"Iartă-mă! Acum înțeleg că nu aveam dreptul să te întreb așa ceva! Nu era treaba mea!"- am spus eu, surprinsă de răspunsul tăios ca vântul năprasnic care te face să-ți pleci capul, să te trezești înapoi când pășești înainte.
"Întâmplător… asta e realitatea!" – mi-a răspuns, obligându-mă să cad în genunchii prea slabi pentru a putea susține o asemenea durere, apoi să mă întind pe pământ, grea, atât de grea încât frunzele mi-au astupat ochii, corpul s-a transformat în valuri de rădăcini de iarbă, iar gura a pietrificat sărutul de adio veșnic dornic de a te atinge.

Astel de replici îți schimbă viața…

Și cine știe care este realitatea?!

Și cât de mult avem dreptul să ne amestecăm în viața celorlalți și, mai ales, în viața celor pe care-i iubim…
Am crezut că a iubi, înseamnă a iubi, adică a fi liberă, cu totul a lui, fără să-mi cenzurez vorbele, gândurile, privirile, dorul… Dar se pare că nu este așa: ceea ce simt eu că este libertate, el consideră a fi îngrădire, dependență…

"Întâmplător asta e realitatea…"
Iată ceva ce acum câțiva ani nu putea nici măcar să gândească, darmite să pronunțe…
Nu mai știa ce e de fapt “realitate”, dacă poate fi ceva “întâmplător”, iar eu… nici atât.

Era în primele zile ale lui septembrie, un septembrie pe care ni-l doream cu disperare ca pe un început de vară, nu de toamnă.
Simțeam că pierdem ceva cu care poate n-o să ne mai întâlnim niciodată: posibilitatea de a merge la mare, la acea mare… unde să ne încărcăm sufletul – pentru a putea rezista timpului până-ntr-o altă vară – cu nisipul fierbinte al începutului, cu spuma valurilor care au avut curajul să meargă până la capăt…
Și am mers… Totul a fost așa cum ne dorisem.
Îmi amintesc că am plecat spre casă cam cu o oră înainte de miezul nopții, destul de târziu pentru un drum așa de lung.
Acum știu ce ne-a reținut atât: apusul unui soare care parcă nu mai vroia să plece, fermecat de fratele lui geamăn, care-l privea rugător din adâncul mării: Se îndrăgostise… își dăduse voie să iubească marea, marea neagră care clipea cu fiecare val, descoperindu-și rând pe rând ochi verzi și albaștri, plini de dor.
Dar nu-i era dat… cineva, ceva – noi îi spunem câteodată destin, altădată soartă – l-a smuls din brațele iubitei, amintindu-i cu brutalitate că trebuie să-și continue drumul… Singur…

Așa și cu noi… cineva, ceva – poate soarele, poate marea, poate iubirea lor… ne-au împins spre…

Era destul de târziu. Mie-mi plăcea să conduc noaptea, lui nu, plus că se răcorise la plecare cu o bere, așa că … eu eram la volan, el pe scaunul din dreapta șoferului. Nici nu ieșisem bine din Constanța, că s-a așezat cât se poate de comod și a adormit…
Mergeam de mult pe șoseaua străjuită regulat de copaci înalți, noaptea parcă nu era noapte, ci zi – luna plină luase locul soarelui și lumina așa încât puteam vedea și în stânga și în dreapta, până departe. Pe câmpuri, sticlea pământul, sângerând negru, răscolit fiind de pluguri, astfel încât, în afară de străjerii drumului nimic nu împiedica privirea până dincolo de orizont. Era parcă o demonstrație stranie și în același timp minunată, făcută special pentru mine, a faptului că Pământul e rotund! Și totuși…
Mergeam, deci, cu viteză constantă, nu foarte mare, când am realizat că nu am întâlnit nici o mașină de mult timp. Parcă ghicindu-mi gândul, au apărut în oglinda retrovizoare niște faruri care se apropiau foarte repede. Mașina ne-a prins din urmă și ne-a depășit, după care, spre surprinderea mea, și-a reglat viteza în așa fel încât să mențină între noi o distanță constantă, suficient de mică ca să-i putem vedea numărul de înmatriculare.
Cum îmi plăcea să memorez când eram mică numerele mașinilor, ba mai jucam și ”duble” sau “triple”, mi-a fost destul de ușor s-o fac.
Era o mașină roșie, cu număr de București, Dacia noastră cea de toate zilele – mașină care era un lux pe vremea aceea. Chiar m-a distrat că era la fel ca a noastră, aceeași marcă, aceeași culoare, înainta cu aceeași viteză… deosebirea fiind că avea un singur pasager… Sau poate că nu exista nici o deosebire… doar aceea că pe șoferul mașinii eu îl percepeam ca fiind bărbat…

Eram din ce în ce mai intrigată de faptul că de minute bune, chiar zeci de minute, pe acea șosea – care în mod normal este foarte aglomerată la sfârșitul sezonului estival – nu am întâlnit nici o mașină, cu excepția celei care mă depășise și care parcă mă conducea… undeva.
La un moment dat, în noaptea aceea ca un răsărit ce mă ducea cu gândul la facerea lumii, mi-am dat seama că șoseaua este perfect dreaptă, pe foarte mulți kilometri.
Și-atunci, am văzut, nu foarte departe, un inel de ceață, care era centrat în mijlocul șoselei și care depășea copacii în stânga și în dreapta cu doi, trei metri. Se vedea foarte clar porțiunea din mijlocul inelului.

Era miezul nopții…

Am înghețat… și eu am pretenția că nu sunt chiar o fricoasă…
Mi-a înghețat sufletul! Am simțit pericolul… pericol de neexplicat.
Instinctiv, am ridicat piciorul de pe accelerație, mașina a încetinit, cea din față la fel…
Când ea s-a apropiat la câțiva metri de inel, am frânat brusc și l-am sculat mișcându-l cu brutalitate, de fapt zgâlțâindu-l bine, pe cel de lângă mine. Cred că s-a trezit odată cu oprirea mașinii. I-am spus că mi-e frică să înaintez și că nu știu cum să fac să-l opresc să intre în ceață pe partenerul meu de aproape o oră de drum…
Am deschis portierele și am ieșit amândoi din mașină în clipa când cea din față intra în inel.
Nu știu dacă am oprit motorul, însă farurile cu siguranță nu le-am stins.
Ne-am așezat în fața mașinii și, fără vorbă, cu ochii ieșiți din orbite am văzut cum… încet, incredibil de încet, mașina… se ridica de la suprafața pământului. Avea luminile aprinse în continuare, numărul se vedea perfect și păstra aceeași dimensiune, dovadă că nu putea fi vorba de o iluzie optică!!!
Cred că ne-am aprins o țigară – pe vremea aceea încă fumam – sprijiniți amândoi de capota mașinii. Oricum, picioarele nu ne mai țineau…

Liniștea de afară accentua zgomotul infernal făcut de gândurile noastre, gânduri care se loveau de simțurile ascuțite până la pragul dintre speranță și iubire…

Dacia roșie ca a noastră s-a ridicat până aproape de vârful copacilor, după care a dispărut odată cu inelul de ceață. Terminasem de mult de fumat țigările. Și-am mai stat încă multă vreme până ne-am decis să plecăm. Eu, de frică c-o să-l uit, mi-am notat numărul mașinii dispărute, deși mai târziu mi s-a părut lipsit de importanță de-ar fi fost să încerc să aflu ceva despre ea… El mi-a dat de înțeles că oricum îl reținuse… și asta e tot ce mi-a spus… După aceea, nu a vrut să mai scoată nici un sunet… Oricum, de somn nici nu mai putea fi vorba…

Au trecut anii și, la un alt sfârșit de vară… am trecut noi, tot “întâmplător” pe același drum, dar de această dată… în miezul zilei. Când am ajuns în acel loc (sunt convinsă că era “acel” loc!), am simțit nevoia să-l întreb:

"Îți aduci aminte?"
"… Da!"
"Ai văzut și tu ce am văzut și eu?"
"Da…"
"De ce nu ai vrut să vorbești despre ce ni s-a întâmplat?"
"N-am putut!"

Oricum, din acea noapte drumul meu nu a fost numai înainte, ci cu siguranță și … în sus…

și a fost greu…

Sunt atâtea lucruri pe care nu le înțeleg…

Ca de exemplu: “Întâmplător… asta e realitatea!”