Ioan Mantuitorul

Eu, eu nu râd niciodată. Pentru mine totul este serios. Când privesc mulțimea aceea de oameni și când mă gândesc că în fiecare dintre ei este un suflet care trebuie mântuit ca să nu piară, că trebuie să creadă ca să nu cadă în deznădejde, atunci mă simt cuprins de ceva solemn și serios.

*
Numai eu sunt fericit. Pentru că în mine arde focul credinței, care nu se stinge niciodată, care va arde mereu, până ce mă va consuma. Eu n-am nici o frământare și nici o neliniște, eu nu sunt ca ei. Nici n-aș putea fi.

*
Dar ce sunt eu dacă steaua nu mai strălucește deasupra capului meu, dacă nu mă mai calăuzește lumina cerească? Acum nu mai sunt nimic, doar un calic, ca toți ceilalți.

*
Piticul

Totuși, oamenii se sperie mai ales de ei insiși. Ei cred că eu, piticul, îi înspăimânt; în realitate însă, îi sperie piticul dinăutrul lor, ființa aceea asemănătoare omului, cu chipul ei de maimuță; ea își înalță capul din adâncul sufletelor lor. Se sperie pentru că nu știu că au o altă ființă în ei. Se îngrozesc mai presus de orice când, din adâncul lor, iese la suprafață ceva din mocirla sufletului lor, ceva pe care ei nu-l mai simt și care nu mai are nimic a face cu viața lor reală. Când nimic nu iese la suprafață, nu se sperie, nu se simt îngrijorați de nimic. Umblă, înalți și impasibili, cu fața lor netedă care nu exprimă nimic. Dar întotdeauna e cineva înlăuntrul lor, cineva de care ei habar n-au; trăiesc în același timp, fără să știe, mai multe feluri de vieți. Ce ciudat de ascunși și de incoerenți sunt! Și sunt diformi, deși diformitățile lor nu se văd.


*
Oamenii sunt niște ființe prea slabe și prea exaltate ca să-și poată făuri singure destinul.

*
Oamenilor le place să se oglindească în oglinzi strâmbe.