Radio Media, 105.6 MHz FM... dupa amiaza unei zile de toamna. Se anunta ca timpul va fi si pentru viitoarele zile frumos, cer senin si soare de vara. Este ceea ce asteptam sa aud la radio, restul este apa de ploaie, doamne fereste ! Trebuie sa nu ploua inca vreo saptamana si se pare ca asa si este prevazut de meteorologi. Ma aflu pe un camp pierdut in regat, intre Baragan si un deal precarpatic, Istrita. Am hectare intregi de porumb de cules, am oameni cu ziua veniti din Moldova. Trec pe la ei pentru a le duce trei sticle mari de Fanta rece si vreo douzeci de pahare de plastic de unica folosinta. Gramezi de porumb flancheaza tarlaua, femeile culeg, barbatii incarca porumbul cu cosuri de rachita intr-o remorca ruginita, cu obloane verzi. Verde era in mod sigur culoarea ei de origine pe timpul cand inca era a semeteului din comuna, inainte de privatizare. Un tractor rosu spalacit cu fum negru abundent tracteaza remorca.

Graul nu s-a facut deloc, anul acesta a fost anul porumbului, stiuleti mari, cotolani, doi pe fiecare ciocan. Zilierii nu sunt chiar incantati, e normal, mult de cules, mult de depanusat, se avanseaza greu, dar cand le zic buna ziua, toti mascheaza nemultumirea si imi raspund la salut zambind. Ba chiar se arata incantati ca este atat de mult de cules, ceea ce imi confirma scepticismul meu apriori in privinta sinceritatii lor. La randul meu, nu fara o anume ipocrizie, cea dintotdeauna a proprietarului, ma arat recunoscator pentru munca lor grea si le dau sticlele cu bautura racoritoare si paharele. Paharele au ramas nefolosite, sticlele au trecut, pe rand, din gura in gura, pana la ultima picatura. Paharele de plastic cenusiu care le reveneau la fiecare au ramas neatinse in punga de plastic, agatata de un stiulete mai mare de poumb, inca necules . Poate ca am facut o gafa venind cu paharele pe camp ? Nu mai stiu, totusi am avut imediat un sentiment de jena in fata acestor oameni pe care nu-i inteleg, dar pe care trebuie sa ma fac ca-i inteleg, cel putin pana termin de cules porumbul.

O suta cincizeci de mii pe zi... atat castiga un zilier in regat, o data si jumatate fata de cat ar castiga la el acasa. E mult, e putin, nu stiu. Peloi, un fost bisnitar din orasul resedinta de judet, azi cu un Audi TT parcat vesnic pe trotuarul ingust, la cativa centimetri de vitrina casei sale de schimb, castiga acesti bani in cateva minute. Are si apobare din partea benereului, afisata cu mandrie pe geamul blindat gros de sase centimetri, marcat cu litere mate Saint Gobain Safe. Eu il prefer pe Peloi cand am de schimbat un euro, doi, si nu numai pentru ca rimeaza, ci pentru ca Peloi imi stie pe deasupra numele, seria si numarul actului meu de identitate, ceea ce ma scuteste sa scot buletinul de fiecare data, pe care dealtfel nu-l am niciodata la mine. Les aléas climatiques... cand imi schimb hainele, niciodata nu-mi golesc buzunarele. Azi am fost mai curios ca de obicei si - asteptand pe Peloi sa-mi numere banii - am citit in intregime autorizatia de functionare a casei de schimb, semnata de guvernatorul bancii natioanle. O pagina in care se facea referire la bonitatea societatii comerciale Poteras serele si a patronului ei, Peloi. Am remarcat un oarecare umor - involuntar probabil - in numele ales de Peloi pentru sereleul sau casa de schimb valutar.

Pe Peloi il cunosc dinainte de 89, de prin 84 poate, nu mai stiu. Era omul care-mi vindea Kent, tigara adevarata, famous micronite filter, made with a choice blend of the world finest tabaccos, made in usa, nu pachete umplute cu vata si cu celofanul lipit cu visinata, asa cum facea cu altii. Ma vazuse odata la o petrecere in oraselul nostru de provincie, in compania unui om care iesea la pensie, un unchi al meu prin alianta, Andrei Dieners Bandi, un evreu maghiar care facuse in tinerete - ca tanar locotenent acceptat la inceput in militia comunista din motive de pluri-etnie - o mare pasiune pentru o ruda a mea prin alianta, tanti Florica, invatatoare, pe atunci sefa organizatiei de femei pe raion. Cred ca Peloi ma "parase" pe la detailistele lui balaoachese, pentru ca, daca vream sa-mi cumpar tigarile mele preferate vineri seara cu douazeci de lei pachetul, niciuna nu voiau sa-mi vanda Kent, desi fiecare din ele avea sutienele pline de pachete. Trebuia sa astept ca Peloi sa soseasca in Oltcitul sau bej cu Kent adevarat .

"Radio Media, unu zero cinci punct sase, ssssst, stereo".... dau volumul mini-radiolui meu din buzunarul de la piept mai tare, imi place vocea graseianta a tipei care prezinta pe postul de radio pe care-l ascult in mini-casti. Vocea ei imi aminteste vag de cea a Isabellei, care si ea graseia, ca orice francez de origine. Revin brusc in actualitate, toate imaginile de pe vremuri ale pirandelor vanzatoare de tigari Kent si sapun Rexona in fata hotelului Comidava si a furnizorului lor, convertibilul Peloi, dedat azi cu succes la economia de piata, s-au spulberat brusc.

O ascult pe prezentatoarea mea preferata, pe zilieri nu-i mai aud ce zic. Imi intorc doar capul si ii vad cum se uita toti pe cer... Un punct stralucitor urmat de doua dare albe, distincte, brazdeaza cerul. Este cursa de Tel Aviv de la Paris. Stiu precis ca e ora trei si douazeci a dupa-amiezii. Animatoarea radio a dupa-amiezilor mele campestre imi sopteste in urechi ca va urma Joe Dassin. Imi zic atunci ca buclele temporale ale destinelor exista... acum treizeci de ani, un oarecare Joe Dassin, venind de la Tel Aviv, trecea intr-un avion pe deasupra tarlalei mele de porumb si se oprea la Paris pentru a trai si apoi pentru a se omorî neinteles de nimeni. In timpul scurtului ragaz al vietii sale a compus ceea ce eu ascult in acest moment, undeva pe un camp pierdut, cu privirea spre cerul orbitor si cu o punga in mana plina cu pahare de plastic, goale, care probabil nu vor servi la nimic, niciodata...

"Un automne où il faisait beau / une saison qui n'existe qu'en Amérique / Là, on l'appèle l'été indien... / On ira... "