Pustnicul

Vârfurile golașe ale munților sfâșiau seninul cerului neclintit. Peșteri adânci își deschideau hăurile spre soarele fierbinte, iar brazii falnici își mișcau leneș ramurile sub adierea vântului. De pe acele înălțimi, priveliștea de jos părea un covor verde rareori întretăiat de pete și dungi albastre, drumuri de țară și păduri minuscule.
Un vultur plana deasupra stâncilor golașe în undele soarelui. Un vultur cu tăcerea aripilor sale scruta peșterile în căutarea bătrânului pustnic. Iar când îl află așezat pe o stâncă la umbra unui brad, ateriză lin lângă el.
- Tu aparții cerului, eu Domnului.
Iar pustnicul întinse brațul spre el, iar pasărea sălbatică se urcă pe brațul său.
- Tu ,singurul meu prieten, tu, singurul meu tovarăș de rugă.
Când eram tânăr, știam că lumea este cuprinzătoare, dar nu-L cunoșteam pe Dumnezeu. Căutam fericirea ca oricare. Am căutat-o în iubire, în prietenie, în oameni. Am căutat-o în flori, în întreaga natură. În vise, în patimi deșarte și-n tot ce putea să-mi ofere această lume. Dar am găsit doar adieri de vânt. Așa era fericirea lumii. Apoi, am trecut pragul unei Biserici și am găsit fericirea.
- Știu, bătrâne, îți spun mereu aceiași poveste, aceleași cuvinte pe care nu le poți înțelege, altfel nu te-ai coborî din înaltul tău spre haosul meu.
Eram atât de tânăr, ca un copil, iar ea era ca un înger. Cum să nu te îndrăgostești de ochii ei, de zâmbetul ei, de gingășia ei? Era un înger. Parcă-mi aduc aminte de noaptea aceea lungă în care alergam spre ea. De sărutul pe care i l-am dat prin fulgii de zăpadă ce ne acopereau ca o perdea. Iubirea noastră era ca o sonată de a lui Chopin. Cine ar fi putut să bănuiască c-această iubire într-o zi își va frânge aripile ? Iubirea e cea mai grea luptă. În iubirea aceasta trecătoare, ce poartă iz de moarte, nu toți izbândesc. Era ca un înger și a devenit un demon. Și a plecat departe, foarte departe.
„Eu multă vreme n-am mai privit cerul.

Mergeam cu sufletu-nvelit în ceață
Pe străzile unui vechi oraș în care
Stau veacurile unul lângă altul.
Acolo, printre miile de oameni,
Am fost mai singur decât niciodată;
Un Robinson cu insula în suflet.
Și totuși eram omul cu-o sută de prieteni. ” ( Al. Philippide )
E o poezie pe care am citit-o de mult. Pe atunci nu-L cunoșteam pe Dumnezeu și-n sufletul meu purtam o rană adâncă. Apoi, am înțeles că fără Dumnezeu nimic nu sunt, nimic nu fac. Și mi-am găsit vindecarea în El. Nu, n-am fost singur niciodată, lângă mine a fost El, nedespărțit de mine. Singuri sunt doar cei ce nu-L caută pe Dumnezeu.
Vulturul străpunse orizontul cu privirea-i fulgerătoare, simțind pericolul.
- Când nu L-am căutat, sufletul meu s-a cufundat în patimi ucigătoare și am început să mă târăsc prin mocirla vieții hulind și blestemând. Și când L-am chemat cu strigăt de jale, a venit alergând cu brațele larg deschise. Și din brațele Lui am văzut lumea, o mare deșertăciune. Toate patimile, toate idealurile, toate luptele pe care le purtăm ne duc spre același mormânt. Și totul ar fi simplu și minunat dacă L-am căuta numai pe El. Câte nu ne-ar da dacă L-am afla. Ne-ar fi dat fericirea la care visăm, iubirea eternă, nemurirea. Idealuri la care nu cutezăm să visăm, dar noi visăm deșertăciune.
Iar vulturul zbură urlând spre văzduhul neclintit. În vârful muntelui cu stânci golașe, o ceată de oameni cu arme, s-au năpustit asupra bătrânului singuratic și l-au legat, deși nu avea unde să fugă.
- L-am prins pe nebun.
Doar vulturul a rămas pe cer urlând și căutând.
L-au dus departe de altarul rugăciunii lui, într-un azil, într-un sanatoriu. Acolo, pe aleile grădinii, oameni bolnavi se plimbau cu priviri pierdute în lumi necunoscute, închiși între gardurile de beton armat ca niște păsări într-o uriașă colivie. Pe o bancă stătea și el, bătrânul pustnic, cu barba albă, cu ochii blânzi. Se ruga, dar ruga-i nu mai era aceeași în lipsa vulturului și a piscului de munte. Încet, încet, toate acele păpuși manevrate de sfori nevăzute, s-au adunat în jurul lui.
- Tu ești Hristos ?
L-au întrebat, iar el a ridicat privirea spre ei cu blândețe.
- Dacă tu ești Mesia, eu vreau să fiu Iuda. Vreau să-Þi fiu ucenic, să Te vând apoi cu un sărut pe treizeci de arginți. Apoi, vreau să fiu toți cei ce Te-au chinuit, cu palma mea să Te lovesc, cu gura mea să Te scuip, cu biciul să-Þi sfâșâi carnea. Mai pe urmă aș putea să fiu sutașul Loghin, și cei ce Þi-au înfipt piroane în mâini și-n picioare. Să Te adăp cu oțet, să râd în gura mare și să-mi bat joc de Jertfa Ta. Dar, la sfârșit, îngăduie-mi, Te rog, să mor alături de Tine în pielea tâlharului cel bun. Să-ți spun: ”Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în Împărăția Ta. ” , iar Tu să mă mântui și să mă ierți.
Bătrânul își plimbă privirea asupra lor.
- În nebunia voastră se ascunde întreaga omenire.
Doamne, în fiecare zi Te vindem cu un sărut, în fiecare zi Te biciuim, Te pălmuim, Te scuipăm, în fiecare zi Te răstignim pe Cruce. Iar Tu mori și înviezi de fiecare dată pentru noi. Care minte savantă ar putea explica aceasta? Cine poate înțelege Iubirea Ta eternă, decât aleșii Tăi? Toate faptele și cuvintele noastre n-au nici o strălucire în fața măreției Tale.
Noaptea cântului de greier a căzut peste lumea tristă. În grădina pustie, doar bătrânul se ruga precum, odată, Mântuitorul cu lacrimi de sânge își înălța sfânta rugă din grădina Ghetsimani.
- Doamne, Tu toate le știi. Îmi știi viața și-mi știi patimile; îmi cunoști sufletul cu păcatele și durerea. Tu toate le știi. Facă-se voia Ta și nu voia mea.
Ziua a luminat cerul și a găsit glasuri și forfotă între gardurile de beton armat. Dintre toți, bătrânul lipsea. Unde s-a dus? Unde a dispărut? Unii spuneau că a trecut prin gard și a fugit pe câmpuri. O bătrână împrăștia zvonul că pustnicul n-ar fi existat cu adevărat, că era sufletul unui sfânt călugăr ce a plecat spre ceruri. Dar mulți alții povesteau că pe la miezul nopții o lumină puternică a luminat curtea și un vultur s-a pogorât lângă bătrân. Și, ajuns lângă el ,vulturul s-a schimbat într-un înger luminos. Apoi l-a luat pe bătrân și a fugit cu el, pe raza de lumină spre cer.

Cu spini Þi-am încununat fruntea,
Obrazul Þi L-am lovit cu palma mea
Tu le-ai răbdat pe toate și m-ai iertat.
Cu blândețe m-ai chemat din calea rea,
Dar eram orb și surd, și Te-am scuipat,
Pe Cruce, cu ură, ca pe un hoț Te-am răstignit
Tu m-ai binecuvântat, m-ai iertat și m-ai iubit
Dar, Doamne, eu eram vrednic de osânda lumii
Tu, însă, ai luat pe umeri ale mele patimi
Și ai murit cu ele, ca eu să rămân fără de păcat.


16 iulie 2004