presus de toate, urăsc oamenii porci.
Urăsc oamenii porci, cu toată jovialitatea lor de fațadă, cu toată poleiala de sentimente nobile, de candoare copilărească și blândețe și bunătate creștinească lățită pe fețele lor de râmătoare detestabile.
Cum ar fi, spre exemplu, vărul meu de-al doilea, Partenie. Cea mai cumplită ființă din câte mi-a fost dat să întâlnesc. Acel tip uman pe care cosmopoliții îl numesc “bon vivant”, veșnic zâmbitor, plin de mansuetudine, galant din cale afară cu sexul slab, băiat de gașcă și prieten de nădejde la pahar, printre “sexele puternice”, adorat de femei și bărbați deopotrivă, chiar și atunci când nu se dă în lături să le călărească nevestele. Uuuuh! Simt cum mi se încrețește pielea pe oase.
Și dacă l-ai vedea cum arată: sex-simbolul pachidermelor. Să tot aibă vre’o sută douăj de kile care, dacă n-ar atât de înalt, i-ar da aspectul unui dirijabil turtit în bot la contactul accidental cu pământul. Și ce față de porc, veșnic asudată din pricina grăsimii care, nemaiîncăpându-i pe dinăuntru, îi iese pe piele în picături gălbui și dolofane.
Iar vaca de nevastă-mea se repede să-l sărute. Mi s-a părut mie, sau a plesnit-o ușurel cu palma peste cur. Ar fi în stare, mitocanul! Își permite, la cum se mai înghesuie toată lumea să-i ierte toate nevolniciile. Cum a fost acum doi ani, când l-au prins cu o fraudă de vre’o sută de miliarde.
Mamă, ce s-au mai repezit să-l apere, mai ales muierile, în frunte cu nevastă-me și soră-mea, pe care o simțeam cum se umezește toată cu gândul la purcoiul de bani pe care stătea grăsanul ăla infect. O știa pe nevastă-sa ofilită și bolnavă la pat de atâta vreme, așa că-și făcea oarece gânduri de chivernisire, ea fiind fată modernă și bătrână, cam muncită prin discoteci și toate alea. S-au bătut chiar cu reporterii prin fața tribunalelor, turbatele. Iar când l-au făcut scăpat avocații, ce s-au mai repezit cu toatele, coțofenele dracului, să mai arate în stânga și-n dreapta cum a fost crucificat pe nedrept Partenie de autoritățile corupte și presa de scandal, care l-a făcut Jurassic Pork, ca pe Păunescu. Mama lui de hristos cu burtă.
Iar anul trecut, când a lăsat-o pe hoașca de nevastă-sa să moară, ca un câine, într-o rezervă împuțită de spital, și a adus-o în casă pe curva aia de secretară cu curul mare, care se crede regina maimuțelor, cum s-a mai dus soră-mea la el să-i arunce în față ce criminal e, mai degrabă dezamăgită că n-a ales-o pe ea, decît din compasiune pentru nefericita muribundă.
- Ce-o să faci mă, cînd o să te mulgă asta de tot, de n-o să mai rămînă nici o picătură de snagă în tine? Că ai și tu o vârstă! Așa i-am spus, povestea soră-mea neveste-mii, care dădea aprobator din cap, ca o filozoafă.
- Și știi, ce mi-a răspuns?
- Ce?
- Că o dă dracului afară, și aduce alta în loc.
Și s-au pus amîndouă ciorile pe chicotit ca niște proaste, uitând cu totul de pizmă și teribila tragedie, umplându-se de surescitare cu gândul la tupeul și vlaga de animal a canaliei.
Fiindcă lumea iubește canaliile. N-aș putea spune exact, de ce. E un fel de voință căreia nu-i rezistă nimic. Canalia învinge întotdeauna, și învingătorul ia totul, până și iubirea. Mai e apoi și masochismul femelei care, cu toată isteria emancipării, nu-și dorește nimic altceva decât un stăpân care s-o strivească și pe care, juisând, să-l facă vinovat pentru nenorocirea ei, blestemul menstruației, diferențierea sexuală, inegalitatea socială, dublul standard și mai știu eu ce altă nerozie a protestului feminist. De aceea toți bărbații sunt niște porci. Iar scroafele iubesc porcii. Și când ai dobândit râvnita apreciere a femelelor, o lume întreagă în fața desăvârșirii tale se închină.
Urăsc sărbătorile, mai ales cele de iarnă unde porcul domină. Pe masă, printre bucate, în jurul mesei, printre prostie și grobianism, aceleași suidae grohăind la unison precum o turmă posedată. Iar eu, palid și firav, exilat în colțul mesei, intoxicat peste măsură, privesc la godacul de pe platou, cu tirbușon în coadă și măr în gură, care-mi face șmecherește cu ochiul.
Până și copiii îl iubesc pe vărul Partenie. Aceste dezgustătoare animăluțe, pe care o minte îndeajuns de perversă le-ar putea determina să facă orice. Se gudură pe lângă el și scheaună fericite cînd le îndeasă în gură pumnii de acadele, care îi vor face să crească mari, pântecoși și prosperi, asemeni lui. Iar la colinde, se alătură corului cu și mai multă ardoare, atunci când se aude vocea de bas a lui Partenie, izvorând din adâncul prohabului său voluminos și greu și greu încercat.
Numai pe mine nu mă iubește nimeni și mai ales vaca de nevastă-mea, care mă consideră un ratat, pentru că n-am dus-o astă vară la Scroviștea și o las să se îmbrace ca o servitoare.
Nici măcar eu nu mă iubesc, ba chiar mă urăsc și pe mine însumi pentru sărbătorile și personajele cu care trebuie să le petrec și pe care, altminteri, le-aș ocoli cât mai mult cu putință tot restul anului.
Să însemne asta, oare, că sunt un om rău? Pentru că nu mă iubește nimeni, iar eu urăsc pe toată lumea? Eeeh, la naiba cu sărbătorile! Am auzit undeva că sunt cu 50% mai mulți sinucigași cu asemenea ocazii. Mai e nevoie de altceva, ca să le detești?

1 ianuarie 2005