Draga Tamara, e curios cum ti se amesteca trasaturile in mintea mea, ca intr-un puzzle, dar cu piese din jocuri diferite. De exemplu, pentru o clipa ai avut gura Adinei, "ciuta" din clasa a VII-a, care imi scria biletele cu versuri de dragoste de Nicolae Labis. Tot ea m-a pus intr-o seara sa inchid ochii, asa cum ma punea mama cand voia sa-mi faca o surpriza. Am stat cu ochii inchisi mai bine de o ora, sau cel putin asa mi s-a parut. Am simtit la un moment dat ceva ca o adiere pe buze, ca si cum m-ar fi atins un puf de papadie, si un gust de guma de mestecat Juicy Fruit. Mult timp dupa aceea am fost dezamagit, deoarece fetele pe care le sarutam nu aveau, niciuna, gustul acelei gume de mestecat. Culmea e ca l-am regasit peste ani, la tine, Tamara.
In momentul asta ai ochii lui Carmen, fata care s-a transformat in femeie, sub privirea mea inlacrimata, intr-o seara tarzie de toamna, in mansarda cu geam mic, ca un hublou de vapor. Senzatia de "barca pe valuri" foarte puternica de cate ori trecea metroul pe sub cladirea veche, s-a transformat atunci in rau de mare. Din trupul ei a ramas doar un cocon uscat ce mi s-a sfaramat intre degete la prima atingere. Si ochii, ochii ei albastri care ma priveau parca printr-un ochean intors.
Acum ai obrajii Ioanei, studenta de la conservator, care canta dumnezeieste "Summer Time", la miezul noptii, pe plaja de la Costinesti. Facea duet cu Catalin, student la medicina in Iasi, vocea lui nelucrata, de bariton, o domina, o subjuga, o ingenunchea, o poseda si ea se lasa posedata cu un zambet de satisfactie de nedescris in coltul gurii. Pe vremea aia cantam la flaut, invatasem singur, macar la asta fusese buna si armata, timp de noua luni exersasem in fiecare zi si, de unde la inceput colegii adormeau pe note monotone, lungi si grave, spre sfarsit adormeau pe "Iarna" de Vivaldi. Ioana si Catalin ma acceptasera in preajma lor, incantati de "improvitatiile" cu care-i insoteam in calatoriile lor muzicale. Eram constient insa ca oricata pasiune as fi pus in ceea ce cantam, n-aveam cum sa rivalizez cu Catalin, ale carui "vibrato-uri" si "tremolo-uri" n-aveau nevoie de o bucata de lemn pe post de intermediar. Cine crede ca doar in iubirea fizica exista orgasm, n-a cunoscut inca iubirea in toate formele ei, draga mea Tamara. Intr-una din noptile in care ramaseseram pe plaja, toti trei in asteptarea rasaritului, aproape de sfarsitul lui "Summer Time", Ioana a incetat brusc sa mai cante, s-a lasat moale pe spate si capul i-a cazut, cu un zgomot infundat, pe nisip. Ne-am oprit si eu si Catalin contrariati. "S-a intamplat ceva, Ioana?" M-am aplecat asupra ei si la lumina lunii am observat ca avea ochii inchisi si tremura usor, din tot corpul, desi afara nu era nici pe departe frig. A strigat-o si Catalin, fara nici un raspuns. Am intrat un pic in panica. I-am tras doua palme, mai puternic decat ar fi fost cazul, si-n aceeasi clipa mi-am dat seama ca voiam de cateva zile sa fac gestul asta si-abia atunci am fost constient de faptul ca eram gelos pe Catalin. Ioana a deschis ochii, linistita, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. "De ce n-ai raspuns?" , am intrebat-o. A ridicat usor din umeri si ne-a facut semn sa ne asezam langa ea pe nisip, apoi s-a cuibarit in bratele noastre. Asa am asteptat rasaritul. Care a fost ratat. O perdea de nori ne-a impiedicat sa-l vedem. Dar cui i-a mai pasat de rasarit.
Si parul, parul cu care mi te imaginez e de fapt parul Feliciei. Despre ea nu-mi mai aduc aminte decat ca avea parul lung, ca atunci cand batea vantul ii acoperea fata si ca nu voiam sa i-l dau la o parte de teama sa nu descopar, sub suvitele ei, fata mea.
In linistea celulei mele realizez ca toate femeile de care am fost indragostit sunt de fapt una singura pe care o cheama Tamara si de care ma leaga atatea fire invizibile. Poate ca de-asta simt nevoia sa-ti scriu.
Asa cum iti spuneam lucrurile mergeau din ce in ce mai bine. Banda lui Moebius devenise nelipsita din primele pagini ale cotidienelor din Montreal. Ma gandeam foarte serios sa ma retrag. Cu banii pe care-i stransesem deja as fi putut cumpara cu siguranta un teren in Romania, undeva pe langa Sinaia sau Predeal, as fi angajat o firma de constructii si-as fi ridicat vile dupa metoda canadiana, adica ieftine si rezistente la frig. Tactilul zicea si el ca va fi ultima noastra lovitura. "De data asta vom lovi acolo unde se asteapta mai putin, adica la sediul central al Bancii Royale. Daca avem noroc, intr-o ora am terminat." Era prima oara cand cuvantul "noroc" aparea ca un coeficient de sine statator intr-o formula dupa care calculam reusita operatiunii. Ar fi trebuit sa-mi sune pe undeva vreun clopotel, insa din pacate nu mi-a sunat.
Ne-am urcat in masina Tactilului transformata in "stat major" ambulant, la 23:20 fix. Am ajuns la banca la 23:30. Giculanu a instalat camera in trei minute. Prima victima a aparut la 23:47. Si-a last cardul in interiorul masinariei si-a plecat bombanind. Tactilul a intrat, a recuperat cardul, un Visa Gold, cu limita de credit de 10.000 de dolari si a inceput sa fluiere foarte sigur pe el melodia din "Mission Imposible". I-am spus codul in casca si-apoi am auzit zgomotul masinariei care "scuipa" prima transa de o mie de dolari, in bancnote de 100. Aici a intervenit neprevazutul. "Victima" s-a intors si a intrat din nou in banca la 23:52.
L-am anuntat pe Tactilul in casca, dar era deja prea tarziu. Faptul ca o alta persoana scotea bani de la bancomatul care tocmai ii "inghitise" cardul cu cateva minute inainte o pusese deja pe ganduri pe "victima". Dar nu pentru mult timp. Prin microfonul cu emitator din gulerul Tactilului i-am auzit pe amandoi cum se certau: "Tocmai aici v-ati gasit sa operati? La sediul central al Bancii Royale din Montreal?", striga individul ca scos din minti. Ce-i drept, mi s-a parut absurd ca asta era singurul lucru care-l deranja la ora aceea. I-am transmis Tactilului mesajul de retragere si-am trimis-o pe profa de franceza sa-i asigure iesirea. Odata intrata inauntru, aceasta, cu o lovitura bine plasata dupa ceafa l-a culcat la pamant pe "recalcitrant", a luat apoi geanta cu bani si s-a indreptat spre masina. Tactilul a rasuflat usurat (l-am auzit in microfon, nu e o simpla figura de stil), a decis singur ca situatia era sub control si a introdus inca o data cardul. Degeaba i-am racnit eu in casca s-o lase dracului balta, sa demonteze camera si s-o stergem. Exact cand bankomat-ul "scuipa" cea de-a doua transa de 1000 de dolari am auzit sirenele. Era 23:55. In 20 de secunde, atatea cate i-au trebuit tactilului sa ia banii sa recupereze camera si sa deschida usa de la banca, locul misuna de politisti. Atunci am realizat de ce strigase "victima" in gura mare fraza aceea care la inceput mi se paruse absurda. Era clar: avea un celular, apasase pe 911, si-l lasase deschis. Tactilul a ridicat mainile deasupra capului, asa cum i s-a strigat prin porta voce. I-am zis in casca sa fie pregatit, ca-i deschid portiera pe partea dreapta, am demarat in tromba si-am apasat pana la fund pe acceleratie.