41

- Rin, ai văzut ce se întâmplă? Ne-au dat o lecție, vor să
ne intimideze, ne vor reduce la tăcere! Să ascundem repede probele de sânge, ah, să le ascundem!
- Nu ascunzi nimic, mergem înainte. Întotdeauna mai
există o șansă. Ai să vezi, balanța de forțe se va inversa, dacă vom ști să acționăm, zise Marin Forincu.
Renata Lidoi plângea în hohote. Marin o luă în brațe și o
liniști:
- Hai, gata, Ren, gata, iepuraș, că nu e timp de bocit.
Trebuie să le oferim o ripostă, ca să-i învățăm minte. Hai să-ți explic ce vom face. Șterge lacrimile, că avem treabă.
Liderul necunoscut al Bratedei pregătea de multă vreme un plan de atac împotriva adversarilor. Sosise momentul să treacă la fapte. Și planul nu dădu greș.
Forincu speculă nemulțumirile salariaților din transporturi. Având informații privind apariția iminentă a unei crize de produse petroliere, managerii “strânseră cureaua”, sistând aproape în totalitate creșterile salariale și acordările de prime. De asemenea, controalele la cheltuieli se înnăspriră “la sânge”. Toți angajații – șoferi, distribuitori de combustibili, mecanici – deveniseră foarte nervoși, erau tot mai greu de ținut în frâu. Peste tot izbucneau greve. Brateda își întindea tentaculele într-un mediu care chiar asta aștepta, o organizație a urii împotriva șefilor.
Când criza a izbucnit, dominația lui Forincu a atins apogeul. Practic, oamenii lui controlau tot ce mișca pe roți. Prețurile crescuseră până la insuportabil. Pentru a-și căra mărfurile, patronii sacrificau sume tot mai mari. Cei lipsiți de forță financiară falimentau pe capete. Și nici dacă aveai bani nu prea mai făceai mare lucru. Ca să obții un transport, îți trebuiau, în primul rând, relații. Dacă directorul unei coloane auto nu voia să-ți dea un camion, puteai să-i promiți luna de pe cer, că tot degeaba. Toți cei cu putere de decizie din ramură se supuneau intereselor nevăzute ale Bratedei.
Lumea cuplului Domazic-Dăbănoiu se prăbușea. “Frizerul” nu înțelegea prea multe din ce se întâmpla în jurul lui. Își “făcuse plinul”, avea bani, mai tundea din când în când. Nevastă-sa era mai îngrijorată, nu atât din motive materiale, cât din cauza fricii că va veni vremea pedepselor. Conștientă de matrapazlâcurile prin care își adunase averea, Melania se temea nu de lege, ci de cei care ar putea, în sfârșit, să folosească legea pentru a-și plăti polițele.
Nicolae Dăbănoiu parcurgea cele mai grele zile din viața lui. Se vedea neputincios, copleșit de o agresivitate imposibil de contracarat. S-ar fi predat el însuși inamicilor săi, ar fi renunțat cu bucurie la poziția de lider și dirijor al pieței, pe care o deținuse până atunci. Dar era prea târziu. Îl asaltaseră niște dușmani care nu voiau bani, ci răzbunare și supremație.

42

Dan se pomeni dintr-o dată împins de la spate și mânat, laolaltă cu alți oameni, într-o direcție pe care n-o dibuia.
- Poftiți, vă rog, poftiți! – strigau cei care îi conduceau
pe trecători.
Luat împreună cu ceilalți, Vlase pătrunse într-o sală
mare, care deja era aproape plină. Pe scaune se aflau vreo câteva zeci de persoane, care fuseseră probabil anunțate din timp. Noii veniți se risipiră prin sală, căutând scaune libere. Vlase își găsi și el un loc. Îl văzu undeva, în față, pe Nicolae Dăbănoiu, așezat și el pe un scaun. În spatele lui se zărea o cortină.
- Gata, atenție, începe! – se auzi o voce. În acel moment, își făcu apariția Marian Gogaru, încruntat. Acesta se duse glonț către Dăbănoiu și, proțăpindu-se în picioare, cu mâinile împreunate în față, întrebă, încruntându-și și mai tare sprâncenele:
- Ia spune, domnule Dăbănoiu, dumitale chiar nu ți-e
rușine?
- De ce să-mi fie rușine? – veni răspunsul.
- Cum de ce să-ți fie rușine? Cum de ce să-ți fie rușine,
domnule Dăbănoiu? Pentru că te lăfăi, de-aia!
- Stai, dom’le puțin, cine se lăfăie, dom’le?
- Cum adică, te faci că nu știi? Te faci că nu știi, ai?
Dumneata te lăfăi, dom’le, dumneata! Dumneata și cu rudele dumitale! Vă lăfăiți! Asta faceți toată ziua: vă lăfăiți. De unde aveți atâția bani, de vă lăfăiți? Răspunde!
- Păi produsele holdingului nostru...
- Ce produse, dom’le, aiurea produse! Cum ai ajuns
dumneata să conduci ditamai holdingu’?
- Aaaa, e o poveste lungă...
- Ia-o de la-nceput!
- Am pus ban lângă ban din ce câștigam la muncă...
- Ce ban lângă ban ai pus, dom’le, de unde atâta ban
lângă ban? Cum ai ajuns dumneata să câștigi așa de bine ca să mai faci și economii?
- M-a remarcat șeful, eram fruntaș!
- Ha! Ha, ha, ha, ha! Hai că-i bună! Te-a remarcat că
erai fruntaș, ai? Ce fruntaș erai, d-ăla care dă cu fruntea-n zid? Dădeai cu fruntea-n zid, ce făceai? Mai bine recunoaște că ți-a făcut leafa mare și ți-a dat liber la șpagă pentru că l-ai lins în ureche!
- În ureche, da...
- E, parcă numai în ureche...
- În sfârșit...
- Ce “în sfârșit”, ce “în sfârșit”? Povestește mai departe,
zi cum a fost? Ce s-a mai întâmplat, pe urmă?
- Pe urmă, văzând șeful că muncesc bine...
Gogaru se încruntă și mai tare.
- ...și fiind mulțumit de sârguința cu care îl lingeam în
ureche...
- ...și în alte locuri...
- ...m-a pus adjunctul lui.
- Cum, te-a pus, așa, adjunctul lui? Păi ce, șeful
dumitale nu avea adjunct?
- Ba da, avea, dar l-a retrogradat și m-a pus pe mine în
locul lui.
- Aha, carevasăzică l-a retrogradat pe el și te-a pus pe
dumneata. Carevasăzică, i-ai luat pâinea de la gură. Ai luat pâinea de la gura adjunctului, asta ai făcut dumneata, cu limba dumitale, pe care i-ai băgat-o șefului în ureche și în alte locuri!
- Da.
- Bun, și dacă te-ar prinde omul ăla, peste ani și ani,
dacă într-o bună zi te-ar găsi pe stradă, te-ar lua de guler și ți-ar zice: “bună ziua, domnule Nicolae Dăbănoiu, eu sunt cel pe care l-ai înlocuit, pe sărăcirea mea s-a ridicat bogăția dumitale, uite, am venit să-ți trag un glonț în cap”, și dup-aia ți-ar înfige țeava pistolului în burtă, ce-ai face?
- Păi dacă vrea să-mi tragă un glonț în cap, de ce să-mi
înfigă țeava-n burtă?
Gogaru râse scurt, pe sub sprâncenele încruntate.
- Domnule Dăbănoiu, dumneata te ții de glume, de
parcă ai fi călare pe situație...
- Nu, nu, nu, eu nu fac glume, eu spun că dacă vrea să
mă împuște în cap, atunci să pună țeava pistorului la cap, nu la burtă.
- Să trecem peste asta. Hai, zi, dacă omul acela ar scăpa
vreo câteva gloanțe în dumneata, în cap sau în burtă, unde preferi – ce părere ai avea de asta?
- Aș zice că nu rezolvă mare lucru dacă mă omoară. I-
am luat locul cu mult, mult timp în urmă. Eu am dus-o bine toți anii ăștia, el s-a chinuit. Chiar dacă m-ar ucide, mie nimeni nu-mi poate lua traiul tihnit de care am avut parte, lui nu-i spală nimeni necazul sărăciei în care s-a zbătut.
- Și în care se va zbate, probabil, până moare. Mda.
- Dar să știi că nu mi-a fost ușor. Treburile astea nu se
rezolvă cu o limbă, două, așa cum cred, probabil, neinițiații.
- Cine sunt neinițiații?
- Cei care nu știu să lingă. Nu ajunge, deci, să dai cu
limba o dată, de două ori, și gata, ai avansat. Lucrurile sunt mult mai complicate.
- Ãștia care nu lingem șefi suntem neinițiați, zici?
- Da. Pentru că nu știți cum să faceți.
- Hai, poate ne explici dumneata. Care sunt lucrurile
alea complicate de care vorbeai?
- E o întreagă artă să construiești, și să scoți în fața
celui care te poate ridica, imaginea de om util. Trebuie să te ții tot timpul după el, cu capul ușor plecat, nici foarte plecat, dar nici prea semeț; la ședințe, să ai grijă mereu să te stai într-o poziție de unde omul care te poate ridica să te vadă cât mai bine, nu e nevoie să vorbești de fiecare dată, dar să fii văzut că ești prezent, că-ți dai interesul. Despre arta afundării limbii nici nu cred că e locul sau momentul să mă apuc să dizertez, mi-ar lua ore întregi...
- Ce să mai dizertezi, domnule, poate vrei să dezertezi?
- Aiurea, dacă n-am dezertat eu din armată, ce să mai
dezertez acuma?
- În fine, să trecem mai departe. Cum de te-ai procopsit,
domnule, cu terenuri, cu spații, cu depozite? Ai dat și dumneata șpagă la rândul dumitale, este?
- Da, am dat șpagă, altfel cum?
- Cui ai dat șpagă?
- Celor care distribuiau spațiile.
- Păi ăia nu aveau și ei salariul lor? Nu erau plătiți de
stat, ca funcționari ai statului ce erau – erau funcționari ai statului, nu-i așa?
- Da, erau funcționari ai statului.
- Și de ce trebuia să le dai șpagă?
- Pentru că altfel nu aș fi primit spațiile. Le-ar fi luat
altul, care dădea mai mult ca mine.
- Bine, dar făcând asta, îți dai seama la ce i-ai învățat pe
funcționarii de stat? I-ai învățat să-i sfideze exact pe oamenii care muncesc cinstit și își plătesc taxele și impozitele la timp, tocmai ca să aibă ei, funcționarii, salariile asigurate. Așadar, domnule Dăbănoiu, oamenii onești dau bani funcționarilor de stat și primesc în schimb dispreț. De ce? Pentru că ți-ai băgat coada dumneata, domnule Nicolae Dăbănoiu, dumneata cu șpaga dumitale. Þi-ai băgat coada și ai pervertit creierele funcționarilor de stat. Îți dai seama cât rău ai făcut? Îți dai seama câtă lume suferă din cauza răului pe care l-ai făcut dumneata? Răspunde! Dar să nu vii iar cu scuza aia – “dacă nu luam eu spațiile le-ar fi luat altul, tot cu șpagă”. Ai semnalat o fărădelege? Trebuie să o sesizezi în mod public, să dai furăciunea pe față, nu să faci dumneata o furăciune și mai mare. Realizezi ce rău teribil ai săvârșit, domnule Dăbănoiu?
- Da.
- Da?
- Da.
- Bun. Dacă ar veni acuma la dumneata toți cei care își
achită corect datoriile, și care, din cauza dumitale, au parte numai de batjocură în schimb, dacă ar veni toți oamenii aceștia și te-ar linșa puțin? Ai? Dacă ar tăbărî, pur și simplu, pe dumneata, și te-ar sfâșia ca niște lupi flămânzi de răzbunare? Cum ar fi?
Pe sub sprâncenele încruntate, Gogaru privea adânc în ochii lui Dăbănoiu.
- Domnule anchetator, ai perfectă dreptate, nu contest
lucrul acesta. Aș dori, totuși, să fac o precizare.
- Fă, domnule, câte precizări dorești, spune ce vrei,
numai întrebări să nu pui, că asta e interzis.
- Dumneata, domnule anchetator, ai căpătat puterea de
a-mi pune mie întrebări de la Marin Forincu. El ți-a dat puterea asta. Dacă nu era el, eu nu ți-aș fi răspuns dumitale nici măcare la cea mai inofensivă întrebare.
- Ha, ha! Deci asta e problema dumitale acum. Că mi-a
dat mie domnul Forincu puterea să te întreb. Dacă n-ai fi fost întrebat, de mine sau de altcineva, despre tot ce-ai făcut în viață ca să te îmbogățești, interiorul dumitale era cât se poate de senin. Nu gândul că ai făcut rău îți strică buna dispoziție, ci faptul că trebuie să vorbești despre tot ce-ai comis. Ai cam comis-o, domnule Dăbănoiu!
- Fiecare om e stăpân pe gândurile lui. Oricum, nici
dumneata, domnule Gogaru, nici nimeni altcineva nu va reuși vreodată să afle tot ce gândesc eu.
- Da, mulțumesc, sunt edificat. Stimată asistență, zise
Gogaru cu glas tare, întorcându-se către cei de pe scaune, omul acesta a săvârșit greșeli. Pentru că legea e de cacao, și nu-i pedepsește nici pe adevărații răufăcători, nici pe cei care îi pedepsesc pe răufăcători, vom aplica noi înșine sancțiunea cuvenită. Adică noi, bărbații prezenți aici. Femeile sunt rugate să părăsească sala.
Se produse o mică rumoare, persoanele din public se
sfătuiau. În câteva minute, femeile ieșiră, una câte una.
- Fiți pregătiți, urmează sancțiunea, spuse Gogaru.
Cortina!
Un bărbat din public se ridică în picioare, veni și trase de
o sfoară. Cortina din spatele lui Dăbănoiu căzu. Spectatorii văzură un bic bazin, cam de un metru înălțime, lung și lat de jumătate de metru.
- Domnule Nicolae Dăbănoiu, vă rog să coborâți în
acest bazin! – ceru Gogaru, încruntat.
Dăbănoiu coborî o scară micuță, și ajunse cu picioarele
pe fundul bazinului.
- Dumneavoastră, stimați spectatori, aveți onoarea, în
momentele care urmează, să-l pedepsiți pe vinovat. Vă rog să urinați! – strigă Marian Gogaru.
Oamenii se uitau unii la alții.
- Vă invit să urinați imediat în bazin! Dacă vreți să fie
dreptate, urinați în bazin!
Bărbații veniră, se descheiară la șlițuri și urinară în
bazinul în care se afla Dăbănoiu. Picăturile cădeau pe jos, pe pantofii lui, i se îmbibau în haine. Temutul patron arăta acum ca un câine stropit. Pantalonii și sacoul i se lipiseră de corp.
- Gata, pot să ies? – întrebă el după ce specatatorii
terminară și se încheiară la șlițuri.
- Nu, răspunse Gogaru. Urmează cele opt ore
regulamentare de muncă. Stimați jurați, pentru că de acum ați trecut la înfăptuirea actului de dreptate și sunteți jurați, aveți la dispoziție opt ore pentru a definitiva ce ați început. Nu sunteți obligați să rămâneți. Cine vrea stă, cine nu – pleacă. În holul alăturat, puteți lua masa. Serviți ce doriți, sunt suficiente delicatese și băuturi pentru opt ore. Ajunge pentru toată lumea. Singura condiție este aceea de a urina în bazinul acesta, zise Gogaru și arătă cu mâna către locul unde stătea Dăbănoiu.
- Și dacă vrem să facem treaba mare? – întrebă cineva
din grup.
- Tot în bazinul acesta, dar aveți grijă să luați hârtie
igienică de la grupul sanitar, răspunse Gogaru. Apoi mergeți și vă spălați.
- Am venit însoțiți. Avem permisiunea de a chema
doamnele, să participe și dumnealor la festin? – se auzi o altă voce din grup.
- Îmi pare rău, spuse Gogaru, este interzisă efectuarea
necesităților fiziologice în altă parte decât în bazin. Doamnele pot veni să consume, dar vor trebui să se abțină de la a se descărca.
- Opt ore e mult, domnule Gogaru.
- Știu, dar n-am ce face. Așa e regula.
- Foarte bine, doamnele vor sta și vor consuma cât vor
pofti, și dacă va fi nevoie, vor pleca singure, pentru a-și face nevoile în altă parte, spuse cineva din grup. Să le chemămă și pe ele, cred că așteaptă afară.
Invitații masticau de zor în holul de lângă sala unde
avusese loc procesul susținut de Gogaru. Se găsea din belșug mâncare, dar și tot soiul de băuturi – vin, bere, sucuri, apă minerală. Din când în când, câte un mesean mai ieșea afară și se ducea să se ușureze pe Dăbănoiu, care stătea în picioare pe fundul bazinului și nu zicea nimic. Era ud fleoașcă, la picioarele lui se formase o baltă de urină, în care pluteau bucăți de fecale și hârtie igienică.
Vlase se retrăsese într-un colț, stătea rezemat în unghiul drept și rece format de cei doi pereți. Își apăsa cât putea de tare umărul în zid, și cu ochii întredeschiși căzuse într-un soi de ațipeală, dar nu dormea, era într-o stare de semitrezie, ocupat să mediteze la ceea ce vedea printre pleoapele aproape închise. Deodată, Marian Gogaru se apropie de el și îl abordă zgomotos, cu brațele larg deschise:
- Vlase! Dan Vlase, nu-i așa?
Marian zâmbea, dar sprâncenele lui erau încruntate.
- Da, eu, răspunse Dan.
- Domnule, am auzit multe despre dumneata, ce mai
faci, domnule?
- Bine, destul de bine, zise Dan.
- Îmi permiți? Marian Gogaru mă numesc
Își strânseră mâinile.
- Dan Vlase. Încântat de cunoștință.
- A, ne cunoștem, ne cunoaștem, se poate? Și? Altfel?
Cum te simți aici?
- Bine. Bine.
- Ai mâncat, ai băut? Ai făcut țâș?
- Nu, mulțumesc, nu vreau să servesc nimic...
- Dar te rog, Dane, te rog eu frumos... pot să-ți spun pe
numele mic, îmi permiți?
- Da, desigur...
- Hai, te rog, servește puțin pește, sau o prăjitură... sunt
delicioase.
Vlase plecă spre masă, urmat de Gogaru.
- A, dar stai un pic... Dane...ai făcut țâș? Parcă te-am
mai întrebat.
- Nu, n-am făcut, spuse Vlase.
- A, dar te rog, ești invitatul meu, te rog frumos, du-te și
țâșă-te pe domnul Dăbănoiu. Hai, și după aceea vii să mănânci, bine?
Tot încruntat, Gogaru zâmbea cu gura până la urechi.
- Nu, zise Dan, nu mă duc să fac. Mulțumesc pentru
invitație, dar nu mă trece.
Gogaru îl apucă de braț.
- Dane, trebuie să-ți spun ceva. Te rog să n-o iei ca pe o
comandă, dar așa e regula acum, aici. Nu te țâși, nu mănânci. Te rog frumos, nu te supăra, n-aș vrea să te simți prost la o întrunire atât de frumoasă, dar astea sunt condițiile. Uite, du-te și udă-l pe domnul Dăbănoiu, și apoi întoarce-te la masă.
- Bine, dar nu pot, nu mă trece...
- Ei, parcă pe toți îi trece... Du-te acolo și fă un efort, ce
mare lucru, hai, că dacă te străduiești nițel, trebuie să iasă ceva din vezică... Păi cine mai are o vezică atât de bogată ca Dan Vlase?
- Și totuși, eu nu cred că aș putea să urinez acum...
- Dan Vlase, eu știu cum ești, îi spuse Gogaru pe sub
sprâncenele încruntate. Așa ai decis, așa vei face. În sfârșit, asta e. Mi-a părut bine. Te rog să poftești afară.
Dan strânse din nou mâna pe care i-o întinsese Gogaru și ieși pe ușă.
Înăuntru, cei care făcuseră parte din juriu se adunaseră în grupulețe, mâncau, beau și discutau. De peste tot se auzeau comentarii. “Cam la fel a pățit și omul lui, Tărcan, pe cuvânt de onoare, știu din sursă sigură”; “Lasă, dom’le, pe Tărcan a urinat un singur om, unul Ganea, eu așa știam, pe Dăbănoiu – uite, suntem atâția care...”; “Bine, dom’le, dar se compară? Dăbănoiu e patron, merită o atenție specială”; “S-a ales o sancțiune foarte potrivită, legea e de cacao”; “Auzi, dom’le, dar dacă ne prinde cineva și ne bagă la închisoare pentru ce-am făcut, sau ne dă vreo amendă?”; “Fii, dom’le, serios, dumneata nu pricepi că legea e de cacao?”; “Foarte frumos din partea organizatorilor că ne-au permis să eliminăm și fecalele, altfel ar fi trebuit să ne ținem opt ore”. Tocmai când festinul era în toi se produse un incident. Renata Lidoi se puse pe urlat, strigând cât o ținea gura:
- Dreptatea lui Gogaru e nedreaptă! Dreptatea lui
Gogaru e nedreaptă!
- De ce spuneți asta, doamnă Lidoi? – întrebă Marian,
încruntat.
- Pentru că și eu am suferit, și eu ar trebui să am parte
de onoarea de a sancționa! – zbieră Renata. Se îmbătase, vinișoarele din obraji i se înroșiseră. Rin! Rin! – strigă ea. Nu-i drept! Nu-i drept!
Încercară să o potolească, dar nu fu chip. Marin Forincu
veni și el, și încercă să-i explice:
- Ren, înțelege, te rog, nu se poate ce-mi ceri. Aici e
treabă de bărbați...
- Ce treabă de bărbați, misoginilor, ce, femeile, n-au
voie să facă și ele treabă, dacă nu mare măcar mică? Noi unde să ne ducem, pe câmp, ca iepuroaicele? Nu vă e rușine, să vă fie!
- Dar, Ren, draga mea, e de-a dreptul imposibil, din
punct de vedere fiziologic, dacă vrei să faci treaba mică. Bazinul e bazin, are forma paralelipipedică, urina ta nu va cădea spre sancționat. Dacă te apleci cu fundul în jos, există riscul să dai pe perete și să te stropești, iepuraș.
- Și dacă îți demonstrez eu că pot, mai ai ceva de
comentat? – urlă Renata. Explică, gesticulând energic, ce și cum vrea să facă.
- Ești viața și speranța inimii mele, tu decizi, eu nu
refuz! – spuse Forincu, pupându-i mâna.
Aduseră un colac de WC și îl suspendară, cu ajutorul
unor lanțuri, pe un fel de trailer. Renata își dădu chiloții jos în urletele de admirație ale mulțimii și se așeză pe colac, revărsând fusta peste margini. O transportară, cu trailerul, până deasupra bazinului. Ajunsă acolo, dădu drumul la urină direct în capul lui Dăbănoiu, țipând cât o ținea gura:
- Numai eu l-am nimerit în cap! Numai eu l-am
nimerit în cap!