În umezeala camerei răsună trompeta lui Nicolas Simion, ca un țipăt de disperare în mijlocul deșertului. Este ora la care, trăirile adevărate apar și fac să vedem că totuși, nu e totul în zadar. Un fel de beție fără alcool. Stau față în față, fără să își spună vreun cuvânt. Nici măcar ochii nu li se întâlnesc. Totul curge de la sine, inclusiv cafeaua amară, reîncălzită la flacără mică. O țigară veghează rezemată de colțul scrumierei, împrăștiind un fum greu. Din când în când, se aude sunetul ceasului de perete. Timpul a devenit un copil refuzat, care, ascuns în șifonier, își privește tremurând părinții în mijlocul unei certe conjugale. Între ei, e tăcere. Fără gesturi sau grimase de durere. După ce trage adânc din țigară, cu un oftat prelung, se așează pe marginea patului, lângă ea, atât cât corpurile lor să li se atingă. Ea nu schițează nici un gest, ca și cum nu observase mișcarea lui și își continuă adâncirea tăcerii. Din stradă se aud zgomote de sărbătoare: ecourile unui grup de colidători rătăciți printre blocurile de prefabricate care, înzăpezite par mai cenușii decât de obicei. Este Ajunul Crăciunului. După ce savurează prelung ultimul fum din țigară se întoarce către ea și începe să o mângâie pe cap. La început încet, apoi tot mai apăsat. Începe să o sărute pe obraz iar ea i se predă rece. Într-un minut, sunt amândoi goi, în pat, într-o prelungă și dureroasă înlănțuire. Jazz-ul curge din discul de vinil, plutind prin cameră, mângâind parcă pereții mâncați de igrasie. În mijlocul îmbrățișării, ea începe să plângă la început discret, apoi tot mai puternic. Nestingherit, își continuă treaba până când, cu un geamăt se desprinde din îmbrățișare întorcându-se pe spate. Ea plânge încet, cu privirea pierdută în tavan. După ce își aprinde o nouă țigară, se plimbă gol prin casă câutând parcă ceva. Se îndreaptă către birou, deschide un sertar din care scoate cu revolver. Și un amortizor. Se așează din nou pe marginea patului, lângă ea și cuplează amortizorul la capătul revolverului, după care îi caută privirea. Ea lasă departe tavanul și își întoarce capul către el privindu-l în ochi. Îi ia revolverul din mână studiindu-l oarecum dezinteresată. În tot acest timp, el continuă să tragă din țigară indiferent. Își stinge în scrumieră ultima țigară și se întoarce către ea. Se uită în ochii ei timp de un minut. La capătul minutului trecut astfel, ea îi pune pistolul în tâmpla dreaptă, închide ochii și trage. Un sunet sec, sparge intimitatea camerei iar el se prăbușește în genunchi, lângă pat, iar apoi în mijlocul camerei. Ea își deschise ochii, îl privește vreme de un alt minut, după care își pune revolverul gură și trage. Din scrumiera ciobită, fumul ultimei țigări nestinse încă, își revendică dreptul la viață, acoperind camera, peste corpurile lor goale, unite parcă într-o ultimă îmbrățișare. O pată mare de sânge cuprinde parchetul precum cerneala o sugativă. De afară, printre fulgi grei, se aude un colind cântat fals. Trompeta lui Nicolas Simion își continuă rotația de vinil, prelungind deșertăciunea.