( ...urmare )

...vorbea frumos, clar si putin... imi ridic privirea din ceasca... o ascultam vorbind si mi-o imaginam imbracata intr-o toaleta de seara, purtata somptuos si dezinvolt intr-o serata pariziana cu care ma obisnuisem in ultima vreme dar la care eram totdeauna in compania unor femei ori pitice si slabanoage, ori meschine si pline de prejudecati feministe, ori si una si alta... ea in schimb, femeia aceasta a baraganului, venise atat de simplu la prietena ei ca sa ceara niste cafea cu imprumut... mintea imi croseta nestingherita cu o placere de-a dreptul spirituala, povesti fantastice in care era doar ea si cu mine, atat... sunt convins ca aveam si un zambet usor pe fata, eram printul ales al nalucii din baragan... si daca era chiar ea?

ce nebunie mi-a putut trece prin cap atunci, pentru o fractiune de secunda!... naluca din baragan este o legenda, dar oamenii baraganului cred in naluca asa cum cred in sfanta maria sau in isus... in satul amantei mele fara pretentii se afla un mic monument, de fapt o cruce veche de piatra, totdeauna varuita recent si impodobita cu flori proaspete... trecusem dintotdeauna fara sa ma opresc vreodata la crucea veche a nalucii din baragan... cu exceptia zilei aceleia de solstitiu de vara, cand veneam cu masina pe soseaua satului si cand am vazut pe amanta mea fara pretentii, langa cruce... incetinesc si ma opresc ca s-o duc acasa... depusese un buchet de flori proaspete de panselute... o vad cum ma invita din priviri sa cobor... cand ma apropii de ea imi sopteste la ureche ca s-a rugat la naluca baraganului pentru fericirea mea si a ei...

stiam de mult povestea nalucii baraganului... satenii credeau ca doar simplul fapt de a atinge crucea iti aduce noroc in viata, te dezleaga de vicii, de blesteme, iti alunga ghinionul si-ti aduce spor si belsug... oamenii se inchinau nalucii de fiecare data cand treceau prin fata crucii, asa cum se inchinau la biserica, duminica...
naluca fusese vazuta de multe ori, de catre multa lume... aparea in zilele de sarbatori crestine, dar mai ales in ziua de constantin si elena... era poate ziua ei, o chema elena, sau poate constantina, nimeni nu stie... lumea stie doar ca e imbracata toata in alb, are aparenta unei tinere domnite de vita nobila... legenda spune ca intr-adevar, o domnita tanara, de familie nobila, a trait pe aceste locuri cu vreo patru sute de ani in urma... avusese parte de un sot grec, bogat, dar atat de gelos incat acesta o ingropase de vie dupa ce o banuise de infidelitate... cei ce au vazut-o spun ca apare ca un fum argintiu care se iese din pamant si capata treptat intruchiparea unei femei tinere care plange, aplecata asupra crucii... mangaie si miroase florile proaspete si apoi dispare asa cum a aparut, imghitita de pamant...

"mai am doar cateva lingurite pe fundul pungii"... amanta mea fara pretentii ma scoate abrupt din lunga secunda proustiana... atat mai era din punga de cafea de patruzeci de mii "elita verde cu alintaroma" pe care i-o dadusem cadou ieri... pune punga pe masa iar eu inchid ochii de teama sa nu ucid misterul care pusese stapanire pe mine dintr-o data... ma temeam de mine insumi in acele clipe sublime, in care gustul meu pentru derizoriu m-ar fi facut poate sa arunc o replica malitioasa pentru a puncta situatia... dar reusesc sa ma abtin, cu gandul la "corola de minuni a lumii" dar mai ales cu gandul la istrati din care aveam de gand sa recistesc ceva chiar de a doua zi...

( va urma... )