Cap. 5
În care Păcală se învelește cu o ață
Iată-i, deci, pe cei trei frați fugind de mama focului prin codru, fără a bănui că problema care îi pusese pe drum se rezolvase de la sine. În față, cei doi mai mari, îngreunați de aur și de părerea de rău că trebuiseră să lase în urmă casa părintească, ba chiar și posibilitatea de a deveni bogații satului. În urmă, cu mult în urmă, Păcală, îngreunat mai mult de ușa pe care se chinuia să o care în spate. Văzând că era greu de alergat cu o ușă în brațe, la un moment dat își desfăcuse brăcinarii și își legase ușa în spate. Acum era mai puțin obositor, dar pârdalnică de ușă se agăța de toate crăcile și tufișurile, încetinindu-i mersul. Iar cum drumul lor tăia direct prin codru, evitând cărările și drumurile bătute, erau destule crăci și tufișuri de care ușa se putea agăța.
Frații cei mari încetară între timp de a-și mai înjura mezinul, cauza evidentă a nenorocirilor lor – ca orice om, și ei se grăbiră să găsească în aproapele lor vinovatul; uitaseră că aurul care le încovoia spinarea se datora tocmai netrebnicului de mezin. Asta se datora nu atât inimii lor miloase, nici dragostei frățești, ci mai curând gâfâitului care le luase toată răsuflarea. Așa că putură auzi, în sfârșit, zgomotul făcut de Păcală și ușa lui, în urmă. Cei doi se priviră îngroziți, șoptiră la unison cu glas sfârșit „Potera!” și găsiră noi resurse în trupurile obosite să grăbească pașii, înfundându-se și mai adânc în codru.
- Stați, bai fraților, să vin și eu! se văzu Păcală nevoit să strige în urma lor, văzând că-i pierde.
- E Păcală... gâfâi cel mijlociu, bucuros cumva că dintre două rele dăduse peste cel mai mic.
- Mda... își arătă cel mare îndoiala, sau poate nu găsi suficientă putere să spună mai mult.
Se opriră din fugă, asudați, cu genunchii tremurând. Într-un târziu se arătă și Păcală.
- Ce faci, bă, cu ușa? întrebă cel mare uimit, înțelegând în sfârșit de unde venea zgomotul ca de poteră.
- Păi, nu mi-ați spus voi s-o iau cu mine?
- Noi?! Tu ești nebun!
- Ați spus s-o trag după mine. Am tras-o la început, dar spurcata se agăța de toate răgăliile. E mai ușor așa, cu ea în spate. Mă miram eu la ce v-o fi trebuind ușa, da’...
- Þi-am zis s-o închizi, prostălăule, să nu o lași vraiște!
- Apoi vorbiți românește, dacă tot vorbiți.
- Acum ce facem cu ușa? Arunc-o, naibii!
- Noooo, e de la tătuca! Dacă am cărat-o până aici, o car și de aici încolo. Cine știe când ne vine de folos?!
- Cum vrei, numa’ să nu strigi după noi să te așteptăm!
Acestea zise, porniră mai departe. Păcală nu mai strigă după ei, deși nu promisese că nu o va face. Drumul lor se afunda tot mai adânc în codru, ușa se agăța tot mai mult în desișul din ce în ce mai gros, încetinindu-i mersul, dar frații mai mari abia își mai târau picioarele după noaptea nedormită și sub povara galbenilor. Ieșiră spre seară într-un luminiș, în mijlocul căruia se înălța un stejar uriaș. Parcă era fratele geamăn al celui tăiat de Păcală.
- Nu mai pot, mor! gemu cel mare, căzând ca tăiat la picioarele copacului uriaș.
- Nici eu! îi urmă exemplul mijlociul.
Păcală dădu jos ușa din spate, o rezemă de trunchiul îmbătrânit al copacului și găsi răgaz să își șteargă cu mâneca nădușeala de pe față.
- Stăm aicea peste noapte? întrebă el, mai mult de formă. Frații mai mari erau prea sfârșiți de oboseală ca să se mai poată ridica din iarbă, chiar și la apariția arnăuților... Așa că stătură gâfâind, uitându-se abătuți unul la celălalt. Oboseala începuse să facă loc unei foame cumplite: în graba lor, uitaseră complet de mâncare.
- Mai bine luai o bucată de slană, decât ușa! mormăi cel mare.
- E drept, îl aprobă Păcală. Da-mi zisei că ați luat voi destui galbeni, să ne cumpărăm câte ceva de-ale gurii pentru cină...
Când ești cu musca pe căciulă, mai bine taci... Așa că încercară să adoarmă, în ciuda ghiorăielilor tot mai gălăgioase venind dinspre sto-macurile goale. Cel puțin Păcală mai avea un dușman: răcoarea nopții. Spre deosebire de frați, el nu apucase să îți ia sumanul.
Dar se pare că în acel codru erau nu numai ei flămânzi. Miros de carne omenească – sau poate doar de sudoare - ajunsese la nasul unui lup. Și acesta începuse să-și cheme, voios, ortacii la ospăț. Se repeziră cu toată haita în luminiș. În ciuda oboselii, cei trei frați se cățărară în copac mai ceva ca niște mâțe, spre scârba lupilor, care începură să dea târcoale stejarului arătându-și colții spre ființele din copac.
- Acum ce facem? întrebă mijlociul, cu ochii cârpiți de somn, stând călare pe o cracă mai groasă.
- Nu par a voii să plece. Pot sta așa până la ziuă, spuse și Păcală, căscând. V-am spus că tot ușa, sireaca, o să ne ajute la o adică. Și pescui ușa, ridicând-o, spre turbarea lupilor hămesiți, printre crăci.
Găsi o furcă de crăci mai groase și propti bine ușa.
- Iată și patul!
Pat cam tare, constatară curând frații, și cam îngust. Dar oboseala își spuse cuvântul și cei doi mai mari adormiră curând. Numai Păcală, între ei, tremura de frig.
- Băi fraților, așa nu mai merge! le dădu el ghionți, trezindu-i. Nu avem pătură!
- Pătură...? îngăimară ei, prin somn. Ce pătură?
- Păi noi suntem români, sau ce? Cine a mai pomenit român să doarmă dezgolit, ca lighioanele?!
- Ce pătură, bă, tu ești nebun? Lasă-ne să dormim...
- Numaidecât ne trebuie pătură! Dacă voi nu vreți, eu îmi iau ușa și plec...
Amenințarea dădu imediat roade. Cei doi frați mai mari holbară ochii, uitând de somn și chiar de lupii care mârâiau în luminiș. Nu le trecură prin cap să-l întrebe pe Păcală cum are el de gând să treacă printre lupi cu ușa în spate...
- Bine, bine, fie și pătură. De unde pătură?
- Păi, să facem una! Aveți fiecare câte un suman. Hai să le coasem unul de celălalt, să vedeți ce minunăție de pătură facem!
- Cu ce să le coasem?
- Am eu tot ce ne trebuie! Uite ac, uite și niște ață...
Se apucă Păcală să coase temeinic cele două sumane. În câteva clipe ieși o pătură nici prea lungă, nici prea lată, dar groasă și călduroasă. Puseră pătura peste ei și Păcală adormi într-o clipă, încălzit de trupurile fraților. Numai că aceștia începură să se foiască: pătura nu ajungea să-i acopere pe toți trei. Așa că, atunci când unul din frați trăgea de pătură, încercând să țină răcoarea nopții la distanță, fratele de cealaltă parte a lui Păcală rămânea dezgolit. Și acesta încerca, la rândul lui, să se acopere... Văzură frații mai mari că nu este bine.
- Păcală, scoală! îi dădu un ghiont fratele cel mare.
- Hmmmm...
- Scoală, n’auzi. Nu ne mai trebuie nici o pătură. Ne-ai înșelat. Noi cu sumane și dormim în frig; tu fără, și acum tragi la aghioase sub sumanele noastre.
- Ce sumane, băi? Ce aveți cu mine? Eu dorm sub ață, nu sub sumane. A cui e ața, nu-i a mea? Ia lăsați-mă să dorm!
Și cu asta Păcală adormi la loc, uitând de toate.