Cap. 7
În care Păcală își face un prieten
Cântă Păcală așa, o vreme, dar gândul că tâlharii s-ar putea întoarce îl făcu în cele din urmă să își bage cimpoiul în buzunar, lăsând bietele viețuitoare ale pădurii să-și tragă sufletul. O porni pe o cărare opusă celei pe care plecaseră frații lui și merse, și merse, cam toată ziua. Se culcă la poala unui stejar și dormi neîntors până la ziuă. Când se trezi, îi căzu ochii pe un copac: era plin de gogoși. La fel, copacii din jur. Se apucă de umplu traista cu gogoși, tot era goală. Și plecă mai departe, cu traista de gât. Nu mai merse prea mult și dădu peste un drum mai bătut, care se părea că l-ar scoate într-un sat. Când colo, iată pe drum venind agale un român, cu un sac în spinare.
- Bună vreme, drumețule, îl salută Păcală, bucuros că mai vede față omenească.
- Bună să-ți fie și ție, precum ți-e inima, vericule, răspunse străinul bucuros. Cu ce treabă prin codru?
- Ia, mai nimica. Fusei în târg, dincolo de pădure. Cumpărai o traiță de nuci, mi-o face femeia niște cozonaci la iarnă.
- Buni cozonacii, mai ales cu o cană de vin negru alături.
- Da’ tu, încotro?
- Ia și eu, spre târg. Tunsei oile, să dau femeii să-mi împletească câte ceva peste iarnă. Da’ ea o zâs că mai bine duc lâna la vânzare, că mai avem ceva lână de mai an. Cică să cumpăr una alta, mai nimica, poate niște nuci...
- Apăi, nuci nu știu dacă or mai fi la târg. Luai eu ultima baniță... Dacă nu aveam poruncă de la muiere să fiu grabnic acasă, m-aș fi întors să-mi vând batăr jumătate din nuci, căci le sărise prețul până să plec. Aș mai fi luat, poate, și ceva lână muierii, de când îmi tot zice că are de umplut o dulamă...
- Ce zici, vere? Așaaa.... păru drumețul a cade pe gânduri. Știi ce? Eu am lână, tu ai nuci. După cum zici, prețul la nuci o crescut, așa că nu m-oi uita eu la o nucă-două mai puține. Îți dau sacul cu lână, îmi dai traița cu nuci... Ce zici, batem palma?
- Știu eu?! se arătă Păcală nehotărât. Și cum rămâne cu cozonacii de Crăciun? E drept, dacă îi dau de lucru, poate mai lasă cea cață să se hodinească...
- Păi e lână destulă în sac. Dai o parte din lână pe nuci, în drum spre casă.
- Că bine zici! Iată traița!
- Iată sacul!
Schimbară repede nucile pe lână, își luară veseli rămas bun, și-și văzură fiecare de drum, pierzându-se iute printre copaci. Abia dispăru străinul din vedere, că Păcală și desfăcu sacul la gură. Era plin cu mușchi uscat, de pădure! No, asta nu-i bine. Se porni după străin. Nu merse mult, căci străinul se întorcea din drum, furios.
- M-ai înșelat! strigă acesta de departe.
- M-ai pungășit! răspunse Păcală.
- Ai zis că ai nuci!
- Iar tu, că ai lână!
- Cozonaci, ai? De Crăciun... cu vin alături...
Se priviră în ochi și își văzură unul celuilalt lucirile șugubețe ce le luceau în ochi. Pufniră amândoi în râs.
- Tu cine-oi fi, vericule?
- Păcală mi se zice. Da’ tu?
- Tândală îmi zic megieșii.
- Suntem de-un soi. Hai să ne-nfrățim!
Se făcură frați de cruce. Stătură împreună sub un pom, de îmbucară câte ceva: Tândală avea oarece de-ale gurii într-o bocceluță și împărți cu Păcală merindea. Schimbară din nou sacul pe traistă și își luară iarăși rămas bun. De data asta își văzură fiecare de drumul său. În timp ce Tândală se afunda în codru, Păcală începuse să coboare dealul printre fânețe, către un sat ce se zărea în vale.