așa...
Ștefan se trezi cu greu, după ce cu o noapte în urmă îl uitase Dumnezeu în fața televizorului. Primul lucru care îl simți fu frigul insuportabil ce cuprindea întreg apartamentul. Își puse o pereche de chiloți murdari și fugii în bucătărie pentru a da drumul centralei termice. Stătu apoi, cu degetele înțepenite pe butonul de pornire până când atmosfera începu să se mai încălzească. Așteptă vreo două minute. Mult și-ar fi dorit să existe un aparat care să dea drumul centralei înainte ca el să se trezească, deși nu înțelegea de ce maică-sa nu dădea drumul la căldură când se scula ea, sau taică-su... dar probabil ei erau mult mai indiferenți față de frig decât el.
Intră în baie și își făcu rutina cea de toate zilele: se așeză pe toaletă și-și elimină excrementele după câteva momente de contemplare a faianței; se spălă pe dinți cu periuța lui verde și cu pasta de dinți în trei culori, iar mai apoi își împrospătă fața cu apă și săpun.
Merse în bucătărie și își pregăti celebra masă formată din pâine, salam și salată de icre, precum și din minunatul și înmiresmatul ceai de cafea, fromat dintr-un pic de cafea și multă apă; folosea această metodă deoarece nu prea avea voie la vârsta lui să bea cafea, dar nu se putea despărți de acel gust amărui ce-i îmbăta simțurile. Mâncă, iar mai apoi făcu câteva exerciții pentru a-și dezmorți corpul căptușit de un strat gros de grăsime. Făcu un duș ocazie cu care își schimbă și chiloții ca mai apoi să se așeze meșterește în fața biroului unde avea să-și facă niște teme.
Își luă cartea de Liturgică și se apucă să conspecteze. Scrise vreo trei lecții în două ore dar realiză că și așa nu ar fi putut să își termine în întregime conspectul, așa că își băgă în servietă toate cărțile și caietele necesare pentru acea zi de școală, și o plasă lângă ușă, pentru a nu o uita la plecare.
Se tolăni în fața telvizorului încercând să înăbușe acel sentiment de vinovăție ce îl tinuse legat de birou până în acel moment. Așa de mult și-ar fi dorit să se conecteze la calculator și toate cunoștințele care trebuia să le aibă pentru o materie anume să i se înmagazineze automat în cap.
După o oră de pierdere a minții printre undele T.V. își puse costumul negru de școală și peste el o geacă de piele veche de doi ani și grea de parcă pielea ar fi venit și cu porcul de pe care a fost luată, iar mai apoi, cu greutate, își puse și patofii. Își atârnă în față ghizdanul în care avea un caiet, un penar, un portofel, cu douzeci de mii în el, și un CDplayer cu MP3uri, ca mai apoi să apuce de mâner și geanta pe care o aranjase anterior în fața ușii.
Vru să iasă afară dar realiză că îi lipsesc cheile și telefonul mobil. Merse încălțat, până la el în cameră unde puse mâna în grabă pe telefon, dar cheile nu erau de gasit. Ce mișto ar fi fost dacă ar țiui, sau și mai simplu dacă ușa s-ar închide și deschide numai la persoanele ce locuiesc în apartament, fără să fie nevoie de vreo cheie. După câteva minute de căutare le găsi aruncate sub pat.
Ieșii afară în grabă, aproape uitând să închidă ușa, și își puse căștile în urechi dând drumul tacticos la CDplayer, gândindu-se că o altă zi tomnatică de clasa a 11-a era gata să înceapă.
Ajunse în stație la 143 unde așteptă parcă o veșnicie. Îi parea rău că nu trăia în Star Trek; acolo l-ar fi teleportat și pe el până la școală, ce ar fi fost marea scofală ? Dar în București nu avea de ales decât să aștepte niște mașini înbâxite, aglomerate, pline de nespălați, care se blochează în traficul infernal ce mânanca aerul și timpul bucureștenilor.
Mașina, ce probabil fusese făcută pe vremea lui Ceaușescu, apăru huruind. Se urcă și prinse un loc liber lângă o fetișcană de vreo 16 ani. Tipa arăta bine, deși după față, puteai să-ți dai seama că era cam prostuță. Din două cuvinte trei prosti ar fi reușit să o vrăjească și să-i ia numărul de telefon, dar azi, ca în toate zilele vieții lui, nu avea chef să vorbească și se simțea la fel de urât și de slinos ca în ziua în care se născuse; știa că ieșise urât pentru că mama lui îi mărturisise în amănunt ziua nașterii.
Totuși un lucru îl făcu să zâmbească, o vedea pe această fetișană de sus, de foarte sus, deși era probabil doar cu un an mai mare decât ea, el având 17 ani. Probabil acesta era unul din efectele secundare ale faptului că el era elev al Seminarului Teologic, lucru care, deși la supafață nu parea așa un lucru mare, cu adevărat îl făcuse să evolueze psihic mult, oricum, mult față de ceilalți liceeni.
Autobuzul opri cu o frână bruscă, făcându-l pe Ștefan să se gândească pentru a doua oară la telportor. Traversă în grabă strada, mai mai să îl calce o mașină, și se postă în stația de tramvai. Acesta veni mai repede ca 143ul, dar mult mai aglomerat. Urcă cu greutate datorită mulțimii dar mai ales fiindcă trebuia să vegheze asupra genții, ghiozdanului și a supra buzunarului de la pantaloni unde își ținea telefonul, pentru ca să nu se trezească fără vreun obiect important.
Coborâ și din tranvai o jumătate de oră ma târziu, traficul făcând ca trenul ușor să se oprească în mai mult rânduri între stații, ocazie cu care Ștefan se apucă să înjure, în gând fiecare mașină ce stătea în trafic.
De acum nu mai putea decât să meargă pe jos până la Seminar. Trecu prin fața Magazinului Unirea unde văzu câteva gagici, ce în ciuda frigului chinuitor, umblau în fuste scurte, făcându-l pe Ștefan să se întrebe dacă doctrii nu au făcut greșeli când au spus că anatomia bărbatului și a femei este în general la fel, desigur excluzând organele genitale.
Urcă dealul Mănăstirii Radu Vodă și intră în Biserică, pentru a se învrednici înainte de cursuri. Se închină la Sfântul Nectarie și atunci își aduse aminte că datorită televizorului, uitase să citească din Viețile Sfinților cu o seară înainte, cum își orânduise el programul de cult. Această citire era singurul lucru care îl lega de ortodoxism, ținând locul rugăciunii, a mătăniilor, a citirii din Psalmi. El considera că îndoctrinarea bisericească îl îndepărta de Dumnezeu și nu îl apropia. Totuși respecta tot cultul Ortodox, fiindcă îi era frică ca nu cumva cineva să îl considere ateu, eretic sau și mai rău, băgat cu forța de părinți în Seminar, lucruri ce nu erau adevărate.
Intră în clasă găsind aceeași veșnică hărmălaie. Clasa din care făcea parte avea un colectiv foarte pestriț și care se coagula într-o culoare negativă. Totuși lui îi convenea, pentru că aici reușea să deslușească misterele propriului suflet, misterele societății dar mai ales aici putea să își scoată în evidență buna-creștere.
După trei ore la care au venit profesorii și trei la care a ascultat muzică la CDplayer, o luă înapoi spre casă casă făcând drumul invers, fiind nevoit să aștepte de două ori mai mult transportul în comun, deoarece era deja seară.
Tare ar fi vrut să trăiască pe altă lume, cu telportoare și roboței care să îi facă treaba, cu uși automate și multe alte căcaturi care să îi facă viața mult mi ușoară. Tare ar fi vrut să îl aștepte acasă sufletul pereche, și să îi ureze zi ușoară la plecare. Acesta era paradisul lui fizic, pentru care se ruga de fiecare dată când citea din Vietile Sfinților.

...si...
După terminarea Seminarului Ștefan se asemuia unui bărbat în toată firea matur și stăpân pe sine, puternic și impozant în fața oamenilor. În adevăr era un adolescent ce nu ajunsese încă la maturitate, virgin și lipsit de cel mai mic prestigiu de sine. Un adolescent de 19 ani ce nu își vedea viitorul, trecutul și uneori nici chiar prezentul.
Totul se schimbă, când într-o zi, în drum spre Catedrala Sfântul Spiridon, unde urma să se întâlnească cu un fost prieten, o mașină îl izbi cu putere. Fu proiectat prin aer vreo câțiva metri, în ciuda greutății lui, și se trezi la spital. Tocmai ce ieșise dintr-o operație pe cord deschis, deoarece, datorită loviturii i se formase un cheag. Maică-sa, mătuși-sa și bunică-sa plângeau lângă pat, taică-su fuma, disperat, împreună cu unchi-su pe hol. De atunci își jurase că va face tot ceea ce îi stă în putință pentru a-și îndeplini visele, chiar fiind imorale sau nejustificate.
O săptămână mai târziu renunță la teologie, dând un mare discurs îm holul facultății spunând printre altele că „Dacă Preoții de azi, care fac bișniță cu Duhul Sfânt, sunt aleșii lui Dumnezeu, atunci El ori a îmbătrânit și a orbit, ori nu există...”
Un an a muncit ca șofer de taxi, pregătindu-se pentru a da examen de intrare la cea mai nouă facultate ce se înfințase tocmai în București: „Teoretică și psihologie”. Intră cu greu, deoarece locurile erau puține și pretendenții destui.
În anul doi își alese profilul de specializare „teoretică și psihologie extraterestră” ce nu se ocupa cu mintea și logica extratereștrilor, odată ce ei nu apăruseră pe atunci din nebuloasă, ci cu analizarea, găsirea și dezvoltare unui habitat antropic pe planetele nou colonizate, astfel încât oamenii să nu mai simtă acea depresie constantă, ce dusese în nenumărate rânduri la sinucideri.
Învăță multe metode psihologice futuriste, mulți spunând, că sunt de domeniul S.F., dar lui îi plăcuseră așa că muncise și terminase cei cinci ani de facultate cu note de invidiat. Primi o funcție pe pământ, destul de bine plătită. După vreun an în care redeveni acealși adolescent Ștefan, morocânos și instabil, trăind încă la părinți, fără a-și trasa o linie reală în viață, găsi pe internet 2, în una din lungile lui navigări plicticoase, un anunț ce suna cam așa: „Primele plecări civile în spațiu pentru dezvoltare și colonizare”. Ieși de pe net.2 cu o viteză luminică. Își încropi la repezeală un C.V.atașând referințe de la profesorii din facultate, iar o dimineață mai târziu o luă la fugă spre metrou precum un copil aleargă spre prima lui zi de școală. Metroul îl purtă cu viteză, și fără să interacționeze cu circulația de deasupra. Ajunse în fața Institutului Internațional de Colonizare înainte de a se începe programul la biroul de audiențe.
După vreo jumătate de oră de așteptare i se deschise ușa și fu invitat înăuntru. La birou îl găsi pe unul din colegii lui din facultate , cu care însă nu mai ținuse legătura și care îi aprobă cererea cu un zâmbet ironic, avertizându-l că acolo nu e paradisul ci mai degrabă iadul. Ștefan nu mai avea însă ce pierde, era un nimeni printre nimicuri, nu putea decât, în cel mai rău caz, să gasească și acolo doar un alt București, o altă Românie sau o altă Terra. Urmară câteva antrenamente fizice la care de- abea făcu față datorită corpului său împănat cu grasime; iar mai apoi trecu fără probleme de niște teste psihologice, pe care reuși să le manipuleze, astfel în cât să nu reiasă vreo urmă de depresie.
La vreo câteva luni de la înscriere se îmbarcă în prima navetă ce avea să ducă civili pentru colonizare, în spațiu, mai exact pe Marte, unde savanții reușiseră să topească parte din gheață, făcând astfel un mediu acceptabil. Urcă într-un avion spațial de ultimă generație îmreună cu alți cinci oameni și un pilot.
Drumul dură trei luni, timp în care Ștefan se îndrăgosti și se căsători cu una din viitoarele sale colege, Alexandra Mihescu, de 20 de ani, specialistă în electronică ușoară. Nunta fu sărbătorită fără fast, odată ce totuși, erau într-o navetă spațială de transport și nu de corazieră. Își legalizară căsătoria la un notar electronic pe care deabea reușiră să-l prindă pe frecvență, și primiră din partea guvernului un act de procreere, ei devenind primul cuplu de coloniști ce urmau să-și înceapă și să-și trăiască căsnicia în spațiu. Cu o lună înaintea aterizării pe Marte, Șefan și Alexandra concepură primul și singurul copil al iubirii lor, deoarece, într-un mod ciudat, aerul artificial dăuna într-un mod ireversibil mucoasei uterine, uscând-o după prima naștere, făcând astfel imposibilă o altă fecundare în același uter.

...așa.
Ștefan se trezi cu greu, și își sărută pe frunte nevasta care încă dormea. In acea zi el împlinea 35 de ani. O vârstă la care se putea numi un bărbat împlinit. Merse în bucătărie iar cafeau îl aștepta în cană, aburindă. Robotul de bucătărie își făcu și în acea zi munca la fix. Ștefan își luă cafeaua și se așeză la masă. Acolo îl aștepta omleta din două ouă de găină marțiană și costița prăjită de vacă venusiană.
Ușa se glisă intrând și Alexandra în bucătărie, frecându-și ochii de somn, îmbrăcată într-o bluziță ce deabea-i acoperea sânii și într-un pantalon ce semăna mai mult cu un slip. Mai suplă și mai senzuală ca atunci când se căsătoriseră, dar mult mai matură, mult mai decăzută spiritual. Îi mângâie fața lui Ștefan în drum spre ceașca de cafea, iar mai apoi, imediat după ce luă prima sorbitură din lichidul negru, se așeză conștincioasă la masă, în partea opusă lui.
Acesta o privi pentru o secundă cu iubire și căldură, dar imaginea ei, frumoasă și senzuală, nu-i putea aduce decât durere. De fiecare dată când o privea, nu putea găsi decât suferința pierderii unui copil, durerea proprie dar mai ales durerea ei. Cu vreo trei ani în urmă copil de doar 7 ani, dorii să-și arate puterea cerebrală și stătu conecatat la calculatorul de memorare mult mai mult decât se cuvenea. Ei îl lăsară nesupravegheat, fiind prea ocupați cu problemele coloniei, iar când ajunseră acasă târziu în noapte, toate sistemele de monitorizare ale copilului arătau pierderea în întregime a neuronilor. Imaginea pe care o surprinseră când intrară în camera acestuia, arăta adevărata față a vieții marțiene. Copilul alb ca varul, căzut pe covor, cu firul ce ieșea din calculator conectat la mufa cerebrală și câțiva picuri de sânge ce se prelingeau de la mufă pe fir în jos pătând covorul. Pic. Pic.
Ștefan își reveni din acea amintire macabră, observând că Alexandra îl studia, știind la ce se gândea el. Nu se putu abține și o bufni plânsul, fugind din bucătărie. Ea se învinuise de moartea copilului, pentru că în loc să stea acasă și să-i dea educația necesară, preferase să se ocupe de problemele coloniei; ba mai mult considera că și Ștefan o învinuiește. Într-o zi mărturisindu-i că, mult ar fi vrut să creadă în Dumnezeu, pentru că El ar fi fost singurul care ar fi putu să o ierte.
El sări de la masă și fugi după ea în cameră. Acolo, cu fața în pernă, ea plângea, dându-și afară durerea, prin niște lacrimi grele. Se așeză lângă ea și îi prinse umerii firavi în mâinile lui bărăbtești, o sărută pe gât și încercă să îi găsească gura, dar ea refuza încercând să se tragă departe de el. Părul ei negru și lung îi acoperea fața ferindu-i-o de gesturile dulci ale lui Ștefan. După câteva secunde Alexandra se calmă și își întoarse fața chinuită de durere, dar și așa frumoasă, privindu-l parcă moartă.
-Din cauza mea...
El îi luă fața în mâini fără să o lase să contiunuie propoziția o sărută lung, ca și cum ar fi vrut să îi ia durerea printr-un sărut, sau poate dorea să îi arate că el considera că nu din cauza ei ci din a lui murise odrasla lor.
-Iubirea mea... - atât reuși el să îndruge, lacrimile înăbușindu-i restul cvintelor.
Făcură dragoste în așternuturile tocmai schimbate de robot, în acea dimineața de luni, în acea zi în care el împlinea 35 de ani. Își scăldară durerea în sexualitate.
Ștefan trecuse prim multe momente critice în trecut, Alexandra transformându-se din nevastă, iubită, suflet pereche în pacienta instabilă psihic. Îi era frică ca ea să nu se sinucidă, sau să îl părăsească și să dispară în lume, lăsându-l să sufere singur. De aceea se purta cu ea cu mănuși, împingând-o să renunțe la slujba ei, să devină casnică, lucru pe care îl și făcu, de dragul lui, iar mai apoi prin administrarea de medicamente antidepresive, uitând însă ca și el să își ia doza. Ia acceptă, simțindu-se vinovată, considerându-se un fel de sclavă a lui, de fapt devenind o sclavă a propriilor temeri.
Alexandra adormi, fiind istovită după acea emanare de sentimente și după acea partidă de sex, fără de care căsnicia lor s-ar fi distrus de mult. Ștefan intră în camera de schimbare și lăsă ca mâinile dibace ale robotului să îl spele și să îl îmbrace. Atăt de mult ar fi vrut să se îmbrace singur, să stea jumătate de oră în fața șifonierului pentru a-și alege costumul perfect pentru acea zi, dar șifonierul era undeva prin interiorul aparatului de îmbrăcat, imposibil de ajuns. Vru să iasă pe ușa apartamentului dar un țiuit strident îl făcu să se întoarcă. Un ecran holografic îi apăru în față spunându-i că își uitase BVM-RWul cu datele pentru acea zi muncă. Se întoarse pășind cu grijă pentru a nu o scula pe Alexandra, intră în birou și găsi BVM-RWul fără prea mari dificultăți, odată ce pâlpâia și țiuia de mare zor. Îl luă și în acel moment iluminatul ritmic și sunetele de avertizare încetară.
Ieși pe ușă iar aceasta i se închise în spate, robotul de primire urându-i „O zi bună”. Cu adevărat acea zi, devenea din ce în ce mai monstroasă, odată cu realizarea faptului că Alexandra traia într-o continuă depresie în ciuda celor mai mari eforturi ale sale, și asta, după trei ani.
Își începu scurta promenadă până la radioportor. Acele holuri de fier, care la prima lui plimbare i se părură magnifice, măiestoase, impozante, cu becurile lor ce se asemuiau unor ouă și cu țevile externe care șerpuiau pe subt grilaje, acum doar îi creau o ciudată senzație de claustrofobie, pe care deabea reușea să o înfrângă și să nu înebunească.
Ajunse la camera teleportorului realizând că era singurul de acolo. Oamenii ce mânuiau radioportorul fură înlocuiți de roboți cu mai bine de cinci ani în urmă, considerându-se că oamenii sunt mai buni altundeva și nu la apăsat aceleași butoane zile în șir, fără vreo schimbare. Atât de mult ar fi vrut să vadă în scurtul lui drum și alte ființe omenești, să le asculte temerile, fără ca ei să știe că el aude, să fie îmbulzit și să îmbulzească, să-și aștepte rândul, și toate celelalte lucruri care fac din circulația pământeană o acțiune civică.
Își setă parametrii de radioportare și porni mașinăria. Cîteva sclipiri cât de cât spectaculoase, provocate de supra-solicitarea unor aparate îmbătrânite și ajunse în camera de radioportare a Centrului de Conducere Marțiană. Acolo un alt robot îi ură „O zi bună”, cu aceeași răceală și indiferență robotică pe care ți-ar fi putut-o descrie oricare dintre marțieni, iar mai apoi dădu cu ochii de primul om: secretarul lui, care îl salută mult mai rece ca robotul de mai înainte.
Își petrecu ziua încercând să legalizeze drogurile și prostituția pe Marte, lucru ce din păcate nu s-ar fi putut face vreodată, deoarece încuiații senatori terrani, nu puteau concepe o regiune extraterestră în care libertatea să fie mai mare ca însuși pe Terra. La una din replicile senatorului de Europa, Ștefan se înfurie și îl avertiză că Marte nu era o colonie subt dominație, ci un principat marcant al uniunii pământene, la fel ca și Europa, numai că mult mai productivă, nu așa de pierdută în istoriile apuse. Senatorul rămase uimit de îndrăzneala lui Ștefan ce era Direcotrul Relațiilor Pământene de pe Marte, îl salută foarte politicos și închise pe motiv că trebuia să se consulte cu consilierii lui. O jumătate de oră mai târziu Ștefan primi un videotelefon de la Direcotrul Realțiilor Extraterestre Omenești, adică omul său direct de pe Pământ. Acesta îi mărturisi că dacă va continua presiunile asupra senatorilor terrani, Senatul Pământean va lua aceste acțiuni drept agresiune politică și va trimite trupe pe Marte. Ștefan se resemnă, redactă o scrisoare cu de-a sila în care își cerea scuze în fața Senatorului de Europa și în fața întregului Senat Pământean, și apoi o trimise spre a fi citită la următoarea întâlnire a plenului.
La sfârșitul programului ieși din birou un om distrus din punct de vedere moral. „Bună seara”-ul inexpresiv și lipsit ce cel mai mic sentiment al secretarului său îl făcură să se adâncească în acea depresie pe care o simțise de cu dimineață. Același radioportor îl duse la aceleași holuri de fier. Un robot asemenea cu cel din radioportorul de la serviciu îi ură același lipsit de adevăr „bună seara”, iar ușa i se deschise fără ca el să spună vreun cuvânt. Și-ar fi dorit să bată în ușă, să o alerteze pe Alexandra că e acasă, să devină ea mai activă. Și-ar fi dorit să-și scoată cheia din buzunarul pantalonilor pentru a arăta că ușa ceea se deschidea doar cu cheia LUI. Și-ar fi dorit să nu mai audă vocea aceea metalică a robotului ușii. Ar fi vurt să se dezbrace singur, și nu să se lase dezbrăcat și spălat și îmbrăcat în haine de casă de robotul camerei de îmbrăcare, ar fi vrut să își arunce hainele prin tot dormitorul și să se spele la duș, lăsând în urmă dâre ale masculinității lui agresive.
Intră în sufragerie și o găsi pe Alexandra îmbrăcată, ca de obicei, sumar, într-un chiloțel și un sutin dantelat de culoare albă. El se întreba ce s-ar fi întâmplat dacă altcineva ar fi venit al ei în vizită, dar în adevăr aprope nimeni nu îi vizita, iar ei ieșeau din ce în ce mai rar. Îi luă căpșorul în palma lui dreaptă o sărută și o privi pentru o secundă, încercând să găsească fericirea pe care doar în ochii ei ar mai fi fost în stare să o găsească, dar cum o privi un firicel de lacrimă i se prelinse ei pe lângă nas. Nu mai suportă.
Îi lăsă căpșorul, intră în dormitor, deschise al treilea raft al noptierei lui și scoase de acolo pistolul semi-eletric pe care îl avea de pe vremea în care hoții erau singurii ce poposeau pe Marte. Și-l puse la tâmplă și apăsă trăgaciul. Aștepta din acea actiune un moment de extaz, o eliberare totală a tensiunii, dar nu se alese decât cu un sunet foarte puternic ce se auzi din pistol în intreaga casă: „Pistolul nu poate fi folosit decât pentru apărare”, se auzi mai apoi din difuzorul pistolului. Îl puse pe pat, simțind cum nici măcar să moară nu mai era în stare. Alexandra intră la auzul sunetului și se așeză lângă el, mângâindu-i fața cu părul ei lung și moale, lipindu-și buzele de le lui.
-Puteai să mă întrebi pe mine - spuse ea după câteva momente în care amândoi se transformaseră în acel sărut dureros - Þi-aș fi spus eu că nu te poți împușca cu pistolul ăsta.
-În ce paradis de iad m-am băgat și eu - murmură el în timp ce o dezbrăca pe Alexandra.
Făcură dragoste, simțindu-se amândoi ca la prima iubire, ca și cum amândoi ar fi fost niște virgini lipsiți de expereința vieții.



Sfârșit ??

12 octombrie 2004, 21:23:23
-
15 octombrie 2004, 22:24:43