În clipa în care copacii au hotărât să fugă din oraș, în vârful celui mai mare bloc-turn al orașului trăia un băiețel care, mai mult decât orice, dorea să zboare și să devină Prințul Norilor.
- Cum se zboară? - se adresă el păsărilor. În loc de răspuns, păsările începură să fâlfâie vesel din aripi și dispărură.
- Cum poți să devii Prințul Norilor? - întrebă el vânturile atotștiutoare, însă acestea doar zâmbiră și vâjâiră mai departe.
Ce altceva putea decât să asculte, cu nasul lipit de sticla coliviei sale din cer, norii ce-i aduceau povești din toate cele patru părți ale lumii? În blocul-turn al lui locuiau oameni de afaceri și calculatoare. Vedea alte fetițe și alți băieței doar cum dispăreau îndărătul geamurilor de prin ulițele învecinate, iar în depărtare, pe străzi, ca pietrișul în clisură, vedea trecătorii lovindu-se unii de alții, gândindu-se cine știe unde.
Nu era întâmplător că începuseră să-i placă norii, îndeosebi cei mai neastâmpărați, matinali, care aveau puterea de a se transforma într-un urs ridicat în două picioare, într-un uriaș rău, într-o floare purpurie? Uneori avea impresia că-l chemau să călătorească și el cu ei, însă doar ce începeau să navigheze pe boltă că de îndată se risipeau aidoma unor fire de păpădie, dispăreau străpunși de soare.
Cine știe câtă vreme trecu până observă cum se lipea un norișor de fereastra lui.
- Hei, tu! - îi făcu băiețelul norului cu mâna. Oprește-te!
- Păi, m-am oprit. Ce dorești?
- Să vin cu tine. Să devin Prințul Norilor...
- Nu vorbi prostii! Până acum nu a zburat nici un băiat și nici n-a devenit Prințul Norilor. Uită asta...- dădu norișorul, aspru, din cap, negru de supărare, iar băiatul șopti:
- Cum aș uita? Și de ce? Dacă există un prinț al norilor care coboară în amurg și devine tovarăș de joacă unor copii însingurați, de ce n-aș putea fi eu acesta? Și-așa sunt veșnic singur... - își aplecă băiatul capul, iar norul îl mângâie compătimitor pe obraz:
- Asta nu merge chiar așa, prostuțule! Pentru ca să devii Prințul Norilor, ar trebui să treci prin Poarta de Aur, iar asta până acum nu i-a reușit nimănui!
Norișorul își luă zborul, iar băiețașul se scufundă în tăcere, într-o tăcere lungă, prea lungă.
- Ce se întâmplă cu băiețelul nostru? - întrebă mama, îngrijorată. Nici nu se îngrașă, nici nu crește, de parcă s-ar hrăni cu cuie...
Mama simți un fior în inimă, însă-l și uită a doua zi. Pentru că trebuia să coboare în jungla urbană, să câștige o coajă de pâine. Băiatul rămase, ca de obicei, singur. Oare să fi trecut o zi? Un an? O veșnicie? Cu privirea pierdută undeva dincolo de geam, auzi vocea cuiva:
- Salvează-mă, frate! Ajută-mă!
Cine oare putea fi? Băiatul se aplecă peste hăul de sub el. Ca întotdeauna, pe uliță curgea un râu de oameni. Dar nici unul să se întoarcă și să-și ridice privirea. "Doar mi s-a părut!" gândi băiatul, însă același glas continuă să cheme după ajutor:
- Salvează-mă, ce aștepți?
Băiatul nu-l putea vedea pe cel căruia îi aparținea această voce, dar când privi mai atent în jos, văzu cum, înțepenit între două scândurele, se chinuia un gușter pătat să-și smulgă coada.
"De unde acesta aici?" rămase băiatul cu gura căscată, însă gușterul îi atrase atenția să nu aștepte: el, Mersad, abia a scăpat cu viață! Atent, băiatul apucă trupușorul gușterului cu două degete și-l trase încetișor, temându-se să nu-i rupă coada.
- Nu te teme, îmi va crește alta! - spuse gușterul, iar băiatul, deși rămase uluit că acesta îi ghicea gândurile, trase un pic mai tare. Ah, sunt liber! - răsuflă ușurat micuțul prizonier și dădu bucuros din coada zdrelită. Îți mulțumesc în numele întregului neam al gușterilor. Cere-mi tot ceea ce-ți dorești! - se înclină gușterul într-un fel ridicol, iar băiatul, în mirarea sa, îngăimă:
- Cine ești tu? Și ce-aș putea eu cere de la tine?
- Þi-am spus! Eu sunt Mersad, un prinț din Neamul Gușterilor, care o singură dată la o sută de milioane de ani părăsește steaua Bangalore!
Prin ochii aurii ai lui Mersad trecu o rază de soare, iar camera fu toată cuprinsă de lumină.
- Unde se află această stea? - se aplecă băiatul deasupra lui Mersad, însă acesta dădu din cap.
- Asta nu-ți pot spune! - șopti Mersad, serios. Este lung drumul până la ea. E timpul să plec. Iată-ți cămășuța mea și tot ceea ce-ți vei dori îți va fi îndeplinit, însă numai dacă nu este ceva rău ori lipsit de sens. Asta să ții bine minte. Dar trebuie să mai reții că nu-ți pot îndeplini decât trei dorințe.
Se auzi un foșnet, ca și atunci când trece vântul printre acele de pin, și micul oaspete dispăru. Oare a și fost vreodată? Băiatul își întinse palma, mirat: în mână îi scânteia pielița lui Mersad. Așadar, nu a fost numai un vis?
- Să zburăm! - șopti băiatul.
Si, uite minune! Zidul de sticlă se deschise larg în fața lui, iar Vântul de Răsărit începu să-i vâjâie pe la urechi.
- Să zburăm, să zburăm și mai departe! Să alergăm! - îngâna vântul. Steaua Bangalore se află departe. Poarta de Aur este departe.
- Despre ce povestește ăsta? - se înspăimântă băiatul, însă nu era timp pentru întrebări. Zburau atât de repede că se desfăceau norii înfricoșați dinaintea lor. Iar când ajunseră la Muntele de Lumină, zăriră dinaintea lor o bătrână plină de răni.
- Ajută-mă, fiule! - începu să se vaite bătrâna, dar băiatul, fără a se întoarce spre ea, zbură mai departe. Îi părea rău, dar mai rău îi părea să-și nenorocească cea de a doua dorință. Își astupă urechile și zbură mai departe, călare pe spatele vântului, dar, cu toate acestea, auzi glasul rugător:
- Dorește-ți să mă scap de răni, ajută-mă!
- Aș dori să nu te fi întâlnit vreodată! - mormăi băiatul, supărat, iar Muntele de Lumină și bătrâna dispărură de parcă n-ar fi existat vreodată.
- Acum ți-a mai rămas doar o singură dorință! - îi râse în față Vântul de Apus. Mai bine ai fi ajutat-o!
- Asta știu acum și singur, deșteptule! - izbucni băiatul.
Iar vântul, de parcă ar fi aruncat o pană, îl scutură de pe sine și dispăru. De teamă, băiatul porni să tremure. Singur! Era singur pe lume! Dinaintea lui, parcă o ușă mare, de aramă, închise întreg cerul. Nu putea nici să o sară, nici s-o ocolească. În fața ei, un broscoi înfricoșător, foarte înfricoșător, cu trei capete. Din ele îi țâșneau flăcări, iar din gât îi bubuiau tunete. Îngrozit, băiatul închise ochii. "Ãsta ți-e sfârșitul, prostănacule!" gândi și îngheță când broscoiul cu trei capete prinse a grăi cu glas omenesc, dar vorbi atât de tunător că se cutremură tot cerul.
- Dă-mi apă!
De frică, băiatul încremeni. Albastrul fierbinte al cerului vibra peste tot în jurul lor. Unde să găsești aici un izvor? Unde să găsești un râu?
- Dă-mi apă! - își bulbucă broscoiul cu trei capete ochii mari ca doi dovleci. Ori te voi înghiți chiar în această clipă!
Tremurând, băiatul își aduse aminte de pielea lui Mersad și dori ca dinaintea broscoiului cu trei capete să se nască un izvor. Și nici nu apucă să-și spună până la capăt dorința că apa și țâșni, iar broscoiul se apucă să-și stingă setea-i nepotolită. În același moment, pielea lui Mersad dispăru din mâna băiatului. Ce se va face acum? Băiatul țipă de teamă, iar broscoiul cu trei capete tună:
- Ce te smiorcăi? M-ai ajutat, te voi ajuta! În fața ta se află abia prima Poartă de aramă. Eu am sarcina să fac de strajă dinaintea ei, însă te voi lăsa să treci. Dar dincolo de ea se află Poarta de argint, iar dinaintea ei stă Mama Gușterului, de care nu a trecut nimeni până acum...
- Atunci eu cum voi trece? - îndrăzni băiatul să întrebe.
Broscoiul cu trei capete râse atât de tare că jos, în munți, începură să se prăvălească stâncile.
- Vei trece, nu te văita. Ea știe că i-ai salvat fiul. Te va ajuta să găsești Pasărea de Aur, iar la Pasăre, cântecul prin care se devine Prinț al Norilor. Acum, fugi! Focul din stomac i se potolise, însă vocea i se trezea. Broscoiul cu trei capete deschise cele trei guri ca niște peșteri. Băiatul începu să aerge din toate puterile. Și cine știe cât a alergat și până unde ar fi alergat de n-ar fi zărit în fața sa Poarta de Argint, iar dinaintea Porții, pe Mama Gușterului, uriașă, toată în flăcări. "Așa arată moartea!" gândi și de frică închise ochii. Când îi deschise, numai ce nu se puse jos de mirare auzind-o pe Mama Gușterului că-i spune, zâmbitoare:
- Nu te teme, viteazule! Îți mulțumesc pentru Mersad, poți trece, dar să știi: dincolo de această poartă este o grădină, iar în grădină, Lacul Negru. Când vei intra, apele se vor desface dinaintea ta și ți se va arăta o cărare îngustă, chiar foarte îngustă, dar tu nu ezita, ci fugi cât poți mai repede. De te vei înspăimânta ori te vei uita în urmă, apele se vor închide deasupra capului tău. De aceea fugi. Pentru că vei fugi pentru viață! Abia la capătul cărării se află Poarta deAaur, iar în fața lor, Mama Vânturilor. Pe oricine i se apropie îl preface în gheață. Fiindcă este blestemată să aibă inimă de gheață până nu o sărută cineva chiar și așa urâtă cum este. Să nu te sperii! - Mama Gușterului suspină. Nu te uita la crusta de pe fața ei, nu te îngrijora că suflă dinspre ea un vânt înghețat, ci fugi de o sărută întâi pe un obraz, apoi pe celălalt și după aceea fă-te nevăzut. De la sărutul tău îi va cădea gheața de pe inimă. Ea se va scăpa de blestem și drept mulțumire îți va deschide ușa...
- Și-atunci? - se cutremură băiatul simțind că i se moaie picioarele.
- Atunci totul va depinde de tine! De greșești, vei rătăci prin lume fără oprire, ca vântul cel nebun! - Mama Gușterului îi deschise Poarta de Argint. Lacul Negru își despărți apele și în fața băiatului se arătă o cărare albă, îngustă, chiar foarte îngustă. I se părea că zidurile de apă se vor închide în aceeași clipă deasupra capului, dar nu se uită în urmă, nu se întoarse și astfel ajunse până la capătul cărării. Acolo unde o întrerupea Poarta de Aur. Dinaintea acesteia zăcea un monstru tot plin de cruste, însă cu niște ochi plăcuți, din care curgeau lacrimi. "Să fie oare Mama Vânturilor?" gândi băiatul. "Cât e de hâdă!" i se opri lui, de greață, răsuflarea. Se răsuci pe călcâie și vru să se întoarcă, dar tristețea din ochii monstrului îl reținu. "Trebuie să o ajut!" - își reveni el, apoi sări și o sărută întâi pe un obraz, apoi pe celălalt.
Atunci, deodată, începu ceva să țiuie și să pocnească. Căzu gheața de pe bătrână și se topi inima de gheață. Îi dispăru și crusta și ea se transformă într-o fată frumoasă. Doar ochii îi rămaseră aceeași, numai că acum erau bucuroși.
- Îți mulțumesc, flăcăule! - șopti fata, zâmbi și deschise Poarta de Aur. Nevenindu-i să-și creadă sie însuși, băiatul se frecă la ochi.
În fața lui se găsea o grădină cum nici în vis nu se poate vedea. Era plină de lumină, de parfumuri și de abia auzite cântece de păsări. Iar în grădină, un trandafir. Unul singur. De aur.
Vrăjit, băiatul se aplecă și sărută trandafirul; din acesta își luă zborul Pasărea deAur, toată strălucind. Băiatul începu să tremure. "Pentru a se ajunge la cântec, ar trebui omorâtă pasărea!" își aminti el, însă nu avea putere să o ucidă.
- Ce folos că am trecut de Poarta de Aur? Ce folos că am venit până aici? Nu te pot omorî, păsărico! Nu pot deveni Prințul Norilor!
Pe obrazul băiatului alunecă o lacrimă. Din gâtlejul păsării porni un cântec așa cum băiatul niciodată nu auzise și-l învălui cu o mână caldă și plină de tandrețe.
Deodată, el simți cum devine transparent și ușor, iar pasărea îi spuse:
- Te salut, Prinț al Norilor! De m-ai fi omorât, ai fi vâjâit prin lume ca vântul nebun. Să-ți fie drumul ușor! - își luă pasărea zborul spre înălțimi, iar băiatul, după ea.
Cine știe cât a zburat! Peste câți munți, peste câte pustiuri și mări a trecut până a ajuns în orașul său natal!
Deasupra orașului se lăsa deja amurgul. Sub cerul rece, blocurile-turn reci și cenușii tăceau, însă în adâncul străzii trecătorii încă se mai loveau unii de alții. Încet și cu grijă, el căută propriul să bloc-turn și se opri pentru o clipă. De dincolo de sticla ferestrei îl priveau larg deschiși ochii unui băiețaș:
- Uite, Prințul Norilor! - exclamă micuțul și deschise fereastra. Și-atunci, cât ai bate din palme, ziua trecu în joacă, noaptea, în șoapte, iar ziua următoare, în râsete.
Abia când se înroși marginea dinspre apus a cerului, tresări și Prințul Norilor.
- E timpul să plec! - șopti. Știi și singur câte blocuri-turn însingurate sunt, câți băiețași și câte fetițe însingurate există în ele...
Prințul Norilor zâmbi și-și luă zborul.
Și zboară încă și acum.