Întâmpină-mă, te rog, în pragul ușii ființei mele, prinsă captivă în zidurile palatului de cleștar !
Fermecați am fost împreună, într-o poveste lipsită de mila unui sfârșit. I-am pătruns deja tate stările. Fiindu-i deopotriva împărăteasă și slugă supusă. Mi-am rămas pe veci, povestea, paradoxal, cea mai amară, din câte am ajuns a cuprinde vreodată. Și, ciudat, cum, tuturor celorlalte, le-am simțit, cu atâta ușurință și împăcare, atât împlinirile cât și suferințele, purtate haotic, sacadat într-nsele. Totuși, nici una, să se-asemene cu a mea, n-am gasit. Nici una să-mi compare războinica amazoană. Așa că, în focul arderii mele nesupuse, am blestemat-o ! Exilând-o în material efemer și fragil. Ca să-și păstreze, pe vecie, teama de-a nu fi descoperită de un al doilea dușman (eu – în resemnarea-i – fiind primul, și, pe departe, cel mai înverșunat posibil). Teama de-a nu-i mai fi torturate, o a doua oară, cu picătura chinezească, zidurile plânse și slăbite de dureri și patimi. Toate încă vibrând din temelii. Toate superbe și pline de sine. Adevărate falsuri de opere de artă-n mișcare. Oglinzi ! Mii de oglinzi. Toate una-n fața alteia, admirându-și oarbe, urâtul îmbrăcat în straie, înstelate, de frumos. Înstelate ca și cerul. Prea fericitul. Vroiau atât de-nverșunat să I se asemene Lui. Le-a devenit un adevărat scop primordial. Toate bolnave, halucinând în simțiri… Și toate ale mele !
Văzut din afara, părea a fi întruchiparea perfecțiunii. Văzut din afară, părea că-i reușise intenția diabolică. Cu turle împodobite de petale trandafirii de clipe visate, aripi unice, nestemate, de fluturi înghețați în iluzorice senzații de fericire. Cu perdele ușoare, din mătasea minții, curgând în valuri de neînțelesuri, împletindu-se cu cerul vrăjit de mireasma-i seducătoare ce-o purta, din temelii până-n penultimul vârf de turn. Și-avea atâtea… Dar doar unul scăpase din mrejele minciunii prea-frumoase. Ultimul – Primul. Cel mai înalt. Ajuns deja prea sus. Prea aproape de Judecata Divină. Acela era punctul realității. Punctul groazei. Mascat în vășmântul eternei efemerități ale perfecțiunii. Acela era punctul în care mă aflam eu – închisă, doar pe jumătate. În jos (în infern), iluzia-mi dansa, pe sub tălpi, în valsul aburilor ei ispititori, nălucitori, de curcubeu. Iar deasupra-mi atârna povara, chinuitor de grea, a deșteptării. Din ce-n ce mai iluminate, mai orbitoare, mai îngrozitor de suportat, de ochii minții mele labile, de muritor.
Captivă între două universuri paralele. Amândouă trăgând, încăpățânat, cu o putere echivalentă, în direcția opusă. Eu la mijloc ! Eu victima. Trasă-n jos, de picioare, în țărâna increării mele. Posibila mea tragedie. Și deopotrivă (dimpotrivă) trasă-n sus, de o ghiară de lumină, crunt înfiptă-n ramificațiile, crescute rebel, ale rațiunii mele.
Dar unde mi-a rămas sufletul ? În care dintre aceste doua jumătăți, în lupta supaviețuirii ? Sufletul meu, păcătosul. Sufletul meu, amantul ideal. Sufletul meu, damnat.
Brusc s-a auzit o bătaie scurtă din palme. Sunetul, și așa mult prea impunător în liniștea, veche, prizonieră, a palatului de cleștar, fiind, de mii de ori, intensificat în ecoul său universal. Extindzându-se. Extirpându-se (extirpându-mă) !
Brusc mi-am amintit. Singurătatea ! Răspunsul căutat. În toți și în toate. În fiecare fir de praf. Fiecare iluzie înlăcrimată. Fiecare despărțire și pierdere… Ele toate, ei toți, noi toți. Eram unul ș-acelaș, în fața ei. Singurul, singura – EU – Palatul, damnat, de cleștar, în lupta eternă cu sinele.