Strada

I
Strada s-a umplut instantaneu de trecători grăbiți. E un zgomot infernal făcut de miile de picioare care tropotesc pe asfaltul încins. Mihai mergea si el grăbit, nu că ar fi avut treaba, dar s-a lăsat luat de val. Cu ochii pironiți pe ceva invizibil, undeva în fața sa, mergea cu pași neuniformi, parcă necontrolându-se. Nici nu-și dădu seama că atinsese cu cotul pe cineva. Femeia scăpă mapa din mână și hârtiile i se împrăștiaseră pe caldarâm. Deșteptat brusc din reverie, se aplecă să o ajute, bâlbâind niște scuze penibile. Femeia își potrivea în mapă, cu gesturi nervoase și grăbite, foile amestecate și prăfuite.
-Nu te uiți pe unde mergi, idiotule?! Îl fulgeră ea cu privirea
-Vă...vă rog să.. scuzați-mă! Ridică Mihai neajutorat din umeri. N-am
vrut... și îi întinse ultimele foi strânse de pe jos. Femeia i le smulse din mână și se depărtă grăbită. Mihai privi în urma cu ciudă. Ar fi vrut să-i spună ceva dar se lăsă lehamite. Deodată își dădu seama că o mai văzuse undeva. Parcă în ziar, nu, nu, la televizor sau...Și luminat, clătină mirat din cap. Citise deunăzi la cafenea, într-o revistă că ea, Anastasia R., are o mașină de vreo patruzeci și cinci de mii de parai. Ceea ce înseamnă cam un miliard și jumătate de lei. Rămase perplex, cu paharul de bere ieftină și proastă pe care și-l mai permite, și reciti articolul. Poate nu numărase bine zerourile. Nu, nu, erau 45.000 de dolari. Așa deci…Și înghiți cu greu ultima gură de bere.
Anastasia venise din nordul țării, din Maramureș, acum vreo zece ani și asta se vedea la timpul acela, din plin. Avea ochii negrii, mari și sclipitori și obrajii rotunzi și rumeni. La machiaj, înainte de emisiune, fetele nu trebuiau să-i facă prea multe retușuri. Părul negru și creț îi juca pe umeri, ca într-o reclamă la șampon. Nu știai niciodată cu ce se va îmbrăca a doua zi. Adevărul e că nici ea nu prea știa. Când a venit în București, i-au trebuit cam trei-patru săptămâni până să se dezmeticească, până să-și dea seama că oamenii din jurul ei sunt altfel decât erau maramureșenii, ei nu erau deloc blajini, scurți și înțelepți la vorbă, respectuoși și cu o răbdare infinită. Aici oamenii sunt exact invers: nu au răbdare, strigă, se înjură la cea mai mică provocare, se calcă în picioare și asta nu pentru că au fost prost educați, dar pentru că viața în infernul aglomerat și îmbâcsit care este capitala, i-a făcut așa.
Până să primească primul salariu, a trăit din economiile sale subțiri pe care le-a adunat în timpul celor patru ani cât a fost redactor de știri la televiziunea locală din orașul ei, așa că nu își permitea să urce în taxi. Era nevoită să facă, zilnic, aproape două ore de mers până la serviciu, cu autobuzul sau cu tramvaiul. Cu metroul nu s-a încumetat pentru că liniile erau foarte încurcate și îi era teamă că s-ar putea rătăci. Călătoria asta de fiecare zi o tulbura într-atât încât atunci când ajungea la televiziune, se închidea în baie un sfert de oră pentru a se calma.
Astăzi, zilele acelea au rămas numai o amintire vagă pentru ea. „Eram o țărăncuță venită la oraș.” gândea ea. Acum nu o mai supără aglomerația și forfota: „Acolo unde sunt oameni, sunt subiecte de emisiune. Subiectele înseamnă audiență iar audiența însemnă bani.” Acum aproape că nu mai poate fără această zarvă și aer fierbinte. Mireasma asfaltului încins, înmuiat de soare, îi îmbată nările. Simte că asta e viața: un cazan clocotind sub presiune, în care fiecare dă din coate, luptă, pentru un loc mai sus. Ea, cu siguranță, ajunsese sus și luptase pentru asta.
Își împinse cu arătătorul ochelarii de soare mai sus, pe nas, și grăbi pasul. „Nu trebuie să întârzii astăzi. Aș rata o întâlnire importantă pentru anchetă…Numai de n-ar ploua…”

***
Mihai rămase cu un gust amar în gură. Prea era plină de sine. Dacă n-ar fi fost atât de frumoasă i-ar fi spus vreo două. Nici măcar nu o cunoștea mai mult decât o văzuse în promo-urile pentru emisiunea sa și din povestirile babelor, la rând la sifon. Singurul lucru pe care ar fi dorit să-l știe este cum, naiba, a putut femeia asta să-și ia o mașină de un miliard jumate, ea, care nu era nici vreo baroneasă trăită prin străinătate și revenită în România să-și revendice proprietățile luate de comuniști, nici nu era nevastă de fotbalist de la Real Madrid, nici măcar o damă de companie. Era pur și simplu un redactor de emisiune. Și când te gândești că alții mor de foame. „Nu, nu de alții e vorba aici, e vorba de mine. Nu mă interesează de alții. Nu mă mai interesează de alții. Mă interesează de mine.”
Mihai avea din când în când crizele astea de revoltă împotriva propriei firi. Simțea cum viața lui se risipește zi de zi, încet, precum apa care picură dintr-un robinet defect. Știa că dacă nu va pune piciorul în prag viața lui nu va fi altfel decât a vecinilor lui din curte, care altă treabă nu au decât să aștepte toată ziua poștașul să le aducă pensia sau șomajul, bătând de zor babaroazele la table, printre sticlele goale de bere, cornete cu semințe și țigări puturoase. Nu avea să facă mai mult decât nea Sile, „pensionar pă caz dă boală”, cum se prezenta el mândru, de parcă boala lui i se datora războiului de independență și nu alcoolului. Viața lui nea’ Sile, cum îi spune lumea, nu era decât o nesfârșită stare de mahmureală dreasă cu câte o juma’ de Săniuță pe zi, înlocuită în ziua de pensie de o Prună adevărată. Nu bea afară cu ceilalți, ci mergea din când în când în casă și mai trăgea câte o dușcă, până când nu mai putea ieși și cădea din picioare pe unde apucă. Nici măcar nu juca table cum făceau ceilalți, nu vedea prea bine și băieții îl mai furau la zaruri. Băieții, nu mai erau demult tineri. Nea’ Val’ică, se numea de fapt Valerică, dar pentru că vorbea bolmojit, lumea îi spunea Valică. Nea’ Valică, ăsta, lucrase vrea douăzeci de ani la IRE, dar l-au dat afară pentru că o dată s-a dus la muncă băut și era cât pe ce să moară electrocutat într-un punct de transformare. Acum vreun an era să dea colțul din cauza ficatului. L-au dus cu salvarea la spital și doctorii i-au mai dat trei luni de viață. În timp ce era încă în comă nevastă-sa i-a cumpărat deja coșciug și toate alea pentru înmormântare. Într-o zi s-a pomenit cu el acasă. Venise pe picioarele lui. Și de atunci sicriul s-a transformat în dulap de haine pentru cei patru copii ai lor.
Cel de-al treilea era Costică. Un fost lăcătuș mecanic la CFR, disponibilizat , care ori de câte ori venea vorba de muncă începea să înjure cu năduf și spunea că „altul ca mine nu mai găsesc ei la depou. Puteam să devin maistru. O să vină inginerul de mână cu Băsescu, să mă roage să vin înapoi, dar am să-l scuip în ochi.” Nu-i plăcea să i se spună nea’ Costică „Nea’ ești cu tac’tu, mie îmi spui dom’ Costică, auzi mă?” În afară de o nevastă grasă și isterică, ce vindea ziua întreagă, la o tarabă în piață, mai avea și doi băieți, golănași de cartier care dădeau pe-acasă când îi lovea foamea sau își rupeau hainele în vreo încăierare, pe stradă. Spre deosebire de ceilalți doi, dom’Costică, mai repara una alta vecinilor din curte sau mai căra o butelie la vreo bătrână, pentru o sticlă de vin sau un pahar de votcă.
Mihai stătea în curtea aceea de când se știa. Când a crescut, părinții lui s-au mutat la țară, unde aveau o casă și vreo două palme de pământ și a rămas singur. Învățase să gătească, să spele rufe, să dea cu mătura. Viață de burlac. Locuința avea două camere, o bucătărie mică și o baie în care, iarna era un ger cumplit. Într-una din camere dormea și în cealaltă își încropise un mic atelier: un stativ pentru hârtie, tuburi de vopsele, schițe și pânze aruncate alandala, cursuri și cărți îngrămădite într-un dulap vechi. Mama lui, care îl vizita odată pe lună, când îi mai aducea câte ceva de la țară, îl dojenea mereu pentru dezordinea din atelier, dar știa că era în zadar. Băiatul ei era un artist ...Asta, în secret, o umplea de mândrie. „Poate o avea și el noroc odată...” Vecinii îl știau de băiat retras – student - pentru că Mihai era mai mult pe la cursuri, sau dacă era acasă, stătea în atelier și lucra.

***

Pe la 3 după amiază, Mihai își târa picioarele grele oboseală și căldură înspre casă. Împinse poarta mare din fier forjat și pătrunse pe gang, spre curtea interioară. Gangul, un culoar strâmt și întunecos, îl izbi în față cu mirosul greu de umezeală și mucegai. Mihai era prea obosit să se gândească acum la asta. De fapt, se obișnuise atât de mult cu acest miros, încât nu-l mai deranja acum, ba chiar îi trezea amintiri de mult uitate, din copilărie. În curte, ca de obicei, cei doi vecini stăteau sub un acoperiș improvizat, călare pe o bancă, scuturând zarurile. Nea’ Sile, aproape că moțăia, clămpănind din proteză, chibițându-i pe cei doi.
-Bună ziua! Îngână Mihai.
-Salut, măi studentule, te-a ajuns căldura? Râse spre el dom’ Costică
Hai, ia un gât de bere să te răcorești.
-Nu, mulțumesc, nu-mi trebuie. Răspunse Mihai și continuă să urce scările. Cei doi vecini nici nu se mai sinchisiseră să-i răspundă și-și văzură de table în continuare. Mihai intră în casă unde îl întâmpină un aer stătut dar răcoros. Se descălță și se trânti în pat. „Anastasia...Cine o fi femeia asta?” Își trase de sub pat ziarul care avea pe copertă o mașină luxoasă și dedesubt cu litere mari „MAȘINA ANASTASIEI R. = 1,5 miliarde”. Începu să răsfoiască ziarul în speranța că va găsi un articol mai detaliat. „Continuare în numărul viitor” Mihai trecu la pagina următoare la „Mica Publicitate”. De obicei se uita la Vânzări poate mai găsește ceva materiale la mâna a doua. Ochi îi alunecară la Oferte de muncă. Chiar la capătul coloanei zări un ceva despre un concurs de designeri de decor pentru televiziune. Cândva dorise să facă acest lucru dar nu avusese niciodată ocazia. Făcuse el niște schițe, care, cine știe pe unde zăceau aruncate. Se ridică din pat și începu să cotrobăie prin maldărul de suluri de sub masă fără nici o speranță de a găsi ceva util. Așa cum i se întâmpla de obicei, ceea ce căuta era chiar în ultimul loc în care căuta. Scoase foile, le suflă de praf, după care strănută de vreo două ori. Erau câteva schițe pentru o emisiune de divertisment. Se uită îndelung la ele, apoi luă ziarul. În ziar era un număr de telefon și atât. Scoase receptorul de sub hârtii și formă numărul.
- Bună ziua! Ați sunat la postul de televiziune B. Momentan nici o linie telefonică nu este liberă. Vă rugăm să așteptați! Se auzi o voce dulce care parcă te îmbia la altceva. Mihai închise telefonul, se lăsă pe scaun și își aprinse o țigară.

***

În cabina sa de la televiziune, Anastasia se demachia încet, meticulos cum făcea de fiecare dată după o emisiune. Nu se grăbea, ci recapitula fiecare moment din emisiune, încercând să vadă dacă a ieșit sau nu. De la colegi nu putea să audă o părere obiectivă, pentru că nimeni nu ar fi îndrăznit să spună unde a greșit. Se gândea la felul în care condusese discuția cu invitații, pentru că fiind o emisiune în direct nu ai cum să mai tai la montaj ceva care nu ți-a ieșit. Trebuie să ai prezență de spirit și să dregi busuiocul pe loc. E ușor să cazi în ridicol dacă nu ai măsura realității, dacă nu ești trează. Nu ai voie să te lași dusă de val, sau să te implici emoțional în problema invitatului. Deși e foarte greu, nu ai voie să arăți că te îneacă lacrimile, ci trebuie să fii cea care conduce discuția. La început, după primele două emisiuni, spunea că nu reușește, că nu are cum să nu o emoționeze nenorocirea omului, dar cu timpul și-a dat seama că medicul, dacă ar plânge la fiecare operație, nu ar fi bun de nimic.
Își luă geanta și ieși din cabina ei. Pe culoarele înguste pâlpâiau vreo două neoane. Salută doi colegi care stăteau la o țigară și ieși din clădire. Traficul era aglomerat, chiar dacă era seară. Cel puțin se mai răcorise. Nu era așa la ea, la munte. Acolo verile erau suportabile, aerul curat...și mirosea a iarbă cosită...Soarele apunea după dealuri. Era liniște, atâta liniște...Tresări și din reflex apăsă pedala de frână. Din spate se auziră scrâșnete de roți și înjurături. Doi copii ieșiseră în fugă din gardul viu de pe marginea șoselei după un câine și săriseră în fața mașinii ei. Se sperie, dar mai mult se înfurie, și ignorând că poate să o recunoască cineva, pentru o clipă, vru să coboare din mașină. Dar se mulțumi că nu se întâmplase nimic și porni de pe loc cu scrâșnet de roți.
În sfârșit acasă! După un duș reconfortant își făcu un coctail, se așeză pe fotoliu, închise ochii savurând acordurile muzicii de ambianță care curgea încet. Pe când era cu gândurile departe, sună telefonul.
-Alo, bună Ana, ai ajuns?
-Oh, da, de vreo jumătate de oră. Tu unde ești?
-Cred că pe la Urziceni. A fost un accident pe drum și e blocat traficul. Cred că mai durează vreo oră.
-Bine, ai grijă. Te pup!
-Și eu.
Anastasia simțea că Liviu avea să întârzie mai mult decât o oră. De câteva zile...Nu, nu vrea să se gândească acum la asta. Poate era epuizată de muncă și i se părea...Sau poate... Când îl sunase acum vreo două zile, spunea că are o ședință cu șefii mari, dar i se păruse că aude o muzică nu prea potrivită cu o sală de ședințe. Liviu îi povesti că șefii l-au invitat la o terasă pentru că voiau să fie o atmosferă destinsă și poate de aceea se auzea muzică. Anastasia, din cauza oboselii nu mai căută alte argumente și acceptă explicația lui Liviu.
Atmosfera calmă din cameră o învălui din nou și chiar ațipi. Tresări din somn la auzul soneriei. Era Liviu.
-Bună! Ai adormit deja? O întrebă el strângând-o în brațe.
-Nu, am ațipit pe fotoliu și nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Cum a fost drumul? Bei ceva?
-Drumul a fost cumplit. Căldură, aglomerație, telefoane peste telefoane...Ce mai...M-a terminat.
Anastasia îi întinse un pahar de coniac cu multă gheață așa cum îi plăcea lui.
-Îmi pare rău că nu am prins emisiunea. Cum afost?
-Nimic deosebit, ca de fiecare dată, lacrimi, emoție, pupături...Dar să lăsăm acum munca. Poate avem ceva mai interesant de făcut...Ce zici?
-Da...răspunse el zâmbind încurcat...dar știi am mers mult, nu știu dacă...dar nu apucă să continue pentru că Anastasia deja îi acoperise buzele cu buzele ei. El îi răspunse la sărut, dar parcă mai obosit ca altă dată. Simți totuși că ceva nu este în regulă. Nu știa ce. Parcă buzele lui nu aveau același gust ca altă dată. „Poate din cauza coniacului...”
-Mă scuzi, spune ea, mă duc să încui ușa.
Pe hol, în cuier, era sacoul lui crem. Îi veni în minte un gând nebunesc. „Nu, nu pot face asta...” privi spre ușa camerei și apoi îi adulmecă încet reverul hainei. Nu era parfumul lui obișnuit. Inima îi sări din loc. Se sperie și ea de ce făcuse. Nu știa cum să reacționeze. Dacă i se părea doar și făcea o greșeală acuzându-l, dacă era adevărat și atunci ce se va întâmpla?
-Ana! se auzi strigată de dincolo, ce faci?
-Nimic, nu găseam cheile...minți ea încurcată.
-Ce s-a întâmplat, Bobocel, unde te gândești? Te simți bine? „ Îmi spune Bobocel, nu mi-a mai spus așa de când ne-am cunoscut... Nu, vrea doar să fie drăguț cu mine. Revino-ți, fată!”
-Nu e nimic, poate din cauza oboselii. Știi, m-a trezit brusc soneria când ai venit și...
-Hai, vino aici, în brațele mele și te liniștește. Ce-ar fi să mergi la culcare. E târziu și ești obosită. Eu merg acasă și te sun mâine. Bine?
-Nu, poți să mai rămâi, răspunse ea cu jumătate de gură...Bine, bine, mergi și ne vedem mâine...nu știu ea ce să mai spună...Liviu o îmbrățișă și, chiar grăbit, ieși zâmbind pe ușă.
Ce se întâmpla oare? Stinse lumina și încercă să adoarmă, dar imagini, sunete, frânturi de vorbe i se perindau prin minte.
Își amintea când s-au întâlnit prima dată. Ea avea de făcut o emisiune despre o mamă care își abandonase copilul bolnav, chiar după naștere. Și colegii ei de la anchetă care se ocupau de relațiile cu cei implicați în emisiune, au găsit-o pe această femeie la o firmă imobiliară. Era secretară. Pentru ca să stea de vorbă cu ea, trebuia să o învoiască pentru două ore de la muncă. Așa că a intrat împreună cu femeia, la directorul firmei în birou. Tânărul director ascultă cererea secretarei, fără măcar să-și ridice ochii din ziarul pe care îl studia cu un aer plictisit și dădu din cap că nu e de acord. „Să-ți aranjezi întâlnirile în afara programului. Dacă sună clienții și nu răspunde nimeni?” „Nu poate răspunde un coleg?” interveni Anastasia care până atunci nu scoase un cuvânt. Directorul surprins de fermitatea vocii străine ridică ochii din ziar și rămase țintuit de ochii negri și strălucitori care îl priveau. „Da, da...e posibil, dar vedeți...Bine, dar numai două ore, nu mai mult.” După ce mulțumiră cele două femei ieșiră din birou. Directorul, Liviu G., privi în urma lor. ”Ce femeie!” Și Anastasia se gândi câteva zile la el, dar nimic mai mult. Într-o zi, un coleg o chemă la telefon. „E pentru tine.” Mirată luă receptorul „Alo, Anastasia R., cu cine discut?” „Bună ziua, mă numesc Liviu G. ne-am întâlnit la agenția imobiliară când ați venit să discutați cu secretara mea.” „Oh, reacționă ea mirată, da, îmi amintesc, cu ce pot să vă ajut?” „Aș vrea să ne întâlnim dacă se poate undeva, în oraș. Nu pot să vă spun așa, la telefon.” „Nu știu dacă se poate, știți agenda mea...” „Când doriți dumneavoastră...Vin eu să vă iau de la televiziune...” „ Pe la trei, e bine?” răspunse ea uimită de insistența bărbatului. „E perfect. Pe curând!” Anastasia rămase cu receptorul în mână pentru un moment. Apoi s-au întâlnit, prima dată mai stingheri, apoi relația a decurs normal fără prea multe complicații. Schimbarea a intervenit de vreo două săptămâni când Liviu a fost trimis în provincie pentru niște contracte. Nu știa ce se întâmplă. Telefona mai rar, se vedeau mai mult în fugă, de multe ori nu era de găsit la telefon. El se scuza că era mai ocupat cu plecările astea și era cam tot timpul în criză de timp. Mai spunea că trage acum mai tare, pentru că s-ar putea să-l avanseze într-un post mai bun și mai bine plătit „Și o să avem timp berechet pentru noi. Te rog, înțelege-mă!” Auzise refrenul ăsta aproape la fiecare tentativă de a ei de a afla ce se întâmplă. Explicați asta nu o mulțumea. Nu o mulțumea faptul că scăzuse acel entuziasm aproape copilăresc de la început. Parcă romantismul dintre ei se tocise...El nu îi mai luase de mult timp flori. Se scuzase că se simte penibil să umble cu florile pe stradă. I se păruse chiar că zăbovește cam mult în fața oglinzii înainte de plecare. „Cred că m-am îngrășat...”explică el. Și multe alte banalități de genul ăsta care puteau fi interpretate în mai multe feluri. Și tocmai pentru că erau niște incertitudini îi era frică să deschidă o discuție serioasă cu el. Dacă îl acuza în sinea ei pe nedrept și, într-adevăr, el se străduia să obțină postul de care pomenise? Dar dacă era la mijloc alt motiv?... Ceasul de perete țăcănea metalic și uniform, despărțind parcă în silabe gândurile tulburi care îi treceau Anastasiei prin minte. Și parcă sacoul mirosea altfel...

***
Mihai încercă din nou la telefonul din ziar și obținu toate informații despre concurs. Apoi fără să stea pe gânduri luă sub braț schițele și ieși aproape în fugă din casă. Vecinii, tablagii, erau încă la datorie. Alergă către stația de tramvai și spre norocul lui veni un 86.
Televiziunea era de fapt o clădire cu zece etaje care fusese un hotel al partidului, forma inconfundabilă de cutie de chibrituri de culoare gri. Până prin ’93 fiecare a furat de acolo tot ce se putea lua începând de la ghivece cu flori până la tocurile ferestrelor, profitând de faptul că nu se știa în administrația cui rămăsese după 1989. După ce clădirea a ajuns ca o cutie de beton, cineva de la primărie și-a dat seama că poate scoate un ban de pe urma ei. A luat-o în stăpânire și a împânzit-o cu jandarmi care au păzit-o până când firma belgiană l-a cumpărat. Acum cutia de chibrituri are ferestre de termopan închise la culoare, bannere colorate și deasupra câteva antene uriașe de emisie. La poartă era o gheretă în care stătea de pază o matahală îmbrăcată în negru, cu beretă și baston la brâu.
Mihai ajunse la geamul gheretei paznicului și îi spuse pentru ce vine. Paznicul trase din umeri și dădu un telefon. După ce scuipă două „Da”-uri, pline de toată lehamitea lumii acesteia, îi făcu semn lui Mihai că poate să intre. Mihai îi mulțumi din cap și intră pe poartă. După ușa din sticlă închisă la culoare, de la intrarea în clădire nu se vedea mare lucru, așa că puteai foarte ușor să te ciocnești cu oricine ieșea grăbit. Pe hol se îndreptă spre locul care părea a fi o recepție și se recomandă. Fără alte explicații fu expediat la etajul trei, camera cinci. Stătu în cumpănă dacă să ia liftul sau să urce pe scări. Ajunse în sfârșit la trei. Huruitul liftului îi dădu fiori. De după ușa masivă de stejar, se azi o voce groasă „Poftim!” Intră înclinându-se:
-Bună ziua! Am venit pentru concursul din ziar. Bărbatul care ședea la birou nu avea mai mult de patruzeci și cinci de ani, dar ochelarii cu ramă groasă și lentile fumurii și barba aparent nerasă de vreo două zile îl făceau să pară mai bătrân.
-Ia loc! Cum te numești? îl întrebă suflând pe nări ultimul fum al țigării sale cu dungă aurie.
-Mihai D., răspunse tânărul privind spre degetele bărbatului care chinuiau mucul de țigară în scrumieră.
-Și de ce ai venit aici, întreabă din nou bărbatul uitând parcă ce spusese Mihai la intrare.
-Păi, pentru concurs...răspunse încurcat Mihai.
-Ce studii ai?
-Sunt student în anul patru la arte plastice.
-Ai adus vreo schiță sau vrei să încerci ceva aici, pe loc?
-Am câteva schițe mai vechi dar dacă e nevoie...
-Nu, lasă, dă-mi să văd.
Mihai scoase schițele din tubul de carton pe care îl rezemase de marginea scaunului. Bărbatul le desfăcu meticulos și le privi îndelung fără să ceară nici o explicație. Mihai privea încordat figura bărbatului, așa cum făcea atunci când era la vreun examen oral. Într-un târziu, bărbatul ridică privirea și după ce căută o hârtie într-un sertar îi spuse:
- Ai aici un proiect. Fă-mi o schiță după indicațiile astea și vino peste două zile. Mihai luă cu mâna tremurândă foaia își strânse schițele și înclinându-se ieși din birou.
Până acasă își făcu în minte fel de fel de scenarii, dar își impuse să nu se mai gândească la altceva decât la proiect.
Noaptea coborî peste oraș nebăgată în seamă de nimeni. Mihai muncea de zor la planșeta lui improvizată. Trebuia să facă o schiță pentru un decor care să fie simplu, atractiv, colorat și ușor de realizat. Era vorba de o emisiune de divertisment. Un concurs la care participau două echipe, care trebuiau așezate față în față. În cele patru colțuri ale platoului erau poziționate patru camere fixe de luat vederi iar pe una din laturi era o macara . Tocmai pentru că era simplu era destul de dificil. Lucră aproape până dimineața. Făcu patru planșe diferite. Pe a patra o lăsă neterminată pentru că scăpa creionul din mână de somn. Se întinse îmbrăcat pe pat cu gândul să doarmă câteva minute. Când se trezi era deja unsprezece.

***

Anastasia se hotărî să nu se mai gândească la nimic până nu stă de vorbă cu Liviu. Dar gândurile refuzau să o lase în pace. Sute de mii de „dacă” îi roiau prin cap. Îi era greu să se mai concentreze asupra muncii ei dar se încuraja cu gândul că mai are două emisiuni și apoi intră în vacanța de vară. Plănuise împreună cu Liviu să meargă la părinții ei în Maramureș pentru vreo două săptămâni. Dar acum...nu mai era atât de sigură că...”Nu, nu trebuie să mă mai gândesc...” Scutură din cap, vrând parcă să și limpezească gândurile. „Mai ai cinci minute, Anastasia!” auzi vocea asistentului de regie gâjâind în difuzorul de deasupra ușii cabinei de machiaj. Auzi în geantă telefonul. Avea un mesaj. „Deseară întârzii. Te rog să mă aștepți. Te iubesc! Liviu.” Închise telefonul și-l aruncă în geantă. Luă o înghițitură de lapte din paharul din fața oglinzii și se ridică să intre în platou. Deja se auzea muzica de generic.

***

Liviu închise telefonul și grăbit ieși din birou. Lăsă secretarei două foi de redactat, îi spuse scurt „Plec pe teren.” Se urcă în mașină și demară spre aeroport. Găsi destul de greu un loc de parcare. Își privi ceasul. Mai era un sfert de oră. Trecu grăbit printre mașini până la poarta la care trebuia să sosească ea. Atunci își dădu seama că uitase florile în mașină. Nu mai avea timp să se întoarcă să le ia, așa că cumpără trei trandafiri aurii de la florăria din aeroport. Avionul făcea ultimele manevre de garare și glasul plăcut și un pic nazal al crainicei îi anunță sosirea. Deodată culoarul care venea dinspre avion se umplu de lume colorată care căutau cu privirea în dreapta și în stânga vreo rudă sau vreun prieten, pe cealaltă parte a geamului de protecție. Pe lângă Liviu s-au îngrămădit cei ce așteptau, iar vreo trei au ridicat plăcuțele cu numele celor pe care îi așteptau. Ea nu era în primul grup. Liviu devenea nerăbdător. Când al doilea grup de călători începu să iasă, Liviu o zări pe Iolanda, are își aranja șuvițele blonde răvășite de curentul care se formase pe culoar. Era îmbrăcată în ginși negri, cu o un tricou larg, multicolor. Se opri pentru o clipă pe marginea culoarului, își ridică poșeta mai sus, pe umăr și zărindu-l pe Liviu începu să-i facă din mână bucuroasă, aproape ca un copil. El trase cu ochiul la imaginea sa care se reflecta în geamul de protecție, și, cu un zâmbet larg, înaintă spre ea. Ea aproape sări în brațele lui și începu să îl sărute pătimașă. Oarecum încurcat, Liviu o sărută pe obraz și se grăbi să o ducă spre mașină.
-Vai, dragule, dacă ai ști ce dor mi-a fost de tine, dacă ai ști cât am visat
clipa asta!...
-Știu, Iolanda, și mie mi-a fost tare dor de tine deși nu ai fost plecată decât o săptămână. Uite astea sunt pentru tine.
-Vai ce flori frumoase, și le trânti pe bancheta din spate. Dar nu de flori am nevoie, ci de tine. Și se întinse peste el la volan să îl sărute. Liviu nu spuse nimic „Bucuria revederii...” gândi el și porni motorul.
-Unde mergem? întrebă Liviu.
-Eu știu...Mergem la un hotel, undeva unde să fim numai noi doi...Vreau să fim în seara asta numai noi doi și să facem prostioare . Liviu îi zâmbi și începu să se gândească la un loc potrivit. Ajunseră la hotel, lăsă mașina și bagajele în grija personalului și închirie o cameră la etajul trei.
-Eu intru sub duș, îi șopti ea la ureche, e loc și pentru tine...
-Vin și eu, numai să ne aducă bagajele...
Până să vină băiatul cu bagajele sună mobilul.
- Alo..., da, ți-am un trimis mesaj că voi întârzia în seara asta. Am de făcut niște proiecte pentru campania din toamnă și ...știi tu cum e, mai ales dacă vreau postul ăsta...Da, mâine te sun neapărat....Sigur, vin și te iau când termini...Mâine seară sunt al tău!...Îți promit...Pa! Te iubesc!
Liviu își deconectă telefonul. Se așeză pe pat oftând. Băiatul cu bagajele bătu la ușă. Căută ceva o hârtie de zece mii să-i dea...

***

Mușcându-și buzele de emoție, Mihai bătu la ușa biroului. Aceeași voce de acum două zile îl pofti să intre. Bărbatul ridică privirea și îi făcu semn să ia loc. Mihai uită de emoție să mai salute.
-Cum e? întrebă aproape binevoitor bărbatul.
-Am încercat să fac ceva...se bâlbâi Mihai. De fapt am făcut patru planșe... Și începu să le scoată din toc. Bărbatul le desfășură încet și își aprinse o țigară fără să-și ridice ochii din planșe. Inima lui Mihai bătea atât de tare că aproape i se vedea prin cămașă. După vreo trei minute de tăcere, bărbatul îi spuse:
- Nu ceea ce mă așteptam...Mihai simți cum picioarele i se înmoaie. Bărbatul continuă: E ceva cu totul nou, e altceva...Cel puțin asta - și ridică cea de a patra planșă – este de nota zece. Felicitări, tinere, lasă-mi un număr de telefon și te sun eu. Cu greu reuși să-și scrie propriul număr de telefon și mulțumind se grăbi să iasă din birou cu schițele în mână ca nu cumva bărbatul să se răzgândească.
De bucurie se rătăci pe holurile televiziunii și când, în sfârșit ajunse la lift, era să se ciocnească femeia care tocmai urcase. Spuse un „Pardon” grăbit și dădu să intre în lift și fără să-și dea seama scăpă o foaie din mână. Femeia, însă, îl privi lung, parcă l-ar cunoaște de undeva. Îi ridică planșa și i-o întinse.
-Domnu’, am impresia că ne-am mai întâlnit, sau greșesc? Mihai, se întoarse și cu o mișcare rapidă reuși să blocheze închiderea ușilor automate ale liftului. O privi atent pe fata ce stătea în fața lui și nu îi venea să creadă: era ea, Anastasia R.
-Da, parcă ne-am mai întâlnit...Mulțumesc. Luă planșa și o îngrămădi lângă celelalte. De fapt eu vă cunosc de la televizor. Și ...într-un ziar...
-Aha, nu cumva în fițuica aia care spunea că am o mașină scumpă? Mari mincinoși! Și schimbând brusc subiectul: Cred că diferența de vârstă ne permite să ne tutuim. Spune-mi Anastasia. Mihai întinse mâna timid.
-Mihai.
-Ce faci pe aici? Întrebă ea curioasă.
Mihai, ieșind din lift îi răspunse:
-Am venit pentru un concurs... Decoruri...
Privirea ei dominatoare nu-l lăsa să-și găsească cuvintele.
-Aha! Succes! Sper să ne mai vedem!
-Și eu sper. Mulțumesc domni...Anastasia. Îi zâmbi larg și fără să-și dea seama că liftul plecase deja se lovi de ușile închise. Zâmbind amuzată, Anastasia se depărtă.

***
Afară se înserase. Ploaia stropise cu zgârcenie un pic asfaltul. Aburii se ridicau și aerul avea o mireasmă specială. Semăna un pic cu briza mării. Mihai era fericit. Abia aștepta să o sune pe mama să îi spună marea veste. Se opri în parc, pe o bancă să se odihnească după toată încordarea zilei de astăzi. Își aprinse o țigară și trase adânc din ea. Era pentru el prima ofertă serioasă de muncă. Dar nu trebuia să se ambaleze prea tare. Mereu făcea asta. Se entuziasma la început și apoi se dezumfla ca un balon. Deodată îi veni în minte întâlnirea de la lift. „Anastasia...” Aruncă țigara pe jumătate, se ridică brusc și porni grăbit spre casă.

***

După ce se termină și ultima pagină de redactat, Anastasia, își strânse mapa, stinse lumina și închise ușa. Era destul de târziu dar nu voia să meargă acasă pentru că nu o aștepta nimeni. O sună pe Magda, prietena ei. Avea chef de stat la discuție cu cineva. Pe Magda o cunoștea încă din copilărie. Era singură la părinți de aceea era un pic mai retrasă, mai puțin sociabilă. Au fost în aceeași bancă până în clasa a opta, apoi a venit treapta întâi și părinții Magdei au hotărât că are alte posibilități în capitală. Așa că la paisprezece ani Magda se mută în capitală. Vreo jumătate de an nu a mai știut nimic de ea. Un timp chiar îi era atât de dor de ea încât fără să știe nimeni se încuia în baie și plângea. Într-o zi de toamnă a primit o scrisoare. Magda avusese un accident de mașină și a stat în spital. Dar acum era bine și putea să-i scrie. Zece pagini i-a scris Anastasia. Aproape că nu încăpeau în plic. După care ani de zile au corespondat. Mare i-a fost mirarea Magdei când s-au întâlnit la București. Sunt și acum prietene bune dar amândouă muncesc și se întâlnesc mai rar.
Magda acceptă invitația Anastasiei și își dădură întâlnire la o terasă aerisită aproape de sediul televiziunii. Anastasia privi la ceas și când ridică ochii văzu că Magda se apropia:
-Iartă-mă, tu, că am întârziat dar m-a sunt mama și, știi tu, nu-i pot închide telefonul în nas.
-Nu-i nimic - răspunse Anastasia și oftând continuă – și așa nu am nici un program în seara asta. Liviu are de lucru la nu știu ce campanie și nu vine în seara asta. În ultima vreme muncește foarte mult. Ce bei?
-Aș lua mai degrabă o înghețată cu fructe. E așa cald că abia respir.
-Bine, atunci, iau și eu. Făcu semn ospătarului care alene se apropie de ele.
-Te rog, două înghețate cu fructe. Băiatul încuviință din cap și se îndepărtă la fel de încet precum venise. Anastasia adăugă în urma lui, destul de tare ca să audă: Dacă se poate tot astăzi! Ospătarul se făcu că nu aude.
-Și ce ai mai făcut dragă, întrebă Magda, cum mai merge cu Liviu? Întrebă ea interesată, așezându-se cu coatele pe masă.
-Merge bine, doar că...ți-am spus, nu știu, are mult de lucru în ultimele săptămâni...Lucrează mult, e obosit, umblă mult în provincie, e ocupat cu noua campanie...Magda zâmbește în colțul gurii și glumește:
-Poate vreo campanie cu ochi albaștri? Și râse zgomotos.
-Ha, ha, ha! O îngână Anastasia. Numai la prostii ți-e gândul. Îți spun serios. E foarte preocupat de cariera lui și...nu știu...mă neglijează. N-am mai ieșit împreună de vreo trei săptămâni.
-Hai, nu te supăra, am glumit. Dar tu ai încercat să stai de vorbă cu el?
poate că e atât de pasionat de munca lui că nu-și dă seama de asta.
-Am încercat. Am încercat de mai multe ori...Dar mereu îmi spune că nu are cum, că va fi avansat, că după aia vom avea timp mai mult...Nu mai înțeleg nici eu nimic. Întorcându-se spre bar: Ce-o fi făcând adormitul ăla cu înghețata?...
-Bine, măcar că e vorba de muncă și nu de altceva. Încercă Magda s-o liniștească pe Anastasia.
-Da,...de muncă...îngână ca pentru ea Anastasia cu privirea pierdută spre cerul întunecat.
-Ce, crezi că ar fi altceva?! Întrebă intrigată Magda. Nu l-aș crede pe Liviu omul ăla...
-Ei, nu m-am gândit la altceva, dar, știi tu, nu poți să nu te gândești la
ce-i mai rău.
-Hai, Ana, nu mai te mai gândi la asta, sunt sigură că se va rezolva. Mă duc să văd ce-i cu comanda noastră. Magda se ridică de pe scaun și când să pornească spre bar, târâindu-și picioarele, apare ospătarul cu înghețata.
-Auzi, trebuia să ni le aduci mâine dimineață, se răsti la el Magda.
-Patruzeci de mii, spuse ospătarul impasibil.
-Ia, și mișcă-te de-aici, să nu te mai văd. Ospătarul, luă banii, fără să se uite la ei, îi vârî în buzunar și plecă la fel de încet precum veni.


***
După seara agreabilă pe care o petrecuse cu Magda, Anastasia încerca din nou, pentru a nu știu câta oară să nu se mai gândească la Liviu. Dar viermele incertitudinii o rodea. Era ca o durere de măsea care te sâcâie. Adormi cu greu, într-un târziu visând tot felul de aiureli pe care de obicei nu le băga în seamă.

***
Scăpă un tub de vopsea care ateriză pe parchet, exact în locul unde folia de nylon se termina. Mihai se abținu să nu spună ceva, care era, oricum, în zadar. Parchetul se murdărise. Mihai propti ziarul cu chipul ei, la loc și continuă să lucreze. Simțea că trebuie să o picteze, să fie acolo, în camera lui. Nu reușise să nu se gândească la ea. Parcă nu îl mai interesa acum dacă ea are sau nu mașină scumpă. Privirea ei i se insinuase în suflet încet, ca o frântură de melodie de care nu reușești să scapi. Plin de speranță reglă antena televizorului său mic, sport, a cărui imagine se stabiliza greu numai după ce îi dădea vreo doi pumni în carcasă, încercând să prindă programul B. Imaginea săltă de vreo două ori, după care își reveni. Crainicul anunță că emisiunea Anastasiei se va reprograma fără să spună motivele. „Ce s-o fi întâmplat?!” Mihai începu să se neliniștească. Închise televizorul, oftă adânc și se întinse pe pat.
Telefonul sună nerăbdător. Mihai tresări și începu să caute telefonul pe sub maldărul de planșe care era pe masă.
- Alo, da,...eu sunt...ah, da, așteptam telefonul dumneavoastră. Da, mâine la opt sunt acolo. La revedere! Mihai fericit închise telefonul și deschise șifonierul să-și scoată hainele bune. Mâine avea prima ședință.

***

La șase fără zece, sună ceasul de pe noptieră. Liviu deschise ochii și se întoarse spre Iolanda ca dormea încă. O sărută ușor pe obraz. Femeia, pe jumătate adormită îl cuprinse în brațe și-l sărută pătimașă. Liviu se împotrivi un pic pentru că știa ce urmează dacă se lasă purtat de val. O mușcă încet de obraz,
-Fii cuminte, trebuie să plec la firmă.
-Hai, mai stai un pic cu mine, îl rugă pe un ton de copil răsfățat, Iolanda. Mai ai destul timp. Hai, te rog...
-Crede-mă păpușică, trebuie să plec...
-Bine, dar îmi promiți că ne vedem când termini ?
-Te sun după amiază și stabilim. Răspunse Liviu în timp ce își aduna hainele risipite pe covor.
-Nu așa, se răsfăță Iolanda, vreau să-mi promiți!
-Bine, bine, îți promit. Încercă Liviu să scape.
Proaspăt bărbierit și aranjat, Liviu o sărută pe Iolanda și se grăbi să plece. Plăti la recepție și ceru mașina. Ajuns la firmă își dădu seama că avea telefonul închis. Rugă secretara să-i facă o cafea tare și comandă două cornuri de la patiseria de peste drum. Își suflecă mânecile cămășii și începu să lucreze. Își aminti deodată de Anastasia. Încercă să o sune, dar răspundea robotul. „poate e la vreo ședință.”
Pe la trei se duse la ea la televiziune să o ia așa cum îi promisese. Portarul îl cunoștea de-acum așa că nu îl mai întreba unde are treabă. Intră pe holul strâmt care ducea spre cabina ei și bătu la ușă.
-Da, intră, se auzi de dincolo.
-Bună, Bobocel, ce faci? Spuse el intrând cu buchetul de flori la spate.
-Liviu! Exclamă ea aproape mirată, ce faci aici? Cred că e a doua oară când vii aici. Și se ridică să îl sărute. Bărbatul o cuprinse în brațe și o sărută.
-Ce ai la spate? Întrebă Anastasia curioasă? Și, făcând ochii mari, Trandafiri! Oh, dragule, cu ce ocazie?
-Cum, cu ce ocazie, așa pentru ochii tăi frumoși. Anastasia îl privi în ochi și îi șopti emoționată înroșindu-se de plăcere: Te iubesc Liviule, te iubesc!
-Și eu te iubesc Ana! Spuse el și o sărută pe frunte, părintește.
-Mai am un pic și mergem, bine? Spuse Anastasia.
-Nu te grăbi, termină în liniște. Ies pe hol să fumez și te aștept la lift.
-Bine, încuviință Anastasia.

***

Liviu fuma cu gesturi nervoase. Fiecare fum era mai degrabă un oftat. Începu să-și dea seama că era prins într-un joc riscant. Trebuia să ia o hotărâre. Nu putea continua așa. O iubea pe Anastasia, dar îi plăcea Iolanda. Pentru ce? Nici el nu știa...poate pentru inconștiența ei, pentru imaturitatea ei...Sau poate era doar gustul plăcut al fructului oprit...Nici măcar nu-și amintea cum o cunoscuse pe Iolanda...Parcă la agenție, sau...nu mai știa. Þine minte doar când s-a trezit cu ea prezentându-i un apartament de vânzare. Numai ei doi. Ea divorțase, a început să povestească despre ceea a îndurat în căsnicia care nu durase mai mult de trei ani de zile, el a încercat să o consoleze și s-au trezit unul lângă altul, a doua zi dimineață în acel apartament.