Nu știu și nu pot să-mi explic de unde am teama asta cumplită de singurătate, când de fapt și de drept doar când sunt singur sunt eu însumi. Mereu am avut impresia că toți ceilalți sunt parte din decor, ei existând doar ca persoana mea să poată lua ființă. Exact aceeași senzație din copilărie când obișnuiam să mă rotesc teribil, eu fiind centrul întregului univers, ceilalți-simpli sateliți pe care eu îi vedeam atunci gravitând în jurul meu.
Și în viață suntem mereu singuri în tot ceea ce facem: ne naștem singuri, murim singuri, iar parcursul este atât de amăgitor, încât doar prezența iminentă a Doamnei cu coasa ne luminează cu crudul adevăr. Nu moartea e grea, ci gândul că vom pierde tot ceea ce ne este nouă drag, tot ceea ce ne-am obișnuit să ne aparțină și să fie mereu al nostru. Acolo, în pragul Marii Treceri, vedem într-adevăr zădărnicia și nimicnicia noastră în dorința de a transmite celorlalți o parte din noi. Din inefabilul din noi! Am vrea ca toată lumea să-și amintească mereu de noi, de micile prostii făcute împreună, de amorurile noastre, de bucuriile și durerile trecute la comun, de felul cum arătam, cum eram și cum ne mișcam într-o lume haotică creată de noi. De parcă asta ne-ar ajuta DINCOLO cu ceva! Devenim treptat o amintire vagă și cădem mai apoi în anonimatul puzderiei de figuranți care au tocit scena acestui grandios teatru căruia noi îi spunem viață.
Mi se întâmplă adesea să mă comport exagerat de frumos cu multe persoane, numai ca, în eventualitatea morții mele, să-și aducă mereu aminte de mine numai de bine. De parcă țărna de pe mine ar fi atunci mai ușoară! Este aici o formă exagerată de egoism- eu le fac lor bine, dar în binele meu(zică-se!). Mi-e groază când stau și mă gândesc cât de mult mai am de trăit din viață!
Moartea este de fapt o pierdere totală la persoana I. Din alt punct de vedere eu îl văd mai senin în fața morții pe Robinson Crusoe, care trebuia să renunțe la un moment dat doar la Vineri, decât oricare alta din persoanele pe care le cunosc, inclusiv eu. Privită din prisma morții, singurătatea, aceea adevărată, a naufragiatului, este o binecuvântare.
Moartea e tocmai rațiunea de a fi! Și fiecare om moare în felul lui, în sinea și în singurătatea sa. Cândva am văzut în târg un sicriu și am avut ferma convingere că eu trăiesc. Deși pare stupid, așa este. Participăm la înmormântările celorlalți tocmai pentru a ne aminti de fiecare dată că noi suntem vii și trebuie să mergem mai departe.
Uităm treptat de moartea celorlalți dar ne amintim adesea că noi încă suntem în viață.

Candva fi-vom și noi scoși din casă cu picioarele înainte, și vorba lui Sadoveanu, în timp, fi-vom făcuți ulcele.


by Danyrolux@yahoo.com