12

- Gata pauza, hai la muncă! Deci bă, dăm la o parte astea macro, că de astea avem noi grijă, io cu Gigel, și trecem la ălea de zi cu zi, instantanee. Bă Bubule, bubele care sunt?
- Ai?
- Ce te enervează pe tine cel mai mult în țara asta?
- Șefu’, e birocrație.
- Mare!
- Un prieten de-al meu strânsese ceva bănișori, a vrut să deschidă o fabrică de alcool – coniac, vodcă, spirtoase – și nu l-au lăsat.
- Bune produse. De bază, utile societății...
- Atâta l-au pisat cu hârtiile, că n-ai aprobarea aia, că n-o ai p-aialaltă, p-ormă nu le-a convenit instalațiile, că ziceau că nu-s suficient de performante, că s-a-nfuriat omul și n-a mai investit.
- S-a apucat să bea banii.
- Mai are din ei. Și pe la marginea orașului e plin de distilerii clandestine, p-ăia nu-i deranjează nimeni cu controale la hârtii și țevi. Că a făcut și scandal la primărie: “păi bine, mă oameni buni, dar pe infractorii care fabrică vodca în cada unde se și spală și cine știe ce otrăvuri bagă în ea de ce nu-i mai luați la întrebări, că nu mai ai loc pe piață de falsuri de-astea?”
- Și ăia ce-au zis?
- Că le e frică să mai plece în control, ultima oară au tăbărât producătorii cu iataganele și s-au jurat pe copiii lor că taie vreo doi inspectori. “Să nu vă mai prindem p-aici, că vă secționăm!” – așa strigau. Și ăia de atunci s-au speriat și nu s-au mai dus.
- Da, bună problemă ai ridicat. Preascule, scri-o pe listă. Altceva?
- Polițaii.
- Ce-i cu polițaii?
- Fură mașinile oamenilor, sau își trimit oamenii să le fure și dup-aia pretind șpagă ca să le dea înapoi.
- Fură de la bogați?
- Păi ce, săracii au mașini?
- E, mai au și ei, că doar am făcut delimitarea și să știi că există și săraci cu mașini, oameni care au muncit, au strâns... acuma n-o să fim chiar absurzi, să zicem mersi și când fură hoții mașinile oamenilor, că bine le-a făcut, păi ce le trebuia lor să umble cu vehiculu’ și alte năzbâtii să mai scornim. Vorba e, cu ăștia cum procedăm, Gigele?
- La fel cum procedăm cu toată lumea. Tu știi, tu decizi. Au greșit, pedepsește-i.
- Da, dar în caz de o busculadă, o convulsie socială, acolo, avem nevoie de ei, mai bine să nu ni-i facem dușmani.
- De tipii cu bani avem și mai mare nevoie, ceea ce tu cam ignori, se pare.
- Adevărul e că dacă vrem curățenie, apăi ori curățăm peste tot, ori mai bine ne lăsăm păgubași.
- Așa e.
- Bun. Ne-am hotărât, o punem de-o cruciadă. Tot ce mișcă împotriva legii, pedepsim cu sancțiuni mai aspre decât prevede legea, aplicate pe cale secretă, adică ferită de ochii marelui public, dar cei vizați să ia aminte la ce-i paște dacă nu se astâmpără. Bă Gigele, bă Bubule, bă, din discuția cu Blind io am mai învățat câte ceva. Dom’le, ăștia nu-s chiar proști, cam încuiați ei de felul lor, dar ceva-ceva tot putem să luăm de la ei, că au și gândire deșteaptă la unele faze. Spre o pildă, îmi spunea Blind: “domnu’ Nebunovici, la noi când mai mulți inși au aceeași părere vizavi de o supărare comună, îi zgândără pe toți același ghimpe și fiecare bagă de seamă că mai sunt și alții cu aceeași păsărică la cap, dom’le, în momentul ăla imediat ia naștere o asociație”. Și ce să vezi, bă fraților, la ăia e plin de asociații: Asociația Luptătorilor contra Bolilor de Gât, Asociația pentru Protecția Babelor Călcate de Tramvai, Asociația de Acțiune Anti-Alcool (astea am impresia că-s mai multe, că la ei e problemă mare cu șprițu’, cu matoleala), în fine, e puzderie de asociații. Bă! La noi e problema că juma’ de popor, ce zic io juma’ de popor, trei sferturi, poate chiar mai mult suferă de foame și de sărăcie. Păi, e clar că toți ăștia au un interes comun, este? Păi și dacă atâta lume are același interes comun, haideți, domnilor, fraților, să trântim, mama mă-sii, Asociația de Luptă contra Sărăciei, că numai uniți vom învinge!
- Și cum va fi lupta asta, domnule președinte?
- Bubule, tu nu știi, că n-ai susținut întâlniri la nivel înalt, nu ești plimbat, ce să mai... las’ că-ți explică mandea! Facem cum scrie la carte, procedăm cum procedează ăl mai înaintat popor! La ei, bețivanii uniți împotriva alcoolului...
- Bețivanii contra alcoolului...
- Taci, Bubule, taci, că tu nu ești instruit în chestiuni de etică socială. Va să zică ăia se adună toți într-o sală și povestesc.
- Ce povestesc?
- Dom’le, fiecare povestește cum s-a apucat el de macheală și cum are de gând să se lase.
- Aha. La noi o să spună fiecare amărăștean cum a dat sărăcia peste el și ce planuri de îmbogățire a ticluit.
- Domnule Gulealu, nu o luați în râs, că domnul președinte s-a documentat și are dreptate. În lumea civilizată, oamenii își împărtășesc unul altuia necazurile, este cel mai potrivit mod de a înfrunta situația.
- Ai văzut, că Preascu știe? Mă Bubule, nu mă mai contrazice tu pe mine, că nu degeaba m-au ales președinte. Gata, ședința s-a terminat! Hai, la revedere!
- Domnule președinte, în încheiere aș vrea să mai adaug și eu ceva.
- Spune, Preascule.
- Dom’le, o lege care să anuleze confidențialitatea salariilor putem să dăm, dar cu secretul bancar nu ne jucăm. Nici nu văd cum ar fi posibil ca la noi să nu funcționeze secretul bancar, iar la alții să funcționeze. Nu uitați că între băncile din lume există relații de corespondență, clienții fac transferuri, când călătorește unul peste hotare, are dreptul să scoată bani de la o bancă din țara unde se duce, dacă deține înțelegere în acest sens. Cred că regula ori se aplică peste tot în lume, ori nicăieri.
- Bine, mă, uite cum facem. Dăm dispoziție specialiștilor să elaboreze documentațiile cu tot ce-am discutat, mai puțin secretul bancar. Pe problema asta, dau eu un comunicat de presă în care mă declar pentru eliminarea secretului și propun ca și celelalte state să ia în dezbatere chestiunea. N-or să țină ei cont de mine, dar eu îmi duc convingerea până la capăt.

13

- Zi, măi Bubule, c-am rămas numai noi doi acuma, ce crezi tu că ar trebui făcut să terminăm o dată cu sărăcia lucie din țara asta?
- Dom’ președinte, eu ce să zic, asta e buba. Oricum o dăm și-o-ntoarcem, asta e buba: prea multă sărăcie. Alt necaz nu e. A, că fiecare în parte le are p-ale lui, ăla un ulcer, celălalt ficatul mărit, nu știu care e supărat că i-a fugit aia mică de-acasă, da, mai sunt și altele, dar așa, luate pe de-a-ntregul, aici e supărarea...
- Auzi, dar nevasta ta ce mai face, mă Bubule?
- Ce să facă, duce o viață plictisitoare și fără nici un orizont.
- Știi care-i treaba, că eu oricum o să stârpesc sărăcia, că io sunt cel mai tare și fac tot ce vreau, dar am vrut să văd și ce mai zice omul din popor...
- E, acuma io nu mai sunt chiar din popor, că m-ați făcut consilier de președinte.
- Tocmai de-aia te-am făcut, Gulealule, ca să verific în orice clipă ce gândește omul din popor. Și d-aia nici nu-ți dau salariu mare, ca să nu-ți iei nasul la purtare, că vreau să te păstrez din popor. Auzi, tu cine crezi că trebuie beliți, șefii și patronii, că dau salarii mici, sau foștii guvernanți, că i-a încurajat la prostii?
- Toți, dă-i dracu’!
- Vezi, că nu te pricepi la economia managementului, aici e mai complicată situația, dar tu nu ești deștept ca mine, deștept ești tu, dar nu chiar ca mine, și de-aia nu percepi niște sensuri. Fii atent aici! Patronii și cu șefii nu dau bani la oameni că doar n-or fi dilimani să vă-ngrașe pe voi, ăia de munceați ca proștii. Logic, nu? Își trăgeau ei cât se putea de mult și vouă vă dădea ciuciu, adică așa, s-aveți de-o pâine, cât să nu muriți de foame, să puteți să vă-ntoarceți la servici a doua zi.
- Domnu’ Nebunovici...
- Stai, mă, să-ți explic. Stai să-ți explic. E logic, e politica
stomacului, nu te poți opune, că și mațele șefilor ghiorăie, la fel de zgomotos ca ale tale.
- Uneori.
- Deci n-aveau nici un motiv să vă lase și pe voi să vă săturați.
- Nici un motiv.
- Dar guvernanții? Guvernanții – miniștrii, parlamentarii, aștia ce păzeau? De ce nu dădeau, mă, o lege, să pună o leafă minimă acolo, îndestulătoare, că doar aveau de unde, Slavă Domnului, n-ai văzut în ce bogății se scăldau ei?
- Și încă se mai scaldă.
- Lasă, că-i usuc eu, n-avea grijă. Tu spune, de ce?
- E, de ce, păi ce, mațele lor nu ghiorăie zgomotos, dacă ne lăsau și pe noi să trăim, însemna să-și rupă de la gura lor. Că asta-i și spuneam nevesti-mii, uite-i cum stau pe-o cârdășie toți, afaceriștii cu politicienii laolaltă. Poate că am io mai multă ură pe șefi, pentru că de ei m-am izbit de-atâta amar de vreme. Că n-or fi dat politicienii legi bune, așa o fi. Că toată lumea se războiește cu toată lumea pentru un pumn de mălai, poate că așa trebuie să fie. Și în junglă e la fel, rezistă cine e mai puternic, sau mai viclean, sau mai norocos. Nu zic că să le dau în cap fiindcă nu mi-au dat și mie de la ei, ar însemna să mă pun împotriva naturii dacă le-aș cere să judece altfel. Dar uite ce mă enervează: aproape că n-a trecut ziulică fără să le rabd ifosele și fițele. “Ia treci încoa’, Gulealu, că am o vorbă să-ți spun. Hai așează-te pe scaunul ăla, nu pe ăla, mă, pe celălalt, tu nu te uiți unde ți-am arătat?”. Și tot așa. Și eu fac cum zic ei, îmi vine să le înșfac o măciucă să le trag una-n devlă sau să mă car pur și simplu, să-i las baltă cu serviciul lor de mizerie cu tot, dar mă gândesc: “stai! nu iei nici o măciucă, nu fugi nicăieri, că dup-aia mori de foame și tu și toți ai tăi, mai bine rabdă și umilește-te, că diseară când o să bagi friptura-n tine o să-ți pară bine ți-ai luat porția de nimicnicie”.
- Știi că teoretic există legi care să te apere. Ai dreptul să-l dai în judecată pe șef dacă ți se pare ție că nu ți-a vorbit cu destul respect.
- Prostii! Acolo tot banii lor hotărăsc. Dacă ne-am lua după legi, am umbla toți amărăștenii prin tribunale și tot de pomană, că nu câștigăm nimic. Vezi, șefule, sau dom’ președinte, sau ce-oi fi, că și matale cam ai obiceiul de te exprimi răstit. Mă și gândesc cum să procedez cu ‘mneatale, te duc la proces sau îmi imaginez că ți-am pulverizat niște acid sulfuric cu seringa, în ureche spre exemplu...
- Băi belemecule băi, eu sunt președintele țării, băi!
- Și dacă ești președintele, ce, nu-ți mai încape o seringă în ureche?
Nu-i nimic, bag acul!
- Și nu numai că sunt președinte, dar mai sunt și Janghinoiu Nebunovici pe deasupra!
- Da, mă?
- Da!
- Eu sunt Bubu Gulealu.
- Ciulește urechea! Ești în urmă cu economia managementului, răbdare că te prelucrez. Ãia, foștii politicieni sunt mai vinovați și mai periculoși decât toți șefii care te-au ofticat pe tine. Ba și pe mine, că și io tot din popor mă trag, și pe alții ca noi. Că de la patroni și de la directori n-am pretenție, dar de la oamenii de stat am pretenție.
- Da’ de ce?
- D-aia, că ei poartă titulatura de demnitari.
- Și ăialalți poartă titulaturi: investitori, proprietari, manageri.
- Nu-i la fel. Pe ăștialalți îi înțeleg. Niște foști morți de foame, ca mine și ca tine, care s-au învârtit și ei de-o afacere, de-un post, dacă li se permite, de ce nu s-ar umfla? Dacă legile îi lasă...
- Și demnitarii de ce nu s-ar umfla?
- Pentru că ei au o datorie, ei au intrat în istorie, deci au o datorie față de istorie. Un demnitar oricum trăiește satisfacția de a exercita puterea, de a jongla cu pârghiile de control ale statului. Pot fi fericiți, deci, și fără prea multe avantaje materiale.
- Adică să faci legea pe stomacul gol și să zici mersi numai pentru atât?
- Să faci legea și să rămâi în istorie prin ce-ai realizat. O asemenea șansă e îndeajuns ca să nu te mai gândești numai la stomac. Nici la stomacul tău și nici la celelalte stomace din familia ta. Uite, din cauza asta nu-i iert eu p-ăștia. Pentru că au pus burta mai presus de istorie. Patronul sau directorul e un animal care luptă pentru supraviețuire, mai cu eforturi, mai cu vicleșug, la fel ca și noi, de altfel. Dar demnitarul, demnitarul are datoria să fie mai presus de lupta asta, că dă-l în balamuc d-aicea, cu burta lipită de spate să fie, da’ numele lui în veci nu piere. Că să sufere de foame, e posibil la oricine, da dacă tot ai apucat la putere, barem suferă, bă-n demnitate, dă-te-n polonic, bucură-te că oricum ai un salariu bunicel, că doar salarii bunicele aveau toți, dă-i în polonic, bucură-te, zic, și nu mai da năvală să te umfli suplimentar.
- Da, șefu’, da’ stomacu-i stomac ș-al lor, li se face foame, îi cotropește frica de ziulica de mâine, demnitaru’ – om și el, vrea să pună ceva de-o parte și dacă tot a apucat la cazanul cu ciorbă să nu bage și el polonicu’ adânc, să scoată ce găsește mai bun?
- Ba să nu scoată! Să nu scoată, să se mulțumească numai cu ce are, cu calitatea de demnitar, băga-mi-aș polonicu’-n demnitatea lor, că tot vorbim de polonic de la o vreme încoace! Iară mă contrazici?
- Gata, șefu’, nu te mai contrazic! Da’ aveau și ei familii, rude, nepoți, verișoare, cuscri, toți cu mațele ghiorțăind și bugetu’ pe mâna cui era? Pe mâna lor, cu contracte pentru instituții de stat, bașca sferele de putere, că să fii acolo, sus...
- ...adică aicea sus, că acuma noi suntem aicea...
- ...îți dai seama și matale câte afaceri învârți.
- Păi asta mă și oftică, Bubule, că ăștia și-au făcut portofolii de relații...
- Portofele?
- ...portofolii, dășteptule! Și uite că s-au unit unii cu alții, pas de-i mai descurcă. S-a făcut o haită mare, sau mai multe haite, cine mai știe, și acuma vrei să-i pocnești – de unde începi? Că degeaba bagi tu la carceră vreo doi-trei foști miniștri, vreo șase-șapte deputați, parlamentari, ce polonicul meu mai erau, că rețeaua e rețea și merge înainte, funcționează, suge sângele poporului...
- Dom’le, pe alde ăia cu funcții oricum îi ai la mână, rupe-i, bagă-i la zdup. Că lista lor se cunoaște. Toți care au trecut prin guvern, prin camere, îi avem.
- La zdup nu-i bag eu, că bate la ochi, nu vezi că Blind ne supraveghează orice mișcare, p-ăsta nu e bine să-l superi. Da’ aș putea să-i extermin altfel, hai, nu să-i extermin, adică să-i lichidez pe toți, da’ individual, vreo 70% dintre ei aș rezolva...
- Cum?
- Metode specifice...
- Vorbești ca la poliție, șefu’...
- Bă, Bubule, ca să-i eliminăm p-ăștia, să le eliminăm structurile lor, cu totul, trebuie să fim mai polițai ca polițaii, mai soldați decât soldații.
- Dar decât să dea mașina peste ei n-ar fi mai chinuitor să-i punem la muncă? Să semneze și ei condica, să tremure pentru o slujbuliță cu salariu de mizerie...
- Nu se duc ăștia la muncă, au ei destui bani. Poate că ar merge așa, de ochii lumii, dar cu conturile pline nu simt ei greutatea omului care trage din greu pentru fiecare gologan. Da, cred că o să lichidez vreo câțiva foști, așa, de distracție, să văd ce mai iese.
- Of, șefule, că tare mai e greu de amărăștenii ăștia...
- Hai, bă Bubule, să nu-i plângem nici p-ăștia, că își merită și ei soarta. Cei mai mulți dintre ei se văicăresc toată ziua, stau în cârciumă, se umflă cu bere și înjură guvernul. Uite, a venit acuma un guvern care le mai face puțină dreptate, ia să vedem, or să fie și ei mai vioi, mai cu respectabili? De ce-a au așteptat să vină un Nebunovici la putere, nu rânji, mișelule, ei singuri nu se gândeau că le trebuie un minim pe economie ca să fie cât de cât suportabil p-aici?
- Nu s-or fi gândit...
- Bubule, măsurile astea pe care le-am luat eu nu erau de competența unui președinte, fii atent la nen’tu. Aici trebuia să se unească ei, să se organizeze în sindicate, să pună problema, să își susțină punctul de vedere...
- Hai, bre, că era țara plină de sindicate...
- Care, cu liderii ăia îmbrăcați toți la ultima modă, papițoii ăia de se transformau una-două-n miniștri? Alea nu erau sindicate adevărate și nici nu funcționau ca sindicatele adevărate, pentru că acolo membrii vin și zic: “hai să facem o grevă, că ne-a ajuns până-n gât!”. Și liderii zic: “bine, consultăm organizația și dacă se decide cu majoritate, grevă să fie!”. Dar la noi, știi cum era? Liderii dădeau sfară: “bă, nu-i așa că vreți grevă, că v-a ajuns până-n gât?”. “Vrem!” – răspundeau berbecii. Știi ce mi-a spus într-o zi un contabil bătrân?
- Ce?
- Era matol, dă-l în spanac, da’ era uns cu toate alifiile, se ticăloșise în rele, trăise multe omul. Cică grevele alea erau puse la cale chiar de guvernanți, care dădeau ordine liderilor la patru ace. Că nu degeaba și-au primit ei dup-aia posturi grase, de miniștri, de s-a strecurat fiecare prin alt partid, că-i ducea mintea numai la prostii pe toți. Berbecii se adunau în stradă, fluierau din niște fluiere, zbierau ce-i puneau spilcuiții, ei ziceau că fac miting, dar abia așteptau să se termine dracului mitingu’ să dea fuga la bodegă să se îmbete ca porcii. Niște tâmpiți! Dacă-i întrebai de lista cu revendicări, unu’ nu știa să răspundă ca lumea, încurcau până și lozincile pe pe care trebuia să le strige.
- Hai, bre, șefu’, oi fi ieșit matale președinte, da’ laso-n coteț, c-o iei pe arătură. De ce să le fi convenit guvernanților să facă berbecii grevă, le era dor de gălăgie pă sub ferestre, nu puteau să-și bea cafelele cu picioarele pă masă până nu-i auzeau pă fraieri orăcăind?
- Bă, io ți-am spus că moșu’ era matol, dar vreau să-ți arăt unde ajunge omul cu mintea când vede ciudățenii d-ăstea, cu lideri sindicali plini de parale. El zicea că guvernu’ primise ordin să facă inflație și-atuncea ăia trebuia să strige că vor salarii mai mari, ăștia le mărea salariile, chipurile la cererea lor, dar săltau și prețurile, da’ mai mult, cu supra de procente. Păi vedeți, de-aia s-au scumpit toate, că vă dăm vouă lefuri babane, de mult ce vă simpatizăm, le explicau miniștrii, cu zâmbete mieroase. Uite, de dragul brutarilor am scumpit pâinea, de dragul măcelarilor – carnea, și tot așa...
- Bine, bre, dar cine le dădea ordin?
- Mă-ta mare! Ãia de sus!
- Ce te uiți în tavan?
- Ãia, bă, de conduc lumea, organismele finanțatoare, ca să mă esprim intelectual, să-nțelegi și tu, incultule. Adică nu le zicea chiar “hai, băgați inflație, c-așa vrem noi”, le spunea cu frumosul că a sosit vremea să se pună lucrurile la punct în economie, că moneda națională are o valoare artificial ridicată și că e momentul ca datele oficiale să devină conforme cu realitatea.
- Și ai noștri se luau după ei.
- De voie, de nevoie, oamenii se aliniau la noile conjuncturi. Vorba e, ce facem cu berbecii, cum îi dinamizăm...
- Da’ de ce să-i dinamităm, ce nu e bine că să mai trăiască și ei?
- Nu să-i dinamităm, că nu suntem criminali...
- Ei, nu...
- Să-i dinamizăm, am zis! Tu nu vezi că e poporul sictirit, trăiește numa’-n lehamite poporu’, asta-i principala stare de spirit și nu e bine!
- Ar trebui să fim și noi mai împunși, mai deciși să nu punem pe treabă, să muncim cu spor și voie-bună, să ne-mbogățim! Da’ io am discutat și cu nevastă-mea, acasă, ce rost are să muncești că tot nu apuci să pui ban pe ban, îți ia statul tot. Ba inflație, ba impozite, ba cheltuieli cu căldura, cu gazele, curentul electric. Oricât m-am omorât io cu munca, nu s-a prins nimic de mine. Da’ ia să fi avut io relații, să mă bag într-o afacere, cu unu’, cu altu’, să fi avut prieteni cu stare să mă introducă și pe mine-n filieră, alta era situațiunea.
- De ce n-ai plecat și tu să muncești afară?
- Am vrut, da’ nu m-a lăsat nevasta, m-am tot certat cu ea... și până la urmă nici nu-mi pare rău, că nici p-acolo nu umblă câini cu covrigi în coadă. Unii se îmbogățesc, dar și câți dau rateuri... ca să nu mai zic că oricum te tratează ăia ca pe un sclav, îți dă să lucrezi, la început mai ales, ce refuză ai lor...
- Rabzi un an, doi, dar și când strângi un ban te bucuri
- Cum ar veni, aș pierde ceva timp din viață și chiar dacă aș fi
adunat avere, lasă că i-am văzut pe mulți cum s-au întors acasă, cu o mașină, un lanț de aur la gât, care a fost mai norocos și-a ridicat și-o casă, dar aproape toți arătau obosiți, îmbătrâniți, unii albiți înainte de vreme, alții s-au și îmbolnăvit, că au muncit zi-lumină, de lăcomie sau poate că n-aveau încotro. Și-atunci la ce mai îmi folosesc banii, dacă mi-am pierdut sănătatea? Of, că tare e greu...
- Mai mult de juma’ de popor se văicărește ca tine și eu nu-am nici un chef să conduc o populație tuflită.
- Tu n-ai chef, tu n-ai chef... numai la tine te gândești, prezidentule.
De atâta vreme stai la discuții cu consilierul tău și n-ai luat nici o decizie și nici măcar nu-ți pasă de aspirațiile mele, ale omului din popor.
- Ba da, o decizie tot am luat, să mai împuținez din foștii guvernanți.
- Scârț! Orice dement care vine la putere cred că asta la pune la cale încă de la început, să lovească în foști, că altfel nu se simte el învingător.
- Așa o fi. Și, am mai decis ceva. Să-i dinamizez pe berbeci.
- Dinamizează-i! Cum?
- Parcă ți-am mai spus. Exact ce-am învățat din experiența lui Blind. Îi pun să se adune în cluburi, în asociații să urle unii la alții ce-au pe suflete și cei cu supărări comune să găsească soluții comune.
- Ãia din țara lui Blind sunt vrednici de toată mila. Dar pe tine nu te interesează părerea mea, tu stai aici la taclale numai ca să te auzi pe tine vorbind.
- Ai prins glas, Bubule, te-ai apucat să mă critici.
- Asta e nația mea, ne dăm cu zăhărelul pe lângă cei puternici, îi lingușim până se-nmoaie și dup-aia ne suim în capul lor.
- Hai, suie-te, dă din tine, că m-am înmuiat.
- Ziceam că ăștia ai lui Blind sunt niște... niște marionete. O hoardă de marionete care au câștigat un război contra altei hoarde, tot de marionete. Mai ții minte cum eram noi înainte?
- Înainte de ce?
- Înainte să fim prieteni cu ei pe față, atunci când nu ne fandoseam cu alegeri libere, dezbateri la televizor și toate fițele astea.
- Era rău și-atunci, io așa țin minte că și până să ajung președinte mă gândeam că să ții lumea în frică nu e bine și uite că acuma pus în fața faptului împlinit, când am luat frâiele în mână, m-am înrăit mai tare decât toți care au fost înaintea mea. Da’ eu tot dau voie să mă critice, că nu-s absurd să oblig oamenii să mă aplaude dacă n-am chef sau să nu le dau voie să plece din țară dacă vor. De mine să le fie frică hoților și nemernicilor, nu celor care mă critică. Pentru că pe vremea aia, recunoaște și tu, stăteai tot cu frica-n sân.
- Aiurea, frică. Mai mare frică a venit dup-aia.
- Adu-ți aminte, Bubule, nu puteai să scoți o vorbă fără să te uiți în stânga și-n dreapta că te saltă vreunu’ cu ochi albaștri.
- Poftim? Toată lumea cârâia pe toate drumurile și băieții deja se făceau că nu ne aud, altfel ar fi însemnat să bage la bulău toată țara.
- În afară de ei.
- Ba-n primul rând pe ei, că ei răspândeau toate zvonurile și bancurile. Păi cine-a răsturnat mustăria? Io? Sau tu?
- Albaștrii. Dar până s-o răstoarne eu, unul, cel puțin, mă sufocam. Că p-atunci eram și eu om din popor, ca voi, toți ceilalți. Puteai să vorbești pe la colțuri, dar asta nu ajută la nimic, că doar nu vorbești să te afli în treabă, când nu-ți convine ceva trebuie să schimbi. Cum să schimbi dacă la modul oficial n-ai voie nici să deschizi gura. O să spui că ăștia de-au venit dup-aia te lăsau să behăi oricât, dar degeaba, că tot nu te băga nimeni în seamă, tu vorbeai și ei își vedeau de treabă, că erau ocupați să se umfle.
- Nu, președinte. O să-ți spun altceva.
- Aud.
- Ia cazul meu. Sunt Bubu Gulealu, om din popor.
- Ești.
- Până să ajung consilierul matale, trăiam într-o permanentă frică.
- De grija zilei de mâine.
- N-aveam curaj nici să mai deschid gura. Așa ceva nu se pomenea pe vremea “odioșilor”.
- Cum nu se pomenea, mă, că numai dacă suflai o vorbă, te lua de guler un Albastru și te ducea la zdup.
- Aiurea! Toată lumea făcea scandal peste tot, prin autobuze, la cozi în magazine, pe stadioane, ba se comenta și pe la servici. Cine să te ia de guler? Ceea ce după marea modificare nu mai era posibil.
- Cum, mă, că hoții ăștia de dinaintea mea, tâlhari, într-adevăr, dar să-i critici te lăsau...
- Șefu! Pe mine nu mă încălzește cu nimic să-l critic pe președinte sau pe nu știu care ministru. Că oricum nu se iau ei după mine, pot să dau eu cu fleanca oricât poftesc.
- Dar pe cine vrei tu să critici, mă?
- Pe șefii de la servici! Adică nu neapărat să-l critic, dar să îmi dau cu părerea, să spun ce gândesc. Pentru mine, acolo e important să am libertate în exprimare, acolo unde îmi câștig pâinea, că ăla e locul care îmi influențează viața cel mai mult. Pas cu ăștia! Mi-era groază și să dau drumu’ la vreun cuvânt, ca să nu se interpreteze și să mă dea afară. La slujbă – vii numai să muncești, nu să-ți spui părerea, că doar n-ai tu aport la capitalul social, așa zic ăștia. Hai să-ți povestesc ceva.
- Ia zi.
- Pe vremea odioșilor, un prieten de-al meu participă la ședință, că pă vremea încuiaților ălora se țineau ședințe, cu oamenii muncii, de putea fiecare să-și dea cu presupusu’ referitor la mersul întreprinderii. Nu ca la descuiații ăștia, care-ți permit să stai numai cu capu-n stuf și fundu’ la soare...
- Mare boală mai ai pe ei...
- La ședința aia, se discutau primele, care cât să ia. Citește unu’ lista ăla primește atât, celălalt primește atât. Se ridică prietenul ăsta al meu în picioare și zice: “eu consider că mai are dreptul la primă și cutare și mai are dreptul și cutărică, pentru că și ei au muncit cu spor, au produs randament”. “Păi de unde să le mai dăm și lor, că s-a terminat fondul de premiere”, zice ăla de la prezidiu. “Avem de unde! Luați câte puțin de la mine, de la altul, de la altul și dați-le și lor, că merită. Uite, eu sunt de acord să tăiați și de la mine”, zice el și se așează iar pe scaun. Încep ăia să se certe, unii că să le dăm, alții că să nu le dăm, până la urmă supun la vot și se decide să ia și băieții ceilalți primă. Așa că vezi, șefule, în sistemul ăla, cică strâmb, un om simplu, lucrător cu brațele, ia cuvântul și face o propunere despre cum să se cheltuiască banii firmei și propunerea lui nu numai că e ascultată, dar se mai și aprobă, prin vot deschis. Păi unde mai e posibil în ziua de azi așa ceva? Ce, că am voie să bălăcăresc președintele? Cu asta mă aburesc ei pe mine? Păi ce, își dă președintele demisia că vreau io? Nu și-o dă și oricum nu mă interesează, că tot ce face el pe scaunul lui prea puțin mă influențează pe mine. Pe mine m-ar bucura să am un cuvânt de spus acolo unde muncesc și unde produc bani și de unde iau bani, că acolo îmi petrec eu cea mai importantă parte din viață, cea productivă.
- Asta chiar nu se poate cum vrei tu, mă, că patronul e patron, sunt banii lui, ar fi culmea să-l oblig să-i lase pe angajați să decidă pe banii lui.
- Eu nu zic să se facă nu știu cum, eu doar explic diferența dintre două sisteme. Așa cum o văd eu. Și ce simt eu.
- Ce simți?
- O mare frică. O frică pe care înainte nu o mai cunoscusem. A spus unul dintre marii noștri înțelepți o vorbă mare: “frica politică a fost înlocuită de frica economică”. Dacă pe vremuri nu vorbeai ca să nu te salte, uite că am ajuns să nu mai vorbim ca să nu ne pierdem pâinea. Da, dar atunci tot aveai câțiva prieteni față de care te destăinuiai, spuneai ce-ai pe suflet, de data asta nu mai ai încredere în nimeni. Te speri pentru că nici nu știi cum se va interpreta ce zici, dar și pentru că habar nu mai ai cu cine stai la discuții. Eu înainte mă simțeam peste tot acasă, Janghi. Îmi venea cheful să beau o bere într-o cârciumă și să intru-n vorbă cu cel pe care-l găseam la masă? Comandam berea și dădeam drumul la taclale, deși abia atunci îl vedeam prima oară pe individ. Acum evit să discut și cu oameni pe care-i știu de ani de zile, că s-au schimbat toți. Toți sunt misterioși, bănuitori, mă întâlnesc cu câte unul – “unde lucrezi?”, îl întreb. “La o firmă”, îmi răspunde, da’ nu zice la care firmă. De parcă ar fi rușinos, sau periculos să povestești cum îți câștigi traiul zilnic.
- Mare belea, că nu spune fiecare unde muncește... beleaua e că se muncește degeaba, pe bani puțini.
- Măi Janghi, omul nu poate să stea ca robotu’, fără să schimbe și el o vorbă cu cineva, să comunice. Dacă ține atâta în el, se strică la cap. De-aia, în țara lu’ Blind, se adună ăia toată ziua în cluburi, că sunt zăpăciți, speriați de bombe. Când ne tot frecau ăia de la politic ridichea, bodogănind că pe la Blind, pe-acolo lumea e dominată de frica de singurătate, eu credeam că astea-s vrăjeli, propagandă...
- Vrăjeli-nevrăjeli, au și ei chichirezul lor, o duc mai bine ca noi? Și că se strâng în cluburi, de voie, de nevoie, ce-i rău în asta? Și-au rezolvat oamenii multe probleme și când se ivește una nouă, o bagă la dezbatere în colectiv. Și bine fac. Și tot așa o să-i îndemn și pe ai noștri să facă. Am mai zis. În fond, avem o singură viață, hai să vedem cum ne-o facem mai plăcută. Ai lui Blind au metode care au dat rezultate. Le vom încerca și noi.