Treceam singur prin viata, si am vazut pe strada un copil singur, cu ochi mari si care tânjea dupa o îmbratisare. Si îmbratisarea pe care si-o dorea era pentru el mai importanta decât aerul sau apa.
Îsi tragea seva tovcmai din iubire. Iubire neconditionata, iubirea parintilor pe care, din singuratate, nu i-a avut.
Era un copil mare.
Anii se asternusera pese el, peste ochii lui mari, peste suvitele lui zburlite de par. Sprâncenele lui se arcuiau într-o eterna mirare: „Mai esti aici? Mai existi pentru mine? Mai exist pentru tine?"
Prin ochii lui mari vedeai oglindita întreaga nesfârsire a cerului. Vedeai o mare de lacrimi, un suvoi aprig de dorinte încremenite înainte de a-i ajunge pe buze. Vedeai înstrainarea, si durerea, si dorul.
...Era un copil singur...
Se ascundea printre prieteni falsi, mintindu-se poate pe alocuri ca îi iubeste, sau ca este iubit de catre ei. Si asta era de înteles, se simtea doar atât de singur. Cauta cu înfrigurare în praful drumului un prieten. Cauta acea întâlnire a omului în om, om care sa-l primeasca cu caldura si sa-i dea binete.
L-am oprit si l-am întrebat ce face. A ridicat uimit privirea – iar ochii aceia mari... – si m-a zarit. Mi-a povestit apoi ce si cum cauta. Iar eu i-am oferit o cheie. Era cheia care l-ar fi putut ajuta sa gaseasca ceea ce îsi dorea. Cheie care i-ar fi putut fi compas si busola, calauze neînselatoare catre îmbratisarea sincera si sufletul pe care le cautase atât. Stiam unde se ascundea un alt suflet asemeni lui, poate chiar mai singur si mai trist, dar cu siguranta la fel de avid de iubire ca si el. La fel de dornic sa iubeasca si sa fie iubit. Apoi am asteptat. L-am privit îndepartându-se cu o unda de tristete în suflet.
Era un copil singur...
Era un copil care nu mai dorea sa fie singur...
Era un copil care nu stia folosi cheia pe care i-o oferisem.
Era prea copil pentru a o putea primi. Si mi-am dat seama ca... ei bine, se prea poate sa fi gresit: sa-i fi oferit o cheie spre ceea ce ar fi fost prea mult, pâna si pentru setea lui de iubire.
Pentru ca ar fi gasit prin ea o usa în spatele careia se ascundea ceva care dogorea prea mistuitor. Ceva care l-ar fi transformat poate în cenusa înainte de a-si da seama, sau care macar l-ar fi ostenit pâna peste puterile lui.
Si am luat atunci cheia, si am început a ma plimba. Era aceeasi cheie care acum era în egala masura si a mea, si a lui. M-am plimbat atunci eu singur, strângând puternic în mâna cheia noastra, pe alei lungi strajuite de cedri batrâni, cu umbra deasa tulburata numai de
briza racoroasa a lacului.
Soarele dogorea, vântul îmi usca buzele – si mi-am dorit atunci apa, si a început sa ploua torential. Picaturi mari de ploaie se prelingeau peste cedri, peste lac, peste mine. Lacrimi imense, venind de departe, se prelingeau peste obrajii mei si plecau spre si mai departe, iar sarea lor ma alina...
Am ramas singur în mijlocul unei furtuni...
Copilul acela cauta mai departe în drumul lui cheia ce i-am oferit-o... cheie pe care nici macar nu stie ca o gasise, cheie pe care nici nu simtise când anume sau daca i-am daruit-o.
Singur, pierdut între gândurile mele si ale lui, privesc colbul din drumul meu si ma întreb: oare chiar cauta acea cheie?
Sau poate doar calatoreste prin viata, pretinzând ca o cauta

Pot fi un bun prieten de suflet....deocamdata...

cind ai sa imi intelegi sufletul atunci probabil vei vedea ceeea ce trebuie sa vezi..............

numai vreau sa stau la malul apei sa urlu de durere si sa scurm pamintul tare cu degetele pina nu mai simt nici durere si nici lacrimi,si ma intreb de ce?de ce voi aveti dreptul si eu nu, pentru lume am murit atunci cind am venit aici intre voi,unde sa ma duc,incotro sa o apuc,pentru mine nu este loc aici intre voi.de ce?