poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-10-22 | |
Tastele ii lingeau degetele cu fiecare apasare. Rapiditatea miscarilor intrecea pana si rafala de portocale de afara. Frigul sodomiza pana si cel mai obscur colt al camerei sale. Oasele ii clantaneau la fiecare apasare de tasta. Se ridica din fata computerului pentru a-si mai turna inca o ceasca de plumb lichid. Tocmai cand vroia sa se aseze, suna telefonul. Cu o miscare brusca ce declansa un ropot al oaselor sale, ridica receptorul si spuse un „Da” plictisit. La capatul celalalt era seful sau ce-l suna ca sa-l informeze ca ziua urmatoare va fi una plina ce va necesita prezenta sa la birou. Inainte ca seful sau sa apuce sa ii mai spuna ceva, tranti receptorul iar telefonul scoase un oftat prelung.
Se hotara sa plece asa ca intrerupse alimentarea computerului, acesta stingandu-se cu un urlet dizgratios ce provoca inca o crapatura in perete. Isi lua haina din cuier (o haina patata de sos si sange, pe care o folosea exact in ocazii speciale ca acestea, ocazii ce veneau o data la o mie de ani deoarece nu i se intampla prea des sa isi renege munca si sa se enerveze) si sari pe geam aterizand intr-un autobuz plin. Isi facu loc cu cotul, avand grija sa ii inghionteasca bine pe cei care nu vroiau sa se dea la o parte. Reusi sa-si gaseasca un loc (un fapt remarcabil de altfel pentru care trebui sa darame o femeie in varsta) si se aseza gemand. Scaunul pe care se asezase era un model vechi ce oferea un grad de confort ce se indrepta vertiginos spre zero, dar, era in stare de un asemenea sacrificiu doar din cauza ca era teribil de enervat si se hotarase ca va cauta cu orice pret sa se pedepseasca (autoflagelarea nu isi mai facea efectul de ani buni). Autobuzul se opri brusc in statie si el se ridica la fel de brusc, zbughind-o spre iesire lasand in urma sa o dara de sos (transpirase si, intre timp, sosul de pe haina se scursese pe podea). Nu recunostea locurile acelea. De fiecare data cand simtea nevoia sa scape, fugea cu un autobuz pana in locuri necunoscute. Stia ca acele locuri straine sunt doar in imaginatia sa. Asa cum sunt si locurile cunoscute. Acele locuri necunoscute nu exista decat atunci cand doreste el. Acele locuri sunt moarte pana nu decide sa le invie. Si stia ca lumea e construita astfel: o succesiune de iluzii. O succesiune de locuri si persoane ce-si gasesc utilitatea doar atunci cand cineva decide sa le creeze. Suvoiul de portocale se opri, fiind urmat imediat de o rafala de vant cu mireasma de scortisoara. Inchise ochii. Isi imagina pasarea de pe biroul sau si isi dadu seama ca pasarea statea acolo de o saptamana intreaga si nici pana atunci nu se uita dupa birou, sa vada unde ii e capul si, poate, sa o intrebe a cui e, de unde vine. Putea chiar azi sa incerce sa lege o conversatie cu ea, poate ii va oferi cateva informatii importante despre viata, despre lume. Dintr-o data o noua intrebare ii aparu intr-un colt al capului. Intrebarea ii racnea prin cap, bubuind si bombardandu-i timpanele: „De ce inchid oamenii ochii?” De...ce...inchid...oamenii...ochii? De...ce? De...ce? Ochi? De ce ochi? De...ce...au ochi? „De ce avem ochi? De ce ii inchidem?” Intrebarile ii dadeau tarcoale, lovindu-i tamplele cu forta unui baros. Stia ca raspunsul se afla undeva in ploaia de portocale, undeva in vantul cu miros de scortisoara, in raurile de sange si miere, in iarba de plastic si in florile de carne. Stia ca raspunsul era chiar el... STIA! STIA DE CE! Stia ca viata si-o construieste fiecare. Stia ca lumea si-o construieste fiecare. Stia totul! Stia ca fiecare isi vizualizeaza viata dupa pofta inimii. Stia ca raspunsul este plumbul lichid si ca lumea nu este asta. Stia ca asta nu e lumea si ca plumbul lichid nu este el si ca el este tot. Stia ca persoana sa este un vant cu aroma de scortisoara, un rau de sange si miere. Mierea si plumbul ii pompau prin venele de cristal. Lumea era el. Stia asta! Era mai sigur ca niciodata ca asta este el si ca asta este lumea. Fu zdrobit insa de durere. Realiza ca de indata ce va deschide ochii si de indata ce va parasi acest loc va uita tot. Dar, mai presus de toate, stia ca atunci cand se va intoarce aici (poate nu aici, poate in alt loc al mintii sale) va constientiza din nou ca pamantul, sangele, mierea, plumbul, toate elementele sunt, de fapt, o singura persoana: EL. Stia de ce inchid oamenii ochii si stia si de ce ii deschid. Plumbul, mierea si carnea erau de vina. Portocalele si scortisoara trebuiau blamate. Era infometat. Plumbul ii ingreuna ploapele si stia ca e bine. Se simtea complet. Absolutul era in el, iar el era aruncat in vid. Florile de carne erau mai palpabile ca oricand cu ochii inchisi. Inspira adanc, scortisoara intepandu-i nasul si facandu-l sa isi tina respiratia. Era in vid. Nu auzea, nu respira, nu vedea. Era nenascut si din el era nascuta lumea. Era nenascut si din el erau nascute portocalele si plumbul. Era nenascut si din el cresteau florile de carne si iarba de plastic. Era nenascut si musca din viermi si rame. Lingea fiecare fir de praf. Era nenascut si gusta din pamant. Era Pamantul intreg. Nu mai e. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate