Sînt zburlit tot. Un moft albastru. Și-s Dunăre de supărat: pe viață-ntîi, și-apoi pe dumneavoastră. Și cum altfel să fiu, cînd v-am tot spus că sînt prea mic și prea prostuț ca să pricep ce v-am făcut...de v-ați înfuriat așaaa...ca un curcan ce vede roșu înainte...

V-am spus că sînt un pui cuminte! Cam năzdrăvan, deși nu par (asta s-o treceți la defecte!), cam nesupus, dar cu principii! Că v-am zburdat prin jur e drept, dar n-am făcut-o numai pentru mine (deși mă-mpăunam în pene că uite, pot fi cuiva drag).Că alteori v-am mai certat...e-adevărat, dar mi-a fost ciudă să greșiți și nimenea să nu vă spună...Am vrut să fiu pe-acolo pe aproape cînd vi s-o face dor de-o vorbă bună...

M-ați alungat...și am plecat. Ați spus că sînt prea mic și... prea peltic. M-ați alungat și am plecat...Și ce era să fac mai mult de-atît? Mai suspinînd, mai lăcrimînd, mi-am așezat aripile pe spate și am pornit spre zarea la fel de-albastră ca și mine...Din cînd în cînd mă tupilam pe lîngă tufe de urzici și meditam pe larg la toate (ca de exemplu, ce se face un pui albastru cînd simte că devine negru de supărare, fiindcă sînteți foc și pară pe el?Cumplită întrebare, și n-am găsit încă răspunsul)? Am vrut să mă ghidez pe drum și după Soare, dar el vă este aliat firesc de stă atîta vreme ascuns pe după nori...

Zadarnic am sperat să vă împac. N-a fost să fie. Așa că eu declar: am obosit! De tot și toate, și-n primul rînd de mine. Că n-ați simțit în palmă căldura unei păsări călătoare, că n-ați privit un fluture zburînd mai treacă meargă! Dar n-ați avut nevoie nici de mine. Și asta nu vă pot ierta. De parcă nu vedeți că nu sînt decît un pui cu pretenția de suflet mare. De parcă n-ați ști că în lumea asta cu greu poți găsi pui albaștri și sinceri. De parcă nu vedeți...că n-am vrut să vă supăr...

M-ați alungat așa, deodată, și nici măcar nu m-ați mîngîiat pe creștet ca să nu mă doară prea tare. De parcă eu n-am suflet și nu plîng atunci cînd sufăr...

Așa că eu m-am săturat! Să protestez? Și la ce bun? Undeva, la o margine de lume, ca să nu mă vadă nici Soarele în fuga lui grăbită spre apus, m-am cocoțat pe-un mărăcine și n-am vrut să mai știu de nimeni. Aici voi sta! Mofluz, îngîndurat, ofticat și mai ales nervos. Ciufulit (mai mult de-atîta nu se poate!), cu aripile lăsate-n jos, cu ciuful aplecat spre nicăieri. Aproape plîng, și nu mă vede nimeni. Un ghemotoc de lacrimi și de puf, și de tristețe nesfîrșită. Ca să vă învățați minte că mai sînt pe lume și pui cuminți, și sensibili, chiar dacă sînt albaștri! Și dacă dvs. sînteți mare și nu sînteți (defel!) albastru, ăsta nu e un motiv să-mi turtiți mie codița cu vîrful pantofului, din neatenție. Că și eu am orgolii! Așa să știți!

Sînt doar un pui...pe-un mărăcine cocoțat, și nu mai am nimic pe lumea asta: nici vise, nici speranțe, nici iluzii...O lume tristă și rece de parcă toate viscolele pămîntului bat în același timp...iar eu sînt prea supărat ca să mă iau la trîntă cu ele...

Simt cum mă sting ușor (deja observ că mi se înnegrește ciuful...), dar voi păstra mereu o candelă de veghe în suflet...dacă veți trece pe aici să o prindeți în palmă și să vă încălziți cu ea, preț de o clipă...Atîta cît să știți că v-am fost prieten bun...chiar dacă v-a fost greu să credeți...

Un pui albastru... de tristețe