23

În cinstea victoriei lui Deget s-a dat o petrecere mare. Într-o sală imensă au intrat sute de invitați, obligați, cu toții să respecte tipicul zaiafetului. “Bairam fără furculițe” i s-a spus acelei reuniuni, ceea ce însemna că nimeni nu a avut voie să se folosească de nici o furculiță, ba chiar de nici un tacâm, elemente care au lipsit cu desăvârșire. Mai mult decât atât, invitații au fost legați de mâini, cu o frânghie înfășurată în jurul corpului, astfel încât brațele să fie ținute fixe pe lângă corp. Câțiva paznici, postați la intrarea în sală, i-au legat pe toți cei veniți, nelăsând pe nimeni să intre cu mâinile libere.
Nu s-a știut niciodată a cui a fost ideea, dar scopul a fost, desigur, unul singur Deget nu trebuia să se simtă inferior la sărbătoarea lui. Invalidul fusese așezat pe un podium înalt, la vreo zece metri deasupra capetelor celorlalți, ca să poată urmări, de sus, toată scena. Pe un ecran uriaș, instalat pe unul din pereți, rula, în răstimpuri, clipul în care Deget își spunea poezia:
“Nu am mâini și n-am picioare
Nici în Deget nu mă doare…”
Masa s-a servit după modelul “bufet suedez”. Diferite feluri de mâncare, așezate pe mai multe măsuțe, puteau fi luate prin sistemul “autoservire”. Cu mâinile imobilizate, invitații nu puteau să mănânce altfel decât apucând bucățile de salam, șuncă sau brânză cu gura, și mestecându-le, apoi, cu mare dificultate.
Fiecare se servea cum putea. Baltoș lua cu dinții bucata de șuncă, o zvârlea în sus, o prindea în gură și o mesteca. Adi Corcodea împingea feliile de cașcaval cu nasul, făcându-le să cadă, și le apuca de pe jos, apucându-le precum un cățel. Mesenii băgau limbile în paharele cu whisky, vodcă sau limonadă și plescăiau, de parcă erau niște motani.
După vreo oră de petrecere, sala devenise o imensă cocină. Peste tot, pe podea, pe mese, era plin de resturi de mâncare. Fețele de masă se impregnaseră cu băutura scăpată din pahare pe lângă fălcile invitaților însetați. Bucăți de friptură, parizer, șuncă și brânză, înnotând în bere, alcool tare, vin și suc murdăriseră podeaua de ciment, care mai suporta și dâre de sos, maioneză și spume de fructe.
Atunci se dădu semnalul pentru dans. Ritmuri alerte îi țineau pe parteneri la mică distanță unul de altul, țopăind cu foc, deși aveau mâinile imobilizate. Melodiile lente îi apropiau, trupurile se frecau două câte două, bărbat cu femeie.
Cei din gașca lui Scai rămăseseră afară, pentru că refuzaseră să se lase legați la mâini. Muzica se auzea până la ei, și boschetarii dansau de rupeau pământul, agitând pumnii în aer. La ușă, paznicii stăteau de gardă, nu cumva să intre vreun nepoftit cu mâinile libere. Din când în când, câte unul mai arunca peste umăr un picior de pui fript, sau un bulgăre de lebărvurșt, și atunci boschetarii se repezeau și se băteau, sfâșiindu-și zdrențele în care erau îmbrăcați, pentru a prinde hrană. Când stomacul celui mai ambițios își primea răsplata, hărmălaia se oprea ca prin farmec, și vagabonzii dansau iarăși, gesticulând cu pumnii și strigând, în ritmul muzicii:
- Noi suntem adevărați,
Nu puteți să ne legați!
Noi suntem adevărați,
Nu puteți să ne legați!
Cocoțat pe piedestal, cu papionul la gât, Deget studia vânzoleala din sală. Un tip chel, într-un costum negru complet, era tocmit să-l servească, fiind obligat să-I aducă orice i-ar fi cerut. Când Deget a spus că îi este foame, valetul i-a pus un șervet la gât, să nu se murdărească, și i-a dat să mănânce supă cu lingura, dintr-un mic castron.
- Ãsta e doar felul unu, spuse Deget, și sorbi tacticos, atent să nu facă zgomot. În spatele lui era o fereastră întredeschisă, prin care răzbăteau glasurile boschetarilor:
- Noi suntem adevărați,
Nu puteți să ne legați!
Deget întoarse capul, se uită pe fereastră și zise cu o voce – nici puternică, nici stinsă – ca și cum ar fi vorbit cu cineva aflat alături:
- M-ați părăsit, dare-aș pământ pe creierii voștri.

24

Gogaru a dansat cel mai mult cu Felicia Zârlete. Þopăind, cu mâinile legate, Marian își bâțâia capul în stânga și-n dreapta. Felicia sărea când pe un picior când pe altul, scuturându-și părul creț în toate părțile. Cu chef de vorbă, puțin amețită de băutură, i-a pus partenerului o mulțime de întrebări. Gogaru răspundea politicos, fără să abandoneze dansul, dar cu obișnuita lui mină încruntată.
Felicia îl chemă la ea acasă. La ieșire, paznicii le eliberară brațele, tăind legăturile cu niște cuțite.
Dimineață, la micul dejun, Felicia vorbi aproape fără întrerupere, iar Marian o ascultă încruntat, cu capul sprijinit în palmă. Mestecând o tartină cu unt și cu cașcaval, femeia povestea:
- Renata, o știi pe Renata, Renata Lidoi, o vacă. Închipuie-ți, și-a permis să plece trei zile fără să-mi spună. Și-a luat liber de la Corcodea – Corcodea e șeful biroului, eu sunt adjuncta lui – și dusă a fost. Pe unde a umblat, cum s-a distrat, habar n-am, cert e că a încălcat ierarhia. Normal că am lucrat-o la Crasnaf, că știam că ăsta nu se are bine cu Corcodea. “Cum adică, a plecat fără să-ți spună ție?” – a zis Crasnaf, și i-a tăiat douăzeci la sută.
- Douăzeci la sută? – întrebă Gogaru.
- Din salariu, da. Pesemne, Crasnaf a vrut să-i arate și lui Corcodea că nu e bine să opereze prea mult de capul lui, și a pedepsit-o pe Renata, ca să fie clar cine conduce, deocamdată. Și uite așa, Renata a învățat ceva foarte important, și anume că nu are voie să miște nici un deget fără să mă informeze pe mine. Zicând acestea, Felicia puse în gură ultima bucată de tartină și mestecă.
Gogaru o lăsă să termine de înghițit, apoi își luă scaunul, îl puse lângă Felicia și se așeză pe el. O apucă pe femeie cu o mână de ceafă, și cu aerul lui încruntat, îi băgă un deget în gură. O strângea tare. Felicia căscă gura și simți o senzație de greață.
- Vomită, zise Gogaru. Vomită.
Îi puse fața deasupra farfuriei din care mâncase. Mâna stângă ținea fața cu precizie, în timp ce degetul mijlociu pătrunsese până în gât, unde executa o mișcare circulară, pentru a face loc lichidului ce trebuia să țâșnească de departe, din stomacul Feliciei.
- Ghreeee, ghrrreeeeee, făcu Felicia și umplu de borâtură farfuria și mâna dreaptă a lui Marian.
- Gata, ai dat afară tot cașcavalul? Ai dat afară tot cașcavalul? – întrebă Marian.
- Da, gâfâi Felicia.
- Foarte bine, așa trebuie, spuse Gogaru.
- De ce așa trebuie? – se strâmbă Felicia.
- Așa trebuie, așa trebuie, repetă Gogaru. Când povesteai cum ai oropsit-o pe Renata, mâncai cașcaval. Tu ai mai multe feluri de a servi cașcavalul. Când spui lucruri frumoase, cu împăcare pe figură, e un deliciu să privesc cum intră cașcavalul în gura ta frumoasă, cum e mestecat el între dinții tăi dragi. Ah, ce deliciu, ce deliciu! Atunci e bine. Și mie îmi place. Dar când povestești necurății, arătându-te rea, atunci nu e bine, și mie nu-mi place. Nu-mi place, nu-mi place. Și mi se face milă de bietul cașcaval, să intre el, nevinovat, în gura unei femei revărsând josnicie, a unei femei care se bucură de necazul altei femei, Renata Lidoi, în cazul nostru. Păi asta e o insultă la adresa ideii de cașcaval. O insultă la adresa ideii de cașcaval. Văzând eu ce i se-ntâmplă lui, săracul cașcaval, am intervenit și l-am salvat, explică Gogaru, foarte încruntat.
- Þi s-a făcut silă de mine, că eram hidoasă când mâncam, prin ceea ce relatam? – întrebă Felicia, cu voce subțire, clipind des.
- Ba silă nu mi-era, că nu aveam sentimente față de tine, în clipele alea mă peocupa foarte mult soarta cașcavalului. Solidar cu el, urâțenia am perceput-o, cred, mai mult cu capacitățile senzitive decât cu cele cerebrale, se scărpină Gogaru în cap, încruntat.
- Cașcavalul, intrând în corpul meu, s-a amestecat cu celulele mele, cu urâțenia mea, deci a devenit și el urât. De ce l-ai mai scos afară? Că oricum se pângărise. Poate c-am vomitat degeaba… oftă Felicia, visătoare.
- Nu, n-ai vomitat degeaba, cașcavalul trebuia eliberat. Ieșind din tine, el a lăsat în corpul tău josnicia. A ieșit victorios, nu strecurându-se printre dinți, ci țâșnind cu toată presiunea de care putea fi capabil un cașcaval învingător.
- N-ar fi țâșnit el dacă nu l-ai fi ajutat tu, oftă din nou Felicia, frecându-și degetul mare de la picior de stinghia mesei.
- Nu-i ușor să obții victorii de unul singur. Dar, ia să vedem, mai ai josnicie în tine? Mai ai josnicie în tine? Unde ții tu josnicia, Felicia, în stomac, sau unde o ții? Luând-o drăgăstos de umeri, o apucă de burtă cu cealaltă palmă, eliberând și strângând cu viteză, ca și cum ar fi făcut exerciții cu un flexor. Cu ochii în ochii femeii, zâmbea, dar sprâncenele îi rămăseseră tot încruntate.