Capitolul I (aburii)

Lumina saruta intuneric, trecand prin buzele imbratisate ape verticale se rostogoleau sub priviri de pasari albe, porumbei incremeniti in zbor si copuri celesti mauscand pe rand din trupul setei de a fi.
Transparent fiind, o adiere starnea praful din tine sa urle in mii de ecouri soptite, plimbandu-te prin gardinile de scari inaltate absurd spre despartiri fara timp lipeai o palnie din tine spre tine si, uimit, incercai sa crezi ceea ce se auzea:
- Te doresc intr-un sens de lut. Rupe-ma din fiinta ta si vom fi legati printr-un fir subtire pe care-l vom numi iubire. Vom dialoga pe diverse teme si cand ne vom tine de mana vom tace nestanjeniti de goliciunea necuvintelor noastre.
Vrei?
Adam zambi nostalgic. Clipa aceea, desi nu fusese inventata inca moartea, murise si acum de firul subtire de arama dintre ei doi, fara a se nega conceptul de armonie suprema, se impiedica uneori [ ].
Ma amuza!, spunea. E frumoasa.
Insa erau departe de a fi fericiti.
Poetul le-a spus, invaluind prin necunoastere problema, ca ar fi vorba de aceeasi sete. Restul cuvintelor nu l-au inteles, nestiind, in principiu, ce notiune abstracta definesc, daca se poate atinge sau manca.

Capitolul II (ceea ce poate fi partial inteles)

Seara, in patul de frunze, casti si severi, Adam ii sopti iubitor (dimensiunea pregnanta a sentimentelor):
Fie ce-o fi. Eu plec.
Unde?, il intreba ea iubindu-l mirata.
Nu stiu. Trebuia sa vin de undeva.
Cobori pe o sfoara rece si alunecoasa in perimetrul nostru vizibil si facil, unde putea fi gasit un batran intelept.
Hoinari aiurea si fiecare femeie, constientizand ceea ce patima ascunde seara, era cuprinsa de idealism infantil sau realism amuzat si-apoi urla catre Adam:
-Blestemat sa fii tu, insotitor al calcaiului si pasii vostri sa se impleticeasca!
Batranul intelept il intampina zambind:
- Nu te teme. Cel care se teme sunt eu, creaturile feminine din spatiul nostru vizibil si facil ar putea avorta spontan.
- Prea bine, spuse mistriosul Adam, din vid se vor naste introvertiti iar din pietre extrovertiti. Proorocul va porunci tot ce trebuie sa porunceasca

Capitolul III (comform prescriptiilor basmului)

Adam intra in grajd, unde lasa o tava cu un om. Dintre toti caii, unul slab si murdar manca omul. Rupse trei bice de spinarea calului si repeta procedeul.
Omul de pe tava fu mancat de aclesi abstract urecheat si, intr-un final, Adam ii puse saua.
Martoaga se scutura de trei piei si se transforma intr-un inorog.
-Sunt gata! Sa mergem!
Adam il privi neincrezator, insa, grijuliu, il intreba:
-Nu pot. Nu te neg pe tine insuti daca te incalec?
Inorogul necheza explicativ:
-Numele meu e Absurd, nu Troian! Numele meu e Absurd!
Incaleca si, intr-o clipa, ajunse in locul de unde-i provenea lutul.
Iubindu-l, Eva (si ea cu o dimensiune pregnanta a sentimentelor) il certa:
- Noi de ce nu avem un palat?
- Pentru ca suntem pseudopanteisti. Trec lucrurile prin noi.

Capitolul IV (inventarea necuvintelor si, in genere, a inefabilului)

Adam privea luna strecurandu-se printre nori si aripi de inger.
Cerul, noapte si zi, era intesat de roiuri de ingeri zburand
aiurea. Nici unul din ei nu era grav, serios, introspectiv si, oprindu-i, iti indesau pene intre toti dintii si zbierau amuzati sa taci.
Intr-o zi, ei vor purta telegrame triste cu peceti de timp ireversibil, unele inchipuind ochi putreziti, deschisi, altele unghii crescute prin efect optic.
Incepu sa cante:
- Domnisoara –sau doamna- Ana, mesterul Manole, inghesuit in spatiul dumitale vital, te va ajuta sa nasti copilul dintre ziduri (pauza de inspiratie), zburand pe idealuri de sindrila veti invia intr-un sens pragmativ, invers.
Tacu.
De ce pragmatic? Invers?
Noi alegem cadrul sublimarii, eliminand capriciul hazardat al lui [ ].
Nu , nu ar fi just, gandi Adam.
Lupii incepura sa urle senzual, consensual.
Caderea e savarsita. Batranul intelept implinise golul imens ce, paradoxal, nu avea forma, culoarea si trasaturile metafizice ale

Evei.

O privi.
Dormea si era frumoasa. In clipa de fata (strict) nu o iubea, nu o dorea, dorea, pur si simplu, indefinitul.
O picatura de roua, punct de reflexie a luminii- desi noapte- solare, stralucea pe buzele ei si Adam, fascinat, o saruta.
Picatura de roua, speriata, fugi in pantecul Evei.

Capitolul V ( reactii in tabara adversa)

Zmei dezlantuiti de orbirea neculorii si necuvintelor incepura sa danseze cu rochiile de solzi si piele de vitel cusute cu grija in carne dezvelind, sub vant, picioare paroase si grotesti.
Adam se ascunse dupa urechea lui Absurd si adormi dupa ce, in prealail, sopti:
-Iti schimb numele din Absurd in Reactii si-o sa te poreclesc de acum Sine.

Capitolul VI (lectia de mecanica)

[ ] privea mirat pantecul umflat, plin de roua al Evei. Intinse mana, vrand sa-l atinga.
Se razgandi.
Nu, nu, nu acum.
Filosoful declara: Eva a capatat cunostinta binelui si a raului. Numai ca invatase sa ia acest bine si acest rau si sa le vare in pantec.
Injust.
Adam fu rugat sa explice de ce iar acesta, las, rupse placenta intr-un colt, intra inauntru si o prinse la loc
Masinaria a fi sau cum te poti eschiva de la a fi fusese inventata.
- Mergi de colo-colo, ii spuse [ ] ei si ea, cu pantecul balansandu-se grotesc din cauza greutatii imense, se conforma.

Amuzant (?) spectacol.

-Continua. Vei ajunge in perimetrul ala vizibil si facil.
Si tranti in urma lor doua usi, poate trei.

Capitolul VII (viziune specifica)

Un fãt?
Un fetus.

Fetusii sunt frumosi, fetusii sunt frumosi, fetusii sunt frumosi
cand e frumoasa

Eva.