Prietenul nostru, un inginer puțin cărunt, ne-a povestit într-o seară următoarea amintire din copilăria sa.
„Era în Duminica Mare. Copiilor nu le place vremea dinaintea primăverii, când pământul e pustiu, iar crengile goale, când nu există nici zăpadă, nici flori, nici fructe, nici jocuri de iarnă, nici scaldă. În astfel de zile, legănându-se pe la tarabele vecinilor și mijindu-și ochii la soarele de martie, acești oameni mici născocesc jocuri noi, adeseori ciudate și crude.
Căpeteniile copiilor din ulița noastră erau unul Mile și unul Palika. Mile era fiul brutarului, livid, osos, cu fața mult prea expresivă pentru anii lui. Palika era dolofan și rumen, ungur după tată, și cu toate că era născut pe aceeași stradă cu noi, avea o pronunție tărăgănată și greoaie, de parcă-i era gura plină cu aluat. Aceștia doi purtau lupte grele cu șeful copiilor din mahalaua vecină. Acesta era unul de vârsta noastră, pe nume Stjepo Chioru, care ajunsese deja să-și piardă un ochi. Noi, ceilalți, eram armata, instabilă și indisciplinată, însă bătăioasă și gălăgioasă. Ca în orice luptă, existau și aici alianțe și curaj, șovăieli și lipsă de loialitate, lacrimi, sânge, trădări și jurăminte. Aproape în fiecare seară, în vreme ce stăteam adunați pe lângă cișmeaua de piatră, se apropiau căpeteniile de câte unul dintre noi, îl chemau la o parte și, cu o voce serioasă, înfundată, îl luau la întrebări.
- Îmi ești prieten?
Într-una din zilele de primăvară, fusese într-o Joie Mare, într-o asemenea seară mă chemară Mile și Palika să mă duc cu ei a doua zi după-amiază să batem evrei. În aceste expediții prin mahalalele evreiești se mergea doar de câteva ori pe an, de regulă cu prilejul sărbătorilor noastre ori ale evreilor. Pentru unul ca mine, care până atunci nu am participat niciodată la asemenea isprăvi, a fost o mare onoare din partea celor două căpetenii.
Cred că a doua zi am prânzit la repezeală, emoționat. Am pornit imediat după prânz. Înainte de ce ne-am slobozit la vale și am trecut râul, ne-am oprit la răscruce. Ne-am așezat pe o lespede de piatră netedă și aici, cu multă grijă și pricepere, Mile și Palika au examinat armele noastre, Palika avea un băț ciudat, de vânătoare, pe care el l-a ascuțit și i-a bătut niște cuie în vârf. Mile avea o armă specială pe care și-o făcuse singur. Era un soi de furtun de gumă pe care l-a umplut la un capăt cu plumb, iar pe celălalt i l-a legat cu sfoară de încheietura propriei sale mâini. Se mândrea cu acest băț elastic, de gumă și plumb, și-i spunea „prostovanu“. Era și acum, așa rece și osos, aplecat asupra armei sale și o îndrepta cu un cuțit.
Mie mi-au dat o șipcă ruptă, smulsă atunci de la niște tarabe; la capătul de jos încă i se mai zărea cuiul cu care fusese prinsă de ulucă. Eu mă rușinam de arma mea, care mi se părea simplă și nesatisfăcătoare. Mile îmi luă șipca, îi ciopli cu măiestrie capătul de care se ținea cu mâna, apoi lovi cu ea de câteva ori în jurul său, făcând-o să șuiere. Am procedat de îndată la fel, însă șuierul nu a fost precum cel al lui Mile.
Am coborât în ulița în care se așteaptă de obicei copiii de evrei la bătaie.
- Ei au sărbătoare. Dau acum ocol apei – spuse Palika, cu experiență, privind în jur aidoma unui vânător.
Numai că evreii nu se vedeau. Mânios, Mile propuse pe un ton poruncitor să trecem în Èaršija. Deja în prima uliță, Palika se opri și strigă înfundat:
- Uite-i pe jidovi!
Într-adevăr, la capătul străzii, patru băieți, în haine de sărbătoare, se jucau în jurul unei cișmele de piatră.
Mile îl privi dojenitor și făcu semn să-l urmăm și să facem ce face el. Își ascunse furtunul de gumă la spate și porni încet, prefăcându-se că privește casele și prăvăliile. Astfel, ne apropiarăm de cișmea. Însă poate ne-a trădat înfățișarea noastră, poate copiii de evrei se obișnuiseră deja cu asemenea vizite, pentru că se neliniștiră, precum căprioarele în luminiș, și se ascunseră în spatele cișmelei. Priveam fără să clipesc în ceafa lui Palika.
Pentru a-i înșela pe adversari, Mile se prefăcea cum că voia să treacă de partea cealaltă a străzii, iar când îl mai despărțeau de aceștia doar câțiva pași, el, pe neașteptate, strigă puternic și ascuțit și se năpusti asupra lor. Pentru o clipă se păru că băieții sunt hotărâți să se apere, dar când îl lovi pe primul peste mână cu înfiorătorul lui furtun de gumă și când văzură că am început și noi să alergăm, urmă o goană sălbatică, în toate direcțiile.
Băieții se împrăștiară, însă eu nu mă mai uitam atât la ei, cât la mișcarea aceea bruscă cu care se smulse Mile din prefăcuta lui liniște și se transformă în ceva nou și necunoscut. I-am văzut lovitura și am auzit strigătul efectiv despărțit de el. Le-am simțit ca pe niște lucruri destinate mie, ca pe primele chemări ale unei lumi necunoscute, mari, răscolitoare, înfricoțătoare, o lume în care se pune pielea pe băț, în care se dau și se primesc lovituri, se urăsc oameni, se cade și se învinge – o lume în care doar bănuiam riscuri necunoscute și niște clipe mari, minunate.
Mile și Palika porniră să alerge în urma băieților. Iar eu, după ei. Trei reușiră să se adăpostească pe după porțile caselor lor sau ale altora, de unde răzbătură de îndată țipetele și blestemele femeilor evreice. Al patrulea, cel mai mare, fugea orbește din stradă în stradă, până ce se pierdu îndărătul unui zid alb. Când am ajuns, Mile și Palika îl și căutau deja prin curtea umedă, ca niște câini.
Ne aflam printre niște ruine pustii. Am trecut printr-un coridor și am coborât pe câteva trepte putrede într-o curte mai mică, pătrată. Pe toate cele patru laturi, un zid înalt. În afară de poarta pe care am intrat mai era una mică, în zidul de vizavi, evident că închisă și de multă vreme bătută în cuie. Într-un colț, niște scânduri înverzite, rămășițe de la un acoperiș, sprijinite de zid, având capătul de jos ridicat pe o grindă. În spațiul ce rămânea între grindă și pământ, cam de-o palmă, am zărit pantofii cuiva, nemișcați și strâns lipiți unul de celălalt. Vrăjit de această ciudată vânătoare, i-am făcut semn lui Mile și i-am arătat mândru cu degetul descoperirea mea. Fără să se uite la mine, privi fix la pantofii aceia și-mi șopti să rămân acolo, la intrare, și să nu-l las pe băiat spre poartă. El și Palika se dădură jos de pe ultima treaptă, în curte. Palika, la fel, la porunca mută a lui Mile, se îndreptă spre poarta aceea mică, închisă, și aici se opri, crăcănat și cu ciomagul ridicat. Am luat și eu de îndată aceeași poziție.
Iar Mile se apropie de grămada aceea de scânduri, cu un mers războinic, fără a-și lua ochii de la țintă. Pașii lui, neauziți, și privirea sa ascuțită, fixă, mi se păreau mai strașnice și mai răscolitoare decât orice altă goană sau bătaie. Însă înainte de a reuși el să se apropie, băiatul evreu țâșni din ascunzătoare ca o pasăre din grâu și porni să alerge prin curte.
Palika, care încercase poarta mică și văzuse că era închisă, coborî și el în curte. Începură urmărirea și strigătele. Băiatul fugea ba spre ciomagul lui Palika, ba spre furtunul de gumă al lui Mile. Însă nu reușiră nici măcar o dată să-l lovească peste cap ori peste spate. Apucau doar pe de lături, peste mâini ori picioare. Palika alerga mai mult. Mile stătea ca un țăran pe arie și se uita să întâmpije victima atunci când i-o va mâna Palika. În această goană se apropiau tot mai mult de mine.
Astfel, în jurul băiatului, încolțit, triunghiul format din șipcă, ciomag și furtunul de gumă se strângea tot mai mult. Acum puteam să-l văd de aproape. Era ud și murdar de cum se adăpostise sub scânduri, gras și scurt, fără vreun acoperământ peste părul creț. Față de cele ale lui Mile, mișcările lui nu aveau pentru mine nimic strașnic, nici răscolitor. Se mișca cu întreg trupul deodată, fără cap, și zbura ca aruncat.
La un moment dat, când l-a ajuns Palika și când a trebuit să-l lovească în moalele capului, copilul de evreu se aplecă pe neașteptate și cumva comic și se aruncă cu toată greutatea spre pieptul lui Palika. Mile veni în fugă. Se iscă învălmășeală. Până ce își reveni Palika, băiatul se folosi de clipă, se rupse de ei, alergă pe cele câteva trepte și se găsi dintr-o dată față în față cu mine. Pentru o clipă l-am văzut dinaintea mea, cu mâinile ridicate, una dintre palme îi era toată plină de sânge, iar capul, dat pe spate ca la un mort. În acea clipă i-am văzut fața pentru prima dată. Avea gura întredeschisă, buzele livide, ochii fără văz, scurși ca apa, fără nici o expresie și demult înnebuniți. Aici trebuia lovit.
Ce s-a întâmplat atunci? De câte ori mi-am pus această întrebare și în zilele acelea și în anii de mai târziu! Și niciodată nu mi-am putut răspunde. Din câte am putut să-mi aduc aminte după aceea și să judec, băiatul s-a aplecat puțin (a fost o mișcare aidoma celei de apărare în fața lui Palika, cu un moment mai devreme), m-a împins încet atingându-mă cu mâna cea nevătămată la șale, m-a dat la o parte ca pe cea mai ușoară perdea și fugi bubuind prin coridorul îngust, pe lângă mine care stăteam nemișcat și pe lângă șipca mea ridicată, care avea la un capăt un cui mare și bine ascuțit.
Mi-am venit în fire abia când au trecut pe lângă mine alergând, împingându-mă brutal și cu ură, Mile și Palika. Continuam să stau în același loc și ascultam ca prin vis cum bubuia și mai tare dușumeaua de scândură din coridor. Am ieșit încet, trăgând după mine șipca aceea ca pe o mare greutate. I-am văzut la capătul uliței pe Mile și Palika cum alergau. Micuțul evreu le scăpase. Am mai alergat puțin, apoi renunțară mai întâi unul, pe urmă și celălalt. Au discutat o vreme ceva anume, după care au pornit pe drumul pe care veniserăm. I-am ajuns înainte de pod. Am mers așa, în urma lor, însă ei se făceau a nu mă lua în seamă. Această situație mă chinuia. Am deschis gura să spun ceva.
- Mucles! – mă întrerupse Palika.
Și la toate încercările mele de a mă dezvinovăți, de a spune indiferent ce, el răspundea rece și supărător cu al său „mucles“. Mai mult decât această înjurătură mă preocupa și mă chinuia tăcerea lui Mile. Așa am trecut podul și ne-am apropiat de mahalaua noastră. Mergeam cu doi pași în urma lor, dându-mi seama și singur de cât eram de prost și ridicol. Mă gândeam neîncetat ce ar trebui să spun și cum să mă explic. Poate că în clipele acelea am și pronunțat vreun cuvânt. Fiindcă Mile se opri brusc, se întoarse și, înainte de a putea să spun ori să fac ceva în apărarea mea, mă scuipă. Mă umplu totul cu scuipat. De m-ar fi lovit cu furtunul lui de gumă, cu siguranță că m-ar fi tulburat mai puțin și poate aș fi știut cum să mă apăr ori să întorc lovitura. Așa, însă, stăteam în mijlocul străzii și mă ștergeam cu mâneca, în vreme ce ei doi se îndepărtau, după cum mi se părea mie, incredibil de repede, atât de repede de parcă zburau iar timpul stătea pe loc.
Oamenii mici, pe care noi îi numim copii, își au durerile lor mari și suferințe îndelungate pe care, mai târziu, ca oameni mari și înțelepți, le uită. De fapt, le pierd din vedere. Însă de ne-am putea întoarce în copilărie, ca în banca școlii generale din care am ieșit de mult, noi le-am vedea din nou. Acolo jos, din acel unghi, aceste dureri și aceste suferințe trăiesc în continuare și există ca în orice realitate.
Astăzi, după atâția ani și întâmplări, e greu, e imposibil cu măsura experiențelor noastre și cu expresiile simțurilor de acum să spunem cum au fost aceste prime insomnii din viață, de chinuri și îndoieli în fața disprețului căpeteniilor Mile și Palika, în fața batjocurii întregii cete de copii din mahala. Orice încercare de a înfrumuseța ori de a îndrepta situația mi se întorcea împotrivă și mă împingea înspre și mai mari umilințe, înspre o și mai mare singurătate. Palika le povestea tuturor despre compromiterea mea și, caricaturizându-mă, arăta în mijlocul străzii cât de stupid mi-a scăpat micul evreu, asta în vreme ce copiii râdeau în hohote în jurul lui și făceau glume pe socoteala mea. Mile doar tăcea și nu voia nici să mă vadă, nici să audă de mine. Mă arătau cu degetul copiilor din alte mahalale. Iar eu îmi plecam privirea în fața tuturor, în timpul pauzelor la școală mă ascundeam la closet, mă întorceam acasă pe străzi lăturalnice, ca un proscris. Acasă nu puteam spune nimănui nimic, nici să caut protecție sau refugiu. Pare-mi-se că încă pe-atunci am presimțit ceea ce mai târziu voi vedea la modul clar și anume că în cele mai ascunse suferințe sufletești părinții noștri pot ajuta puțin; puțin ori deloc.
Astfel treceau zilele, iar eu cred că nu pierdeam pentru nici măcar o clipă conștiința umilinței mele. Întreaga lume a copilăriei mele s-a prăbușit și, sfărâmată în bucăți, zăcea la picioarele mele. Stăteam dinaintea ei neputincios, neînțelegând nimic și știind un singur lucru: că sufăr. Stăteam astfel, făcut de rușine, supus batjocurii și singur, nu știam unde să mă ascund sub acest cer. Ce relații să stabilesc față de Mile, Palika și ceilalți prieteni cu care doream din tot sufletul să fiu prieten egal în drepturi, însă nu reușesc, ce relații să stabilesc față de copiii de evrei pe care pare-se că trebuia să-i atac și să-i bat, iar eu nu puteam și nu știam așa ceva?
În cele din urmă am trecut și de asta, cu toate că nu am reușit niciodată să găsesc răspuns la aceste întrebări. Cum-necum, m-am împăcat cu prietenii. Se părea că m-au uitat. Ori doar au uitat? Acum nu-mi mai aduc aminte. Dar nu m-au mai chemat niciodată la fapte asemănătoare. Pe când eu am ținut minte multă vreme întreaga întâmplare. Câteodată am și visat-o. În vis vedeam întotdeauna la fel: copilul de evreu, cu o față de mucenic, trece în goană pe lângă mine, uțor și de nereținut ca un înger, iar eu îl scap din nou fără să-l lovesc, cu toate că știu dinainte ce mă așteaptă după aceea. Ori: stau în mijlocul străzii scuipat și singur, sub lumina necruțătoare a amiezii, pe când timpul stă nemișcat, iar prietenii se îndepărtează în grabă. Abia mai târziu, anii adolescenței mi-au șters pe de-a-ntregul această amintire și au alungat această imagine din visele mele. Însă asta era deja uitarea, moartea copilăriei.