A ieșit din emisie cu o durere de cap ascuțită. A avut o emisiune de două ore, în direct, cu foarte multe telefoane, ca și cum toți ascultătorii se înghesuiseră să-și spună părerea, ori să pună întrebări. Subiectul a fost interesant: singurătate în doi. La început, atunci când a trebuit să caute o temă, a ezitat. Nu era convinsă că făcuse cea mai bună alegere, dar a riscat, încercând marea cu degetul. Spre surprinderea ei, atâtea persoane au sunat, încât se întreba de ce-or fi existând atât de mulți oameni nefericiți. Se documentase pentru emisiune, așa cum făcea întotdeauna, a putut răspunde la majoritatea întrebărilor și comentariilor, a avut răbdarea să asculte vocile, mai mult sau mai puțin, emoționate... Uneori se gândea cum ar fi trebuit să arate interlocutorii ei.
A intrat în secretariat, sprijinindu-se de pereți.
- Doamne, ce s-a întâmplat?
Sanda, secretara, o femeie înaltă și suplă, a sărit ca arsă, împiedicându-se de scaun. A ajutat-o sa se așeze și i-a adus, repede, un pahar cu apă rece.
- Am nevoie de o aspirină... O cutie...
Tânăra se miră când își auzi vocea. Sanda a căutat ceva într-un sertar, și apropiindu-se de femeia tânără, îi întinse două pastile mici, albe.
- Ema, ce-ai pățit?
Ema era o femeie măruntică, slăbuță. Părul blond, ondulat, îi trecea de umeri și încadra o față albă, străvezie și ochii senini, dar veșnic ageri, ca ai unei veverițe.
- Am crezut ca-mi plesneste capul...rar mi s-a întâmplat așa ceva...
- Da... am ascultat și eu... N-am prea înțeles... chiar sunt atât de mulți oameni singuri?
A! Deci observase și ea.
- Cum îți mai e?
Durerea de cap se potolise. Ema și-a turnat o cafea în care a amestecat două cutioare cu lapte. Aprinzându-și țigara, a observat, din întâmplare, un fax pe biroul Sandei. L-a citit in grabă.
- Cine merge la lansare?
Sanda a ridicat din umeri:
- Habar n-am. Camelia s-a învoit de la șefu' la prânz...
- Merg eu, i-a scăpat involuntar.
- Vrei?
Firește că voia. Cu aceasta ocazie, îl putea cunoaște pe acest scriitor "controversat". Era citit de foarte multă lume, dar și criticat, pe măsură. Ema îi știa toate cărțile, dar volumul de poezii i se părea cel mai reușit. Îi plăcea pentru că-i descoperea, în aproape toate poeziile, o față ascunsă, altfel decât era perceput de marea majoritate și acest lucru o încânta... Firește, nu putea pierde șansa aceasta... trebuia să-l cunoască. În adâncul sufletului, se bucura fiindcă reporterul de serviciu nu era în redacție... Ema ar fi vrut să dea o fugă până acasă, să facă un duș, să se schimbe... Dar, ceasul argintiu de la mână îi spunea cu totul altceva... În fond, putea să meargă și așa, în blugi.
După-amiaza de toamnă târzie a întâmpinat-o pe femeie cu blândețe. Soarele își trimitea ultimele raze, ca o mângâiere tandră, spre părul ei lung si mătăsos...
Zăpăceala era de nedescris. "Mi-am făcut-o cu mâna mea", își spuse înciudată, în gând. Ea nu era cunoscută printre ziariștii prezenți acolo, pentru că nu făcuse muncă de teren, iar la serviciu nu apărea niciodată în fața camerei de luat vederi. A încercat să-și pună la punct, rapid, în gând, o strategie, îndepărtându-se de grupul compact de la intrare. Așa cum era de așteptat din partea unui asemenea om, scriitorul nu a întârziat. Era însoțit de vreo patru "gorile", cu ochi scăpărători și trupuri uriașe. Nu s-a înșelat. Grămada îl asaltase cu tot felul de întrebări și urări de bun venit.


Ema, din locul în care stătea, îl privea curioasă. Era un bărbat înalt, cu o constituție atletică, bine îmbrăcat. Ochii lui i-au atras atenția, plăcându-i cel mai mult. Căprui, ușor oblici, cu o privire atentă, alunecoasă. Avea fața ovală cu tentă măslinie, buze subțiri și un zâmbet tăios, dar care, în asemenea circumstanțe, trebuia să fie amabil. A avut răbdare, a salutat pe toată lumea. Femeii îi pierise curajul în clipa în care l-a văzut îndreptându-se spre intrarea principală. "Poți s-o faci! Sigur că poți s-o faci!" Se îmbărbăta în gând, în timp ce inima îi bătea să-i spargă pieptul. S-a apropiat hotărâtă, cu mișcări calculate. El a zărit-o și s-a oprit zâmbind. I-a sărutat mâna, iar buzele lui fierbinți au speriat-o. Culmea! Nu-și imagina că un lucru atât de banal, în fond, o putea face să tresară. Nu putea pricepe de unde au invadat-o aceste emoții nefirești. S-a auzit spunând: " Îmi pare bine că vă cunosc!" Ce tâmpenie! Cum a putut să-i iasă din gură așa ceva... A roșit până-n vârful urechilor, a îndrugat ceva despre un interviu... Spre surprinderea ei, Petre, caci așa-l chema, de parcă atunci îi auzea numele pentru prima oară, a acceptat bucuros, accentuând, privind-o direct în ochi, ca și cum i s-ar fi uitat în suflet:
- Sigur că da! Cu mare plăcere! N-aș putea refuza așa ochi frumoși!
Privirea aceea a urmărit-o multă vreme, dar se gândea că el, Petre, ar fi putut să-i spună ceva mai inteligent. La naiba! Sigur că-i observase tremurul din voce...


Ceea ce a urmat apoi, s-a înscris în limite obișnuite de lansare de carte, întrebări și răspunsuri... Ema a așteptat să iasă toată lumea din sală. Petre rămăsese la masă, supravegheat de "gorile" și discuta ceva cu o persoană în vârstă. A văzut-o, a încheiat dialogul și i-a oferit cartea. Ca și când, chiar în aceeași clipă și-a amintit ceva foarte important, a spus cu voce clară, calmă:
- Mai întâi... un autograf... Uite... domnișoarei Ema, cu deosebită considerație și cu speranța că va fi fericită într-o zi...
Fericită? Acum era nefericită? Ce insinua? Cine era, de fapt, acest om? Ce știa despre ea? Au fost întrebări la care nu a putut răspunde niciodată. Au plecat, au făcut o înregistrare în studio... Ema nu a mai ținut seama că se afla pentru prima dată în fața camerelor de filmat, în platou... Nimic nu mai conta. Îi dispăruse teama și se simțea chiar mai bine în lumina reflectoarelor, față în față cu acest bărbat, pe care îl admira și ale cărui cărți le citise. Discuția a decurs normal, a pus și câteva întrebări incomode la care Petre a răspuns cu eleganță. Nici nu bănuia, în acele momente, cât de mult îi va schimba viața acest interviu... După ce s-a difuzat a primit laude, a fost promovată. Nimeni n-a prea înțeles cum de a purtat o discuție liberă, fără mapa cu întrebări, despre atâtea lucruri într-o ordine absolut firească, și cum dintr-o dată, Petre Cernea devenise om printre oameni, accesibil, comunicativ... Era vestit pentru aroganța și aerele de superioritate... Dar, pentru că era un om valoros... i se iertau multe... Nici Ema nu înțelegea ce se întâmplase cu adevărat.
În noaptea aceea, pentru că înregistrarea se terminase târziu după miezul nopții, a rămas în redacție până spre dimineață. Au discutat despre politică, religie și cărți. Colegii ei îl priveau pe Petre cu admirație... se cunoștea de le o poștă... Ema a fost surprinsă pentru că scriitorul a venit singur, fără bodyguarzi. S-a așezat într-un colț al redacției, în așa fel încât să-l vadă mai bine pe Petre. Era un bărbat inteligent și stăpânea arta conversației atât de bine, încât au rămas cu toții impresionați... A mai văzut că Petre fuma. Mult. Poate chiar prea mult... Spre dimineață, s-a oferit să o conducă pe Ema acasă, cu taxiul. A refuzat politicos. Atunci, i-a scris pe o carte de vizită, numărul lui de telefon.
- Presimt că ne vom mai vedea!
Ochii albaștri ai femeii radiau... Nu se putea ascunde după deget. Petre îi plăcuse... mai mult decât ar fi trebuit... Au trecut câteva luni, timp în care Ema l-a sunat să-i spună "La mulți ani!", el să o întrebe ce mai face...


Sfârțit de toamnă... Ema venise într-unul din marile orașe ale țării, la un curs specializat de jurnalism politic. Într-una din seri, după ora nouă, a sunat cineva de la recepție să-i spună că e căutată. N-a ghicit cine era persoana respectivă... teoretic, nu ar fi trebuit să întrebe de ea, nimeni... Practic... Când recepționerul i-a spus cele două cuvinte, Petre Cernea, a crezut că visează. Doamne! Era prea de tot! De unde știa unde să o găsească? S-a fâstâcit...
- Da... sigur... să urce...
S-a repezit în baie, la oglindă. Și-a aranjat părul, trecându-și degetele prin el, râzând. Plină de emoție, pândea ciocănitul în ușă. I se păru că trece o veșnicie... Petre a intrat, oferindu-i un buchet uriaș de garoafe roșii. Din acel moment, pentru Ema, garoafa nu a mai fost o floare comună. I-a sărutat măna și i-a spus că sunase la ea, la serviciu. De la secretară știa unde să o găsească. S-au așezat în fotolii, față în față, cântărindu-se reciproc din priviri. Petre folosea un parfum suav, dulce-amărui...
- Vreau să te invit în oraș! Mîncăm ceva, apoi ne uităm la ornamentele de pe bulevard...
Ema îl privea și nu-i venea să-și creadă urechilor. Îi vorbea atât de calm, dar direct ca și cum un refuz ar fi fost imposibil. Și-a mușcat buzele de emoție. De data aceasta, însă, i se păru că Petre o privește cu alți ochi... Un bărbat care se uita la o femeie, savurând fiecare clipă din emoția provocată. În acel moment, Ema și-a amintit. Cumpărase o brichetă pe care voia să i-o trimită de Crăciun, atunci când va pleca din țară. Îl văzuse, atunci, în redacție, că nu avea brichetă... Mai tot timpul cerea câte un foc...
- Mai întâi, vreau să vă ofer ceva. Este darul meu de Crăciun... util... sper...
Petre a desfăcut pachețelul. Pe capacul brichetei era gravată o fântână. Așa cum știa că-i place lui... Era lait motivul din cărțile sale. Petre era vizibil emoționat. Îi tremurau mâinile.
- Eu nu sunt obișnuit să primesc cadouri... eu doar...
Ema îl privea satisfăcută. Devenise din nou sigură pe ea. Petre a scos ceva din buzunarul cămășii.
- Am și eu ceva pentru tine...
S-a ridicat și s-a îndreptat spre ea. Era atât de aproape, încât îi simțea respirația fierbinte. I-a dăruit o scoică, "să-ți poarte noroc". Desigur că îi purta... O ținea legată de chei. Nu se va despărți niciodată de ea. A zâmbit. Petre îi căuta privirea. Dacă ar mai fi făcut un singur pas, s-ar fi lipit unul de celălalt. I-a pus scoica în mână, apoi a sărutat-o pe obraz. Ce mână mică avea Ema! Degetele lui au cuprins-o în întregime, ascunzând-o. Cu o mișcare lentă, îi desface părul strâns la spate.
- Să nu-ți fie frică de mine!
- Firește că nu-mi e, rostise, dar numai cu jumătate de gură.


Seara aceea, mai bine-zis, noaptea au petrecut-o împreună. Pe un vânt rece, într-un oraș pustiu, au găsit un restaurant deschis. Au comandat ceva și au vorbit despre multe lucruri. Ema nu-și amintea când a început să-i spună pe nume. Au vorbit despre cărți, politică și muzică. Ema era fascinată de felul în care povestea Petre. Încet, încet au ajuns la subiecte mai delicate: moarte, fericire, recunoștință. Chelnerul le-a adus două porții de piept de pui la grătar cu garnitură de cartofi natur și salată verde. Ema lăuda priceperea bucătarului când, deodată îl auzi pe Petre:
- Cu dragostea cum stai?
Întrebarea a căzut ca un trăznet. Tânăra a scăpat furculița. Cuțitul i-a alunecat pe mochetă. A vrut să se ridice. Era, cât pe ce, să răstoarne masa cu totul. Dacă ar fi existat o crăpătură cât de mică în pământ, cu siguranță acolo s-ar fi ascuns. A zărit într-un colț doi chelneri care-și dădeau coate urmărind întâmplarea. Îi luă la rost:
- Ei! Voi la ce vă uitați? Mai bine ați aranja masa cum trebuie... că o bate vântul...
S-a întors spre Petre cu mai multă îndrăzneală. Chiar dacă roșise mai devreme, acum nu-i mai păsa.
- Aș vrea să-ți spun, Petre, că viața mea personală decurge absolut normal. Să nu-ți imaginezi altceva...
Avea în voce un fel de avertisment. Vorbea destul de tare și era foarte serioasă. Ochii îi străluceau într-un fel anume.
- Sigur, Ema... De ce nu te-aș crede?
În momentul în care femeia se pregătea să răsufle ușurată în sinea ei, Petre și-a aprins o țigară, privind-o fix, pătrunzător. A zâmbit în colțul gurii. Ca pentru el... Fuma și continua să se uite la femeia de lângă el, de care se simțea atras. Cina s-a prelungit până după ora cinci dimineața. În cele din urmă, au luat un taxi. Căldura din mașină a moleșit-o pe tânăra femeie. Nici nu și-a dat seama când a ajuns la hotel. A adormit sprijinită cu capul de umărul lui. Când a trezit-o, îi ținea, ocrotitor, o mână într-a lui.
- Dacă ți-a plăcut ieșirea de aseară... îți dau un telefon după-amiază... și o reluăm.
- Cât e ceasul?
- Aproape șase.
- Ce bine! Mai prind trei ore de somn până pe la nouă...
Petre o privește zâmbind.
- Îmi cer scuze, am adormit...
Șoferul aștepta. La radio se auzea o melodie orchestrală, ritmată. Bărbatul nu a așteptat un răspuns clar. Probabil se temea de un eventual refuz...
- Bine, Ema, te sun eu spre seară...
S-a apropiat de femeie vrând să o sărute. Instinctiv, Ema a întors capul într-o parte. Intuia ce ar fi trebuit să se întâmple. Buzele lui zăboviseră prea mult pe obrazul ei. I-a auzit glasul, ca prin vis:
- Vrei să urc?
Nu. Nu voia. Nu era vorba despre ce ar fi urmat... Îl plăcea pe Petre, dar într-un alt fel. Și apoi, principiile ei ar fi fost contrazise dacă s-ar fi dăruit unui bărbat pe care nu-l iubea...
- Ema, eu nu sunt un aventurier!
S-a îndepărtat, privind-o. Femeia ar fi vrut să-și argumenteze refuzul și să-i mai spună încă o sută de lucruri, dar mintea i se golise de gânduri. Nu a fost în stare să deschidă gura. În cele câteva zile, pe care le-a petrecut în marele oraș, Ema și Petre s-au întâlnit în fiecare seară. Cu toate acestea, bărbatul nu a mai luat-o de mână, nici nu a mai încercat să o sărute. Însă, în ultima seară, ea urmând să plece dimineața următoare, a prins-o de umeri, forțând-o să-l privească în ochi.
- Ema, dacă vrei să-ți spun ca unei adolescente...
Tânăra i-a acoperit buzele cu palma:
- Petre, te rog, nu spune nimic... Doar ascultă-mă! Avem vieți diferite... Eu te admir și te respect pentru ceea ce ești...
- Ema... uită-te în ochii mei și spune-mi că nu simți nimic pentru mine... atunci am să te cred...
- Nimeni n-o să-mi rostească numele atât de frumos cum faci tu...
- Spune-mi!
- Petre... eu...
- Ema, de ce fugi de sentimentele tale?
- Petre... iartă-mă... dar nu credeam că se va ajunge aici...
- Aici???
- Petre! Eu nu te iubesc! Nu știu ce ți-ai închipuit tu... n-am vrut să-ți dau motive să crezi așa ceva... of, Petre...
Femeia a zâmbit trist. A strâns-o în brațe și a sărutat-o părintește pe frunte.


De multe ori s-a gândit la vorbele lui Petre. Poate că avea dreptate. Se ascundea de sentimente ca de cel mai mare dușman, tocmai pentru că avusese o relație serioasă, eșuată și-i era teamă să o ia de la capăt... și apoi, Petre era un bărbat oarecare... Nu a simțit, nici măcar o dată, un fior, atunci când vorbea cu el. Își imagina că dragostea trebuie să fie altfel, de această dată, când nu mai era un copil... Și poate, undeva în adâncul sufletului, îl aștepta pe cel care-i va produce o stare aparte, deosebită, total diferită de celelalte, așa ca să-l poată recunoaște mai ușor... dacă va schimba câteva vorbe cu el...
Ema nu l-a mai sunat pe Petre și nici acesta nu a mai dat nici un semn de viață, până în anul următor, într-o zi de toamnă târzie...




- sfârșitul primei părți -









â