Am închis ochii și am închipuit o noapte mai frumoasă decât în toate poveștile spuse de până atunci. O noapte în care întunericul, de printre stele, lumina orizontul, scăldat în apele idealurilor, tuturor strămoșilor noștri visători. Din început și până la mine. Partea mea de cer a rămas însă nedefinită. A rămas un ochi întredeschis. De-abea născut. Un embrion al privirii. Într-însul am aflat sămânța divină. Sub forma a două aripi, acoperind coroana de astre cerești ale unui păun. Două aripi învelindu-se reciproc. Încălzindu-și luminile gemene, închise. Nu puteam decât să ghicesc făptura ce se afla ascunsă în coconul lor. Ca două mâini, în promisiunea unei rugăciuni. Ca o îmbrățișare-simbol, desprinsă de formă. Smulsă din limitele brațelor.
Viziune deschisă, închizând într-însa o minune, coborâtă din albia viselor naufragiate. Pe crestele cald-înzăpezite, de albul îngerilor, ale stâncilor unei insule. Eliberată de orice legătură cu infernul din afara sa. Un loc rebel, rămas, totuși, pe de-a-ntregul, sfânt. Singurul acceptat, în această stare, de Însuși Dumnezeu Tatăl, în ciuda rebeliunii-I caracteristice. I-a născut un loc, undeva între Eden și pământ. Încăpându-le și iubindu-le pe amândouă, deopotrivă. Ca un fruct oprit, căzut în crema de aer condensat a spațiului. Și veșnic rămas, zburător, într-aceeași nesfârșită cădere. Plutită în eter. Nicicând ajunsă la capăt. Nenăscută sau murită. Existată, pur și simplu, extatică, între cele două extreme. Cu Dumnezeu la creștetu-I adorat. E copilul Lui. Sfântul. Ne(re)cunoscutul. Este Cel ce s-ar putea naște oricând, chiar deasurpa sau între, oricare dintre limite. Păstrându-și pe veci aceeași pace și liniște. Este Cel ce nu cunoaște moartea. La poarta dintre libertatea luminii și închisoarea întunericului.
Pe El mi l-a închipuit noaptea. Noaptea mea, din miezul, mereu proaspăt, al zilei Lui. Tot El, iluminând și întunericul ei, fără însă a-i sfida lipsa de lumină, ci doar crescând-o până la înălțimi extaziate, ce aveau să-i deschidă, împăcate, ochii negrii-albaștrii acoperiți de gene înnorate. Doar El a fost creat pentru a-i putea deschide. Numai El o putea face fără să provoace un război între întuneric și lumină. Pentru că, doar El, a ajuns a le cunoaște pe amândouă. Gustându-le licoarea, din sânge de struguri, ce le însuflețește formele. Substanță căreia Îi este, de altfel, complet imun.
Cum s-a putut naște o asemenea revelație, tocmai între penele îngerești ale unui păun ? Încoronatul. Și cunde mi-a apărut, chiar mie, în taina unei nopți oarecare? Așa cum nu am știut să-I deschid calea spre mine. Să-I îmbrățișez lumina... În același fel am lăsat-o să ne scape printre degete, noi toți, întreaga omenire, de acum, de o data, și de mai apoi. Îngropată într-un trist “mereu”. Pentru o clipă am reprezentat chiar simbolul neliniștii, iscate din necredință și dubii necurate ale mării, în ale cărei valuri ne topim cu toții, transformându-ne în spumă incoloră.
L-am văzut doar, uitând a-L mai și simții, cum mă rugase, în limba-I de lumină, pe care eu, însă, nu am mai reușit a o înțelege. Mi s-a arătat, probabil, pentru a-mi mai oferi încă o șansă de a-I săruta chemarea și a-I urma calea. Dar eu am rămas statică și murită. Privind în propriul gol. Mă aflam într-un război permanent, și mult prea acerb, cu sinele învenitat, pentru a mă mai putea abandona salvării Lui, prea-milostive.
Nu am ajuns a-L privi decât vreme de câteva clipe. Clipe care, în “netimpul” Lui, nu s-au sfârsit niciodată, dar care, pentru mine, deja nu mai există, decât în semnul din palma unei sfinte amintiri.
În clipa mea cea din urmă, L-am urmărit dispărând în zare. Într-o boare de tristețe. Într-un nor din vapori de lacrimi. Dar, mult prea târziu am aflat că nu erau lacrimi din apele ființei Sale, ci tocmai din nopțile întunericului meu. Ape înnegrite și amare. Plânsele mele. Le-am ascuns, în rușine, până și de mine. Și tot eu am fost cea care a urcat, din spinii proprii, și acel nor, pus drept barieră între mine și El. Ascunzându-L. Îndepărtându-L… Mințindu-ne pe amândoi deopotrivă.
Dar, dincolo de toată întristarea și lupta mea, el a rămas încontinuu acolo, pe aripile unui zâmbet. Dincolo de norii mei și ai tuturor... Eternul zâmbitor. Picurând, din când în când, clipe de fericire din ochii-I mântuitori.

Eu însa, în încercarea, disperat de amarnică și slută, de a-I fura și stăpânii coroana fericirii, din prea-sfânta-I lumină, la sfârșit de vis, am început a modela o statuie. Ieșită din mâinile mele de lut. Din material de piatră seacă. Din harul, deja mucegait și uzat, în nefolosirea-i. Din vanitatea înveșmântată în straiele dorinței de iluminare... Am înfăptuit un nou idol – Păun, de piatră, al conștiinței mele seduse.

... Și astfel a părăsit Duhul, sticla mea, rămasă golă și crăpată.
... Căzută din crema, dulce, de aer a spațiului, devenit vid. Din ploaie de primăvară, lacrimile mi s-au transformat în grindină de piatră. Iscând un nou război. Departe de El.
Se mai aude, încă, cum cade... se mai aude cum moare…
Evadând din liniștea deplină, un sunet de sticlă. S-a spart !