Nu te întoarce. Cineva e în spatele tău. Dacă te vei întoarce o să dispară. Fii atent. El există atâta timp cât nu-l cauți. Uneori îi auzi pașii. Uneori îi simți răsuflarea. Alteori atingerea.
El e Unga-Uk.
El se naște odată cu omul și moare odată cu el.

Unga-Ukul meu este strălucitor, de aceea am mereu umbra în direcția în care mă mișc. Soarele îl vad cu greu, printre razele care mă năvălesc din spate. Unga-Ukul meu e atât de puternic, încât chiar atunci când mă mișc înspre soare, am umbra în față.
Din această cauză nu am văzut-o pe Uliana decât atunci când ne-am ciocnit. Și ne-am ciocnit pentru că nici ea nu m-a văzut. Unga-Ukul Ulianei era un fel de miros pe care undeva l-ai mai întâlnit, dar nu știi nici unde și nici în ce împrejurări. Poate în vis? E un miros care revine de câte ori îl uiți și îl simți până nu încerci să-i cauți sursa.
Uliana deja era deprinsă cu Unga-Ukul ei și atunci când acesta apărea, nu încerca să inspire mai adânc ca să-l savureze. Uliana continua să răsufle liniștit gustând Unga-Ukul și prefăcându-se ca nu-l observa. Fata șmecheră. Își știa bine Unga-Ukul.
Am exclamat ambii:
- Vai!
Unga-Ukurile noastre au dispărut. Ne-am văzut unul pe altul și ne-am rușinat. Un moment Uliana și-a reținut mâna pe pieptul meu. Eu o țineam de umăr și zâmbeam. Atingerea asta neașteptată, izbitor de reală, insistentă, era total opusă aluziilor Unga-Ukice. Contrastul, surpriza, descoperirea reciproca ne-au emoționat și am tăcut. Mi-am mișcat puțin mina pe umărul neted al Ulianei. Nu, nici gând să mi-o retrag – vroiam doar să înghit mai multa atingere. Uliana mi-a zâmbit și și-a aruncat privirea în jos. Mirosul ei, simțirea câtorva fire nărăvașe de par, căldura dintre noi – prezenta ei m-au schimbat. Eram “cel care nu știe ce trebuie să facă, dar știe ca vrea să nu facă nimic, dar și ca trebuie să facă ceva, dar ce anume nu știe”. Iată cine eram. Am spus:
- Cer scuze.
Am stricat totul. Fata m-a privit în ochi, s-a împins de la mine. Nu mai era “cea luata prin surprindere”. Devenise “cea care a intrat în rol”. În rolul fetei care se ciocnește în strada de un necunoscut. Mi-a zis:
- Nu face nimic.
De pe umărul ei mi-a căzut mâna. Ambii ne-am debarasat de rușine, de emoție, de viata – fiecare răspundea “cum trebuie” la impulsurile celuilalt. Lucrau măștile. Uliana s-a ferit. Eu am făcut primul pas. Ea m-a imitat. Din inerție am mai făcut un pas. Și ea. Am trecut unul pe lângă altul. Ceva striga în mine: “Stai! Întoarce-te!”.
Am simțit un tremur în piept, în șira spinării și pe spatele craniului. Am inspirat adânc. Nu mi-am întors privirea.
Peste câțiva pași Uliana era o amintire, un concept și fără să observ în față mi-a apărut umbra. Am zărit-o cu coada gândului, dar m-am prefăcut ca o ignor. Dacă aș fi privit-o direct, ar fi dispărut. Pe obraz mi s-a prelins o lacrimă. Sau poate am urcat eu pe ea?
În jur îmbătrâneau oameni și Unga-Ukuri. Un nene simțea o insectă pe picior. O fata își auzea numele strigat în șoaptă. Un student se simțea mai nalt decât era. O doamna în vârsta simțea o pofta de ceva, dar de ce anume nu știa. Un tânăr încerca să-și aducă aminte ceva foarte important. Foarte foarte important.